BusinessMagazin

Tag: berlin

  • Angela Merkel pare să schimbe abordarea în relaţia cu Statele Unite

    Declaraţia făcută cu o zi înainte, în care Merkel a afirmat că Europa trebuie să îşi ia destinul în propriile mâini, a reprezentat un semnal puternic dat de către unul dintre cei mai importanţi lideri europeni legat de o nouă dinamică a relaţiilor transatlantice. Aceste reacţii au venit pe fondul dezacordurilor de la recentul summit G7.

    ”În baza experienţelor din ultimele zile, vremea în care puteam conta pe sprijinul deplin al celorlalţi este pe sfârşite. Noi, europenii, trebuie să ne luăm cu adevărat destinul în propriile mâini” a declarat Angela Merkel citată de Associated Press.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Ryanair, singura companie care a anulat zboruri până la ora 12.00

    Mai exact, operatorul low-cost a anulat zborurile programate către Timişoara (08.20), Roma (10.00) şi Berlin (11.00).

    Zeci de pasageri aşteaptă, marţi dimineaţa, pe Aeroportul Henri Coandă din Bucureşti pentru a afla dacă vor ajunge la destinaţie, după ce controlorii de trafic aerian au anunţat grevă generală începând cu ora 9.00 – care a dus la mai multe întârzieri şi anulări ale curselor aeriene.

    Comapania Rynair a anulat mai multe curse în cursul dimineţii, iar zeci de călători aşteaptă în faţa biroului de informaţii pentru a afla ce pot face cu biletul cumpărat. Compania a trimis pasagerilor, la miezul nopţii, un e-mail prin care îi informa că zborul de la ora 11, spre Berlin, este anulat.

  • Reportaj: Berlin, oraşul în permanentă devenire

    Sunt multe lucruri de văzut în Berlin, mai ales pentru cei pasionaţi de istorie; mă încadrez aici, aşa că am căutat să aflu cât mai multe despre Zidul Berlinului, despre viaţa în timpul războiului rece şi, evident, din timpul celui de-al doilea război mondial.

    Nu era prima vizită în Berlin, iar asta m-a ajutat să mă orientez puţin mai bine în ceea ce priveşte ”programul“ de vizitare. Ne-am cazat în Charlottenburg, un cartier liniştit din vechiul Est, şi am luat-o la pas către centrul istoric.

    Centrul istoric, trebuie spus, nu este chiar atât de vechi precum ar sugera numele. De altfel, de fiecare dată când începeţi un tur sau o vizită cu ghid, aşteptaţi-vă să înceapă aşa: ”Acest obiectiv a fost reconstruit în anii ’60, deoarece a fost distrus aproape integral în timpul bombardamentelor din ’42-’44“. Unul dintre cei cu care am stat de vorbă a punctat foarte corect fenomenul: în Berlin totul pare vechi, dar este de fapt nou. E un oraş mereu în devenire. Aşa cum, de fapt, spune şi sloganul de pe pliantele turistice.

    Primul lucru pe care vi-l sugerez e o plimbare în zona Checkpoint Charlie, unul dintre vechile puncte de trecere dintre Berlinul de Est şi Berlinul de Vest. Este zona pe care nemţii au încercat să o păstreze cât mai aproape de forma din timpul războiului rece – cu ajustările de rigoare pentru turişti, bineînţeles. Veţi găsi aici celebrul semn ”You are now leaving the American sector“ şi câţiva actori cu pretenţii de soldaţi care pentru doar 2-3 euro vor sta la poze. Tot aici, pe Friedrichstrasse, veţi putea lua un prim contact cu ceea ce a rămas din Zidul Berlinului; nu e segment prea lung, însă e destul de bine conservat şi cu explicaţii din plin. Pe o rază de 200 de metri mai puteţi vizita muzeul Checkpoint Charlie, cu imagini şi filme de arhivă, precum şi o reproducere în 360 de grade a unei scene din anii ’70. A, şi să nu uit: tot aici puteţi face o scurtă pauză pentru a vedea ”Currywurst museum“. Nu cred că e cazul să dau mai multe detalii, dar vă recomand doar să săriţi micul dejun dacă plănuiţi să includeţi muzeul pe lista de obiective.

    Un alt loc cu o puternică încărcătură emoţională se află la 5 minute de mers pe jos de Checkpoint Charlie: fostul sediu al Gestapo. Numit Topography of Terror, memorialul vă va fi probabil recomandat de majoritatea localnicilor. Nu este un muzeu per se, ci un spaţiu care înglobează poveşti cutremurătoare din timpul în care Hitler conducea destinul Germaniei. Ca în cazul multor alte memoriale sau muzee destinate acelor vremuri, intrarea este gratuită.

    Ieşim puţin din umbra Zidului şi ne îndreptăm către poarta Brandenburg, locul prin care Napoleon a trecut, triumfător, în 1806. Pentru a ajunge acolo, vă recomand să o luaţi pe Unter der Linden, unul dintre cele mai impunătoare bulevarde ale Berlinului. Este o stradă bună şi pentru ceva shopping, dar mai ales pentru numeroasele terase şi restaurante. Imediat după ce treceţi de Poarta Brandenburg, veţi putea vizita Reichstagul şi clădirile guvernamentale, impresionante prin mixul de arhitectură clasică şi modernă. O altă variantă pentru a vă putea bucura de peisajul modern este o croazieră pe râul Spree: puteţi opta fie pentru varianta de o oră, fie pentru cea de două ore şi jumătate. Noi am ales-o pe cea mai scurtă, pentru că lista obiectivelor era una destul de lungă.

    După cum aminteam la început, Berlin are de toate pentru toţi. Prin urmare, dacă preferaţi natura în locul muzeelor sau al bulevardelor, Tiergarten e locul ideal. Este unul dintre cele mai mari parcuri ale Germaniei şi este împânzit de poduri romantice, grădini ascunse sau monumente ce amintesc de alte vremuri. Vă recomand să petreceţi aici măcar câteva ore; veţi uita că sunteţi într-una dintre principalele capitale ale Europei.

    Mai trebuie să amintesc de două locuri ce nu trebuie ratate de cei care vor să înţeleagă diviziunea dintre est şi vest: East Side Gallery şi Memorialul Zidului. Primul reprezintă cea mai lungă bucată neîntreruptă de zid rămasă, având aproape 1,5 kilometri; autorităţile au decis să o transforme într-o operă de artă şi au invitat unii dintre cei mai cunoscuţi artişti de stradă să dea culoare acestui loc. Nu vă lăsaţi însă păcăliţi de descrierea mea oarecum banală: East Side Gallery e un loc impresionant, unde veţi ocupa destul de mult din spaţiul din telefon destinat pozelor. |n al doilea rând, Memorialul Zidului este un loc de cu totul altă natură; aici construcţia gri a fost readusă la forma şi aspectul din anii ’60 şi ’70. |n jurul zidului s-a amenajat chiar şi ”fâşia morţii“, zona în care sute de germani din est şi-au pierdut viaţa încercând să sară zidul. Tot pe Bernauer Strasse, vizavi de zid, veţi putea intra în clădirea efectivă a Memorialului; este un spaţiu modern, unde puteţi vedea filme din acele vremuri dar şi din 1989, atunci când mii de oameni au luat cu asalt punctele de trecere pentru a-şi revedea rudele sau prietenii.

    Mai sunt numeroase locuri în Berlin destinate zidului, dar capitala Germaniei oferă şi alte puncte de interes.

    Unul dintre acestea e Alexander Platz, locul unde – după cum fiecare ghid repetă în mod aproape obsesiv – se regăseşte cea mai înaltă construcţie din Germania, cu o înălţime de 368 de metri. Este vorba de celebrul turn de televiziune construit de sovietici pentru a-şi demonstra superioritatea tehnologică; după cum bine aţi intuit, ne aflăm acum în fostul Berlin de Est. Alexander Platz e un loc nu foarte curat, aşa cum sunt majoritatea locurilor turistice, dar e o zonă bună pentru cumpărături. Nu vă recomand însă să vă opriţi aici la masă: preţurile sunt de 2-3 ori mai mari decât în restul Berlinului. |n apropiere de turnul TV însă, se află unul dintre cele mai inedite lucruri pe care le-am văzut în Berlin. Bulevardul Karl Marx este o stradă uriaşă, cu blocuri îmbrăcate în marmură, construite de sovietici din aceleaşi motive de orgoliu. Nu vorbim de 2-3 blocuri, ci de zeci de astfel de construcţii aşezate unul lângă altul şi aflate într-o stare impecabilă. Ca fapt divers, acest bulevard a fost declarat zonă protejată Unesco datorită particularităţii sale şi a importanţei istorice.

    Ne îndreptăm acum către vest şi ajungem în Potsdamer Platz, un loc dărâmat aproape integral în timpul bombardamentelor şi reconstruit apoi începând cu sfârşitul anilor ’90. Potsdamer Platz este precum Defense-ul din Paris sau, dacă vreţi, precum Canary Wharf-ul din Londra; la dimensiuni mai mici, ce-i drept, dar cu acelaşi tip de clădiri noi, din sticlă, în care companiile îşi pot etala pretenţiile.

    Mai sunt câteva obiective importante, dar depinde de numărul de zile pe care fiecare turist îl dedică Berlinului. Aş mai aminti de Domul din Berlin, aflat pe malul aceluiaşi Spree, alăturat celor cinci muzee ce formează Insula Muzeelor. Muzeul spionilor şi cel al filmului, ambele în Potsdamer, merită de asemenea o vizită. Noi le-am lăsat, cum se spune, pe data viitoare.

    Un ultim sfat: dacă excursia în capitala Germaniei va fi una ceva mai lungă, merită să faceţi o excursie de o zi la Oranienburg, oraşul ce găzduieşte unul dintre cele mai importante lagăre de concentrare din timpul naziştilor, Sachsenhausen. Nu încercaţi însă să o faceţi pe cont propriu, ci apelaţi la un ghid; cantitatea de informaţii este uriaşă şi trebuie pusă în context.

  • Care este strategia lui Eric Stab pentru România

    „Trebuie să mărturisesc că înainte de numirea mea nu pusesem piciorul în România”, povesteşte degajat şi zâmbitor Eric Stab, care conduce din 2008 operaţiunile locale ale ENGIE. „Când mă uit în urmă, trebuie să spun că multe lucruri s-au schimbat în bine, de atunci. Dacă te uiţi la Bucureşti, chiar dacă ne plângem că lucrurile nu se mişcă destul de repede, sunt multe dezvoltări importante. Îmi aduc aminte de anul 2008, când am venit prima oară, că petreceam ore întregi în traficul din faţa aeroportului Băneasa. Cred că ne amintim cu toţii de momentele alea, când nu existau tuneluri sau pasaje; acum lucrurile stau mult mai bine. Sigur, e doar un exemplu, dar sunt multe altele. Probabil că schimbarea este cel mai bine ilustrată de creşterea economică înregistrată de România, în ciuda dificultăţilor de după criză.”

    În loc să facă armata în cadrul unei unităţi militare, sistemul de învăţământ din Franţa permite absolvenţilor să plece în străinătate în ideea de a dezvolta companii franceze, explică Eric Stab, iar acest lucru i-a permis să îşi formeze o viziune asupra modului în care şi-ar fi putut construi cariera. „E posibil şi azi, chiar dacă armata nu mai e obligatorie în Franţa. E un mod mult mai deştept de a-ţi face datoria faţă de armată decât să înveţi să tragi cu arma.” A avut aşadar ocazia de a merge la Berlin, imediat după căderea zidului, atunci când totul era în plină dezvoltare. „Am ajuns cumva din întâmplare acolo. Dacă mi s-ar fi propus, spre exemplu, să merg în Statele Unite, aş fi acceptat. Dacă te uiţi la cariera mea, ai impresia că mă tot mut înspre est”, spune uşor amuzat Stab. „Unii ar putea crede că următoarea oprire e în Rusia.”

    După ce a lucrat timp de nouă ani în Germania şi patru ani în Franţa, Eric Stab a fost rugat să treacă la divizia din Marea Britanie a companiei, acolo unde ENGIE avea o serie de investiţii. „Aveam o companie în domeniul gazelor, localizată în Midlands, şi una de electricitate în Yorkshire”, povesteşte Stab. „Am încercat să le unim, dar din păcate nu a funcţionat, iar asta a devenit repede o problemă. Erau practic două echipe de management una împotriva celeilalte, iar eu am fost trimis acolo să calmez cumva lucrurile. A fost o experienţă foarte interesantă, am lucrat acolo cam patru ani şi jumătate.” Ulterior, în 2008, Gaz de France a fuzionat cu grupul Suez, iar lui Eric Stab i s-a propus să conducă activităţile companiei în sectorul energetic pe zona Europei Centrale şi de Est. „Cred că a fost o promovare, a fost o provocare interesantă într-o perioadă interesantă să coordonez acea regiune.”

    La trei săptămâni după numirea sa, banca Lehman Brothers a intrat în colaps, iar lumea s-a schimbat practic peste noapte.

    „Toate companiile mari se întrebau ce e de făcut, pentru că în toate sectoarele au fost necesare schimbări. De fapt, când am venit în funcţie eram concentraţi pe achiziţii, pe noi investiţii, dar prima reacţie în cazul unei astfel de crize este să linişteşti lucrurile, să consolidezi businessul existent şi să protejezi activităţile existente.”

    Ca urmare a crizei, compania a început să se reorienteze către statele unde există potenţial de dezvoltare; după doi ani petrecuţi la Viena, managementul i-a cerut să se îndrepte către est. „Segmentul nostru încă resimte o presiune mare şi trebuie să ne reorganizăm în mod constant, cred că e un lucru care se întâmplă şi la alte multinaţionale, mai ales în sectorul energetic.”

    Astfel, Eric Stab a ajuns în România în 2010, deşi ocupa încă din 2008 funcţia de preşedinte nonexecutiv al ENGIE România; a devenit preşedinte executiv în 2010 şi, pentru mai multă eficienţă, în 2012 compania a decis să unească funcţiile de preşedinte şi CEO. „Nu a fost vorba de a avea mai multă putere, a fost mai curând o decizie legată de eficienţă. Atunci când eşti pus în faţa unor situaţii dificile, puterea nu mai este atât de importantă.”

    Managerul francez coordonează astăzi şi activităţile ENGIE în Polonia, unde numărul angajaţilor se ridică la 900. El este şi preşedintele CIS – Consiliul Investitorilor Străini – funcţie pe care o numeşte „un privilegiu”. CEO-ul ENGIE a devenit în 2015 preşedinte al Consiliului, una dintre cele mai importante organizaţii care reprezintă interesele mediului de afaceri în dialog cu autorităţile locale, din care fac parte peste 120 de companii-cheie din România. Cifra de afaceri totală a companiilor membre ale CIS este egală cu 26% din PIB-ul României, iar numărul cumulat de angajaţi depăşeşte 182.000.

    UN BUSINESS PENTRU MILIOANE DE CLIENŢI

    ENGIE România, fostul GDF Suez Energy România, cel mai mare distribuitor de gaze local, care „încălzeşte“ şi Bucureştiul, a înregistrat în 2016 venituri de 4,4 miliarde lei, potrivit datelor consolidate, figurând astfel cu un business în jurul pragului de un miliard de euro. Tot potrivit datelor consolidate, ENGIE România a încheiat anul trecut cu un profit net de 364 de milioane de lei faţă de cele 378 de milioane de lei înregistrate în 2015.

    Compania deserveşte circa 1,6 milioane de clienţi, operează o reţea de conducte de gaze formată din 19.000 de kilometri şi deţine o capacitate de producţie de energie de 100 MW prin intermediul a două proiecte eoliene. Alături de creşterea prezenţei din zonele core, compania analizează şi alte segmente pentru creşterea încasărilor. În cadrul unui interviu acordat ZF, Eric Stab, chairman & CEO al ENGIE România, spunea că firma este interesată de zona de green mobility (transport bazat pe combustibili verzi – n. red.), aşa că pe termen mediu nu este exclus să apară primele „benzinării“ ENGIE în care flote de vehicule, aşa cum sunt autobuzele, să se alimenteze cu gaz comprimat, soluţie absentă în acest moment în România. Dincolo de staţiile cu gaz comprimat (GNC), pe lista de posibile servicii cu care ENGIE România ar putea ieşi în piaţă ar fi mici unităţi de producţie situate chiar lângă punctul de consum.

    Arsenalul de servicii noi cu care ENGIE vine în piaţă este rezultatul schimbărilor prin care trec marile companii de utilităţi, forţate să vină la pachet şi cu altceva în afară de energie şi gaze în contextul în care puterea consumatorului a crescut semnificativ odată cu liberalizarea pieţelor şi cu scăderea preţurilor la energie.

    Gazul natural comprimat este un combustibil alternativ care poate contribui semnificativ la îmbunătăţirea calităţii aerului, mai ales în mediul urban, dar şi la o mai bună utilizare a gazelor româneşti ca resurse locale. Transportul urban reprezintă 40% din emisiile de CO2 responsabile pentru schimbările climatice şi un factor de poluare cu impact asupra sănătăţii locuitorilor din marile oraşe, de aceea orice nouă tehnologie care ar putea să îmbunătăţească calitatea aerului în oraşe merită luată în calcul. Gazul natural comprimat este relativ nou pe piaţa din România, dar este cel mai matur combustibil alternativ, deja foarte dezvoltat în lume. De exemplu, la nivelul ENGIE, operaţiunile cu GNC au început în 1996 şi astăzi, prin intermediul GNVert (filiala ENGIE responsabilă de activităţile GNC din Franţa), grupul exploatează în Franţa 140 de staţii de alimentare pentru toate tipurile de vehicule. GNVert a investit în staţii de GNC pentru companii ca operatorii de transport public din Paris, Nisa, Strasbourg, Montpellier şi Lille, dar şi pentru Sodexo, Veolia, Carrefour, Aéroports de Paris etc. De asemenea, grupul a deschis staţii de GNC şi în alte ţări din Europa (Belgia, Olanda, Germania, Ungaria).

  • Mereu spre est

    „Trebuie să mărturisesc că înainte de numirea mea nu pusesem piciorul în România”, povesteşte degajat şi zâmbitor Eric Stab, care conduce din 2008 operaţiunile locale ale ENGIE. „Când mă uit în urmă, trebuie să spun că multe lucruri s-au schimbat în bine, de atunci. Dacă te uiţi la Bucureşti, chiar dacă ne plângem că lucrurile nu se mişcă destul de repede, sunt multe dezvoltări importante. Îmi aduc aminte de anul 2008, când am venit prima oară, că petreceam ore întregi în traficul din faţa aeroportului Băneasa. Cred că ne amintim cu toţii de momentele alea, când nu existau tuneluri sau pasaje; acum lucrurile stau mult mai bine. Sigur, e doar un exemplu, dar sunt multe altele. Probabil că schimbarea este cel mai bine ilustrată de creşterea economică înregistrată de România, în ciuda dificultăţilor de după criză.”

    În loc să facă armata în cadrul unei unităţi militare, sistemul de învăţământ din Franţa permite absolvenţilor să plece în străinătate în ideea de a dezvolta companii franceze, explică Eric Stab, iar acest lucru i-a permis să îşi formeze o viziune asupra modului în care şi-ar fi putut construi cariera. „E posibil şi azi, chiar dacă armata nu mai e obligatorie în Franţa. E un mod mult mai deştept de a-ţi face datoria faţă de armată decât să înveţi să tragi cu arma.” A avut aşadar ocazia de a merge la Berlin, imediat după căderea zidului, atunci când totul era în plină dezvoltare. „Am ajuns cumva din întâmplare acolo. Dacă mi s-ar fi propus, spre exemplu, să merg în Statele Unite, aş fi acceptat. Dacă te uiţi la cariera mea, ai impresia că mă tot mut înspre est”, spune uşor amuzat Stab. „Unii ar putea crede că următoarea oprire e în Rusia.”

    După ce a lucrat timp de nouă ani în Germania şi patru ani în Franţa, Eric Stab a fost rugat să treacă la divizia din Marea Britanie a companiei, acolo unde ENGIE avea o serie de investiţii. „Aveam o companie în domeniul gazelor, localizată în Midlands, şi una de electricitate în Yorkshire”, povesteşte Stab. „Am încercat să le unim, dar din păcate nu a funcţionat, iar asta a devenit repede o problemă. Erau practic două echipe de management una împotriva celeilalte, iar eu am fost trimis acolo să calmez cumva lucrurile. A fost o experienţă foarte interesantă, am lucrat acolo cam patru ani şi jumătate.” Ulterior, în 2008, Gaz de France a fuzionat cu grupul Suez, iar lui Eric Stab i s-a propus să conducă activităţile companiei în sectorul energetic pe zona Europei Centrale şi de Est. „Cred că a fost o promovare, a fost o provocare interesantă într-o perioadă interesantă să coordonez acea regiune.”

    La trei săptămâni după numirea sa, banca Lehman Brothers a intrat în colaps, iar lumea s-a schimbat practic peste noapte.

    „Toate companiile mari se întrebau ce e de făcut, pentru că în toate sectoarele au fost necesare schimbări. De fapt, când am venit în funcţie eram concentraţi pe achiziţii, pe noi investiţii, dar prima reacţie în cazul unei astfel de crize este să linişteşti lucrurile, să consolidezi businessul existent şi să protejezi activităţile existente.”

    Ca urmare a crizei, compania a început să se reorienteze către statele unde există potenţial de dezvoltare; după doi ani petrecuţi la Viena, managementul i-a cerut să se îndrepte către est. „Segmentul nostru încă resimte o presiune mare şi trebuie să ne reorganizăm în mod constant, cred că e un lucru care se întâmplă şi la alte multinaţionale, mai ales în sectorul energetic.”

    Astfel, Eric Stab a ajuns în România în 2010, deşi ocupa încă din 2008 funcţia de preşedinte nonexecutiv al ENGIE România; a devenit preşedinte executiv în 2010 şi, pentru mai multă eficienţă, în 2012 compania a decis să unească funcţiile de preşedinte şi CEO. „Nu a fost vorba de a avea mai multă putere, a fost mai curând o decizie legată de eficienţă. Atunci când eşti pus în faţa unor situaţii dificile, puterea nu mai este atât de importantă.”

    Managerul francez coordonează astăzi şi activităţile ENGIE în Polonia, unde numărul angajaţilor se ridică la 900. El este şi preşedintele CIS – Consiliul Investitorilor Străini – funcţie pe care o numeşte „un privilegiu”. CEO-ul ENGIE a devenit în 2015 preşedinte al Consiliului, una dintre cele mai importante organizaţii care reprezintă interesele mediului de afaceri în dialog cu autorităţile locale, din care fac parte peste 120 de companii-cheie din România. Cifra de afaceri totală a companiilor membre ale CIS este egală cu 26% din PIB-ul României, iar numărul cumulat de angajaţi depăşeşte 182.000.

    Citiţi materialul integral în ediţia tipărită a Business Magazin începând de luni, 1 mai.

  • Locul din România de care statul român şi-a bătut joc. Zeci de mii de străini îl vizitau anual – GALERIE FOTO

    În 1873, câştiga medalia de aur la Târgul Internaţional de la Viena. Trei ani mai târziu ridica medalia de argint la Berlin pentru ca în 1878 să obţină diploma de onoare a Târgului Internaţional de la Paris. Astăzi, staţiunea Borsec este în paragină.

    Povestea locului supranumit “Perla Carpaţilor” începe în 1803, atunci când un austria pe nume Valentin Gunther a urmat un tratament la băile termale şi s-a vindecat de o boală considerată incurabilă. Întors la Viena, Gunther îi propune unei rude să facă comerţ cu apă adusă de la Borsec; pentru această afacere, cei doi au arendat localitatea Borsec de la comunele Lazărea şi Ditrău, care erau proprietarele.

    În 1804, membri ai familiei Gunther reuşesc să negocieze un contract valabil timp de 28 de ani şi pornesc construcţia unei fabrici de sticlă, pentru a putea îmbutelia apa. Producţia a început în 1806, an în care au fost îmbuteliaţi peste 3 milioane de litri de apă minerală. Un detaliu interesant: apa îmbuteliată provenea doar de la izvoarele 1 şi 2, iar procesul avea loc doar în zilele cu soare, atunci când presiunea atmosferică era maximă (prin urmare, şi conţinutul de dioxid de carbon era crescut).

    A urmat o perioadă de glorie pentru Borsec, transformată spre sfârşitul anilor 1800 într-o staţiunea luxoasă, cunoscută pentru proprietăţile benefice ale apelor de acolo. În perioada interbelică şi comunistă, Borsecul a continuat să prospere. La mijlocul anilor ’70, în localitatea harghiteană erau peste o sută de unităţi de cazare. Astăzi, au rămas mai puţin de zece.

    Momentul revoluţiei a fost momentul în care Borsec a început să se stingă. Privatizările din anii ’90  au fost făcute în grabă, fără să se dea atenţie cui şi în ce condiţii sunt vândute spaţiile. În doar câţiva ani, “Perla Carpaţilor” şi-a pierdut toată strălucirea.

    Lovitura de graţie a fost dată de închiderea bazei de tratament balnear din 2001, moment în care localitatea şi-a pierdut statutul de staţiune balneo-climaterică primit în 1953, dar şi pe cel de staţiune turistică de interes naţional, iar vilele au început să se degradeze, ducând la “un aspect estetic dezolant”, unul dintre punctele slabe trasate în interiorul Agendei Locale din 2005, valabil, se pare, şi pentru 2012.

    LOCUL DIN ROMÂNIA CARE I-A ATRAS PE CEI MAI BOGAŢI AUSTRIECI – GALERIE FOTO

  • Un artist a inventat un nou tip de îmbrăcăminte. Hainele care te fac invizibil

    Utilizarea software-ului de recunoaştere facială în scopuri comerciale este o practică din ce în ce mai folosită, iar companii mari ca Amazon sau Facebook se bucură de efectele sale. Între timp, cei care se luptă pentru dreptul la intimitate ripostează.

    Proiectul Hyperface presupune imprimarea unor modele, pe textile sau articole de îmbrăcăminte, special create pentru a induce în eroare softurile de acest tip. Hyperface presupune anumite tipare de imprimeuri care pot fi interpretate de software ca părţi ale feţei umane, precum ochi, gura şi alte caracteristici. Interpretarea vestimentară a artistului Adam Harley reprezintă, după spusele sale, o ofensă la adresa tehnologiei intruzive. 

    Aceasta nu este prima dată când Harvey a încercat să inducă în eroare software-ul de recunoaştere facială. Pe parcursul proiectului precedent, CV-ul Dazzle, a încercat să creeze o estetică de machiaj şi hairstyling cu acelaşi scop, de a îngreuna sau stopa procesul software-ului. Mai multe detalii despre proiectul Hyperface vor fi dezvăluite de Harvey şi echipa sa luna aceasta.

     

     

  • Un artist a inventat un nou tip de îmbrăcăminte. Hainele care te fac invizibil

    Utilizarea software-ului de recunoaştere facială în scopuri comerciale este o practică din ce în ce mai folosită, iar companii mari ca Amazon sau Facebook se bucură de efectele sale. Între timp, cei care se luptă pentru dreptul la intimitate ripostează.

    Proiectul Hyperface presupune imprimarea unor modele, pe textile sau articole de îmbrăcăminte, special create pentru a induce în eroare softurile de acest tip. Hyperface presupune anumite tipare de imprimeuri care pot fi interpretate de software ca părţi ale feţei umane, precum ochi, gura şi alte caracteristici. Interpretarea vestimentară a artistului Adam Harley reprezintă, după spusele sale, o ofensă la adresa tehnologiei intruzive. 

    Aceasta nu este prima dată când Harvey a încercat să inducă în eroare software-ul de recunoaştere facială. Pe parcursul proiectului precedent, CV-ul Dazzle, a încercat să creeze o estetică de machiaj şi hairstyling cu acelaşi scop, de a îngreuna sau stopa procesul software-ului. Mai multe detalii despre proiectul Hyperface vor fi dezvăluite de Harvey şi echipa sa luna aceasta.

     

     

  • Merkel şi Hollande cer tragerea la răspundere a preşedintelui sirian pentru ”acţiuni criminale”

    Statele Unite au lansat un atac cu rachete asupra unei baze militare din Siria, ca reacţie la atacul chimic produs în urmă cu câteva zile.

    ”Doar preşedintele Assad este responsabil pentru această evoluţie”, a transmis Guvernul german în cadrul unui comunicat, după ce liderii germani şi francezi au avut vineri o convorbire telefonică.

    Citiţi mai mult pe www.mediafax.ro

  • „Ultimul soldat” al lui Hitler face dezvăluiri despre minutele dinaintea sinuciderii Führerului. Ce a făcut liderul nazist în ultimele clipe de viaţă

    Ultimul bodyguard al lui Hitler dezvăluie ce s-a întâmplat în ultimele minute pe care liderul nazist le-a petrecut în buncărul din Berlin. Rochus Misch, care a murit în 2013, la vârsta de 96 de ani, susţine în cartea sa autobiografică şi că a intrat peste Eva Braun când aceasta era îmbrăcată „într-o cămaşă de noapte sumară”. Autobiografia lui Misch dezvăluie care au fost ultimele cuvinte ale dictatorului nazist. 

    „Ultimul soldat” al lui Hitler face dezvăluiri despre minutele dinaintea sinuciderii Führerului. Ce a făcut liderul nazist în ultimele clipe de viaţă