BusinessMagazin

Tag: album

  • Un uragan pe nume Grace

    Nu am nimic cu manechinele care intra in domeniul muzicii. Manechinele, obisnuite cu publicul care se zgaieste la ele cand nu poarta nimic mai mult decat o bucatica de material de marimea unui timbru, ca sa le acopere anumite parti, sunt niste membri grozavi de trupe. Sunt obisnuite si sa nu zambeasca, ceea ce le face super. Arata inevitabil bine, se imbraca bine si stiu suficient despre eleganta cat sa nu apara pe scena in tinute ca ale lui James Blunt. Manechinele produc in general single-uri bune – amuzante vreme de cateva luni, dupa care te plictisesti. Rareori dau dovada de longevitate muzicala: Agyness Deyn a reusit sa scoata doar un single, Kate Moss apare si ea cand si cand, vaitandu-se pe piesele altora, si cu cat se discuta mai putin despre colaborarea jalnica dintre Seal si Heidi Klum, cu atat mai bine.
     
    Din acest motiv, Grace Jones este exceptia de la regula. Aparuta pe scena modellingului la New York si Paris la inceputul anilor saptezeci, s-a trezit brusc prinsa in vartejul inaltei societati, al mondenelor si al boemilor. A fost muza unora dintre cei mai mari artisti ai secolului (Andy Warhol, Keith Haring, Helmut Newton, Robert Mapplethorpe) si sufletul unora dintre cele mai interesante locuri in care se aduna lumea. Desi prinsa si ea in nebunia Studio 54, e renumita si pentru aparitiile sale pe scena italiana, mai putin cunoscuta, dar mult mai incitanta, din jurul clubului Baia Degli Angeli din Gabicce Mare. Aici isi petrecea timpul alaturi de DJ deschizatori de drumuri ca Daniele Baldelli si DJ Mozart, intr-un club atat de luxos, incat cabina DJ-ului era amplasata intr-un lift care se plimba de la un etaj la altul. Clubul Baia Degli Angeli este locul de origine al genului eclectic si lent cunoscut drept Cosmic Disco.
     
    Cu atat timp petrecut alaturi de bogatii care se plimbau dintr-un loc intr-altul pe tot cuprinsul lumii (si ulterior cu rolurile din blockbusterele hollywoodiene), e o minune ca si-a mai facut timp pentru muzica. Dar a reusit sa-si faca. Intre 1977 si finalul anilor optzeci, a scos cateva albume cu o muzica dance spectaculoasa. Primele ei trei LP-uri l-au avut ca producator pe legendarul Tom Moulton, iar in continuare a colaborat cu producatori renumiti ca Trevor Horn sau muzicieni ca Sly and Robbie. Mare parte din piesele sale erau pop, dar aveau suficienta longevitate si experimentalism in ele cat sa devina clasice disco, adeseori combinand acest din urma gen cu ritmurile din Jamaica sa natala.
     
    Viata lui Grace Jones ramane in mare parte un mister. Are saizeci de ani, credem, deoarece e renumita pentru faptul ca nu doreste sa vorbeasca despre varsta ei. Totusi, daca ne luam dupa niste fotografii recente, vedem ca a reusit sa-si pastreze aspectul care a facut-o celebra: pometii ridicol de ascutiti, privirea de otel si buzele pline. Inca mai are androginia de superfemeie care a facut-o celebra, inca mai arata de parca s-ar fi teleportat de pe o nava spatiala in trecere. In plus, lucrul cel mai bun din toate, tocmai a dovedit ca mai e in stare sa produca un album mortal.
     
    Au trecut douazeci de ani de la ultima sa lansare. “Hurricane”, care va iesi la ince­putul lui noiembrie, e o revenire pentru ea, desi deloc lipsita de probleme. Niciuna dintre marile case de discuri nu a vrut sa-i lanseze LP-ul, considerandu-l un pariu prea riscant, astfel ca pana la urma a ajuns sa-l scoata casa independenta Wall Sound. La fel ca la muzica sa din trecut, reuseste sa combine reggae-ul jamaican, soul-ul electric si partea vocala aspra, in care cuvintele sunt pe jumatate vorbite, pe jumatate cantate. Albumul este clar unul de ascultat – nu prea se simte sound-ul bun pentru ringul de dans din hitul ei din 1981, “Pull Up To The Bumper”.
     
    Ca o sfidare la adresa marilor case de discuri, se pare ca ultimul sau album va avea parte de ceva succes, caci deja l-a angajat pe Chris Cunningham – outsiderul artist video cunoscut cel mai bine pentru colaborarea sa cu Apex Twin – sa-i regizeze videoclipurile. Pe “Hurricane” a colaborat si cu nume mari ca Brian Eno, Tricky, Tony Allen si Sly and Robbie.
     
    Nici ca se putea un moment mai bun pentru revenirea lui Grace Jones. Acum ca disco e promovat de DJ-ii cu gandire vizionara de pe tot globul si infecteaza chiar si hiturile pop (vezi Calvin Harris), toata lumea preia la greu din creatia timpurie a lui Grace Jones. Iar daca prestatia ei extraordinara de anul acesta de la festivalul Meltdown de la Londra e relevanta, atunci publicul ar muri s-o vada revenita in lumina reflectoarelor.

  • Lumea vazuta de Dennis








    Atunci cand se relanseaza un disc, merita el oare o critica? Mai ales in epoca internetului, cand aproape fiecare album, indiferent cat de rar, e disponibil undeva – merita oare sa mai mentionezi ca o casa de discuri de moda veche (oh, da! case de discuri! le mai tineti minte?) relanseaza un album? Oare mai are lumea nevoie de inca o critica entuziasmata la “Sgt. Peppers Lonely Hearts Club Band” numai pentru ca s-a intamplat ca EMI sa lanseze o versiune remasterizata a acestui titlu clasic, incluzand o piesa lasata pe afara pana acum, in care Ringo are o criza la jumatatea piesei “Within You Without You”? Probabil ca nu.




     

    Totusi, relansarea albumului “Pacific Ocean Blue” al lui Dennis Wilson din aceasta luna cere atentie. Pentru inceput, este unul dintre albumele mele preferate din toate timpurile si asteptam un motiv sa scriu despre el. In al doilea rand, este un adevarat clasic “pierdut”. In ciuda faptului ca a fost laudat de critici la lansarea sa din 1977, LP-ul nu s-a mai reeditat de aproape douazeci de ani. Daca nu cumva doreati sa dati cam 200 de dolari pe un exemplar de la un colectionar de pe eBay, CD-ul nici nu se punea problema sa-l gasiti. Pana acum.

     

    Brian, Carl si Dennis Wilson, coloana vertebrala a trupei Beach Boys, au dus toti o viata turbulenta si dezordonata, nu in mica masura din cauza proastei influente a tatalul lor, Murray. Fanii Beach Boys pot fi adesea auziti facand schimb de povesti despre cat de rau era el ca tata. Unele dintre ele sunt prea socante ca sa fie repetate intr-o publicatie respectabila ca BUSINESS Magazin. E suficient sa spunem ca Murray a fost un tata care: 1) obisnuia sa-si scoata ochiul de sticla si sa-si oblige copiii sa i se uite in orbita goala; 2) il lovea pe Brian cand acesta era bebelus atat de tare, incat copilul a ramas surd de o ureche; 3) odata l-a fortat pe Brian sa intinda o bucata de ziar pe jos si.. uuups! scuze! asta e una din povestile mai putin potrivite. Va trebui sa o cautati pe Google daca sunteti curiosi.

     

    Cu asa un tata, nu e deloc suprinzator ca Dennis, bateristul grupului, a ajuns sa-si petreaca timpul in compania conducatorului unui cult, precum Charles Manson, facand abuz de bautura si droguri, murind inainte sa atinga patruzeci de ani.

     

    Dennis a fost mereu aratosul grupului, devenit membru al acestuia – zic unii – datorita aspectului sau fizic si considerat, in general, ca fiind lipsit de talent muzical. Autoproclamat pierde-vara, era singurul din Beach Boys care chiar stia sa faca surf (alta informatie anecdotica buna despre Beach Boys). E surprinzator atunci ca acest surfer iubitor de bautura si femei a reusit sa ajunga un instrumentist polivalent si si-a rafinat abilitatea componistica pana la un asemenea nivel incat a reusit sa produca un album ce poate sta alaturi de orice compozitie a fratelui sau, Brian Wilson.

     

    “Pacific Ocean Blue” a fost inregistrat la finalul carierei lui Dennis. Anii de trai dur isi lasasera amprenta, iar vocea lui suna – ca sa fiu sincer – complet aiurea. Nu mai exista niciuna dintre armoniile tineresti ale Beach Boys, dar vocea grava si tocita a lui Dennis confera greutate si sinceritate unui album care trateaza despre pierdere si relatii esuate. Ca la Marianne Faithfull, daca-i asculti vocea lui Wilson, simti ca auzi o voce care poarta cu ea un trecut tulbure. Dupa “What’s going on” al lui Marvin Gaye, in anii saptezeci s-a inregistrat un interes crescut pentru “albume ecologiste”, iar “Pacific Ocean Blue” poate fi considerat asa ceva. Piese ca “River Song”, spre exemplu, deplang modul in care viata de oras afecteaza natura, cu numeroase referiri la modul in care ne stricam marile si raurile. Deloc surprinzator din partea unui om care iubea oceanul, albumul e o colectie de imnuri pline de blues si soare inchinate Pacificului.

     

    In ciuda unei spoieli de rock-and-roll pufait cu iz de blues (cum ar fi “Pacific Ocean Blues” si vag iritanta “What’s Wrong”), albumul e compus din balade de o minunata intensitate. In ziua in care s-a inecat din cauza consumului de alcool, se spune ca Dennis ar fi zis: “Sunt singur. Sunt singur tot timpul”. Exact acest sentiment razbate din album. Totusi, piese ca “Farewell My Friend” iau aceste sentimente de singuratate si deznadejde si le confera un soi de transcendenta. Aceasta afirmatie ar putea suna periculos de asemanator cu prostiile hippy. Dar e adevarata.

     

    Ca toate creatiile Beach Boys, si aceasta e superb orchestrata, acordandu-se o mare atentie aranjamentelor. Muzicuta, marimba, chitara hawaiiana si tot felul de armonii vocale folosite pentru a crea o tapiserie muzicala lucitoare. Din acest motiv, relansarea e si mai potrivita – acum ca scena dance e prinsa de revenirea balearicului, desfatandu-se cu tot ce este lent, varatic si lucitor. “Pacific Ocean Blue” este exact genul de album care si-ar putea gasi loc pe listele de piese ale unor DJ care dau tonul in domeniu, cum ar fi DJ Harvey. Nici nu-mi vine in minte alta coloana sonora mai potrivita pentru vara voastra.




  • Opera de arta

    Sa spui ca nu-ti place Coldplay e ca si cum ai spune ca nu esti de acord cu genocidul sau ca Holocaustul a fost “o chestie destul de nasoala” – afirmatii considerate ca de la sine intelese. In ultimii ani, Coldplay a reusit sa devina “omul negru” al lumii muzicale, trupa pe care te simti obligat sa o detesti. Ai voie sa-ti placa Britney Spears, pentru ca are o muzica pop “accidentata” impecabil produsa, ai voie sa-ti placa Phil Collins. pentru ca e ironic, merge sa zici ca iti plac The Eagles si sa-ti pastrezi credibilitatea. Dar e vai si amar de bietul jurnalist care-o lauda pe Coldplay – ti-ai strica mai putin reputatia daca ai spune ca Hitler “nu era chiar asa de rau”. De ce? Pentru ca trupa Coldplay, desi imposibil de populara, nu e “cool”. Chris Martin & Co. si-au dat seama de acest lucru si nu pare sa le pese – sau cel putin asa sustin in interviuri. Adevarul este ca, de fapt, le pasa foarte mult. Dupa ce au vandut un numar aproape incredibil de exemplare din albumul lor anterior, zece milioane, sunt disperati sa obtina credibilitatea artistica. Tocmai de aceea si-au petrecut atat timp si au facut atatea eforturi la ultimul album, proclamat de ei “dificil”. Sa aruncam o privire asupra dovezilor. Proba A: albumul are un titlu dublu, “Viva La Vida or Death and All His Friends”, care-l face sa semene un pic cu opera lui Damien Hirst. Proba B: titlul si piesa “Viva La Vida” este inspirata de pictorita suprarealista Frida Kahlo. Proba C: l-au chemat pe “bunicul muzicii ambientale” din Marea Britanie, Brian Eno, sa le fie producator. Proba D: au ales o pictura de Delacroix pentru coperta albumului. Pur si simplu, albumul n-ar avea cum sa semene mai mult cu o “opera de arta”, ceea ce e bine, deoarece majoritatea celor care il vor cumpara din benzinarii si supermarketuri pe tot cuprinsul tarii n-ar sti ce e o opera de arta decat daca ai scrie asta pe o caramida si le-ai arunca-o in cap. Mai stim si ca este un album “dificil” si “experimental” pentru ca ne-a spus-o Chris Martin. “Nu ne pasa daca vindem cu un milion mai putine discuri”, a declarat solistul. Suna ca o indepartare de modelul Coldplay.

    Singura problema legata de indepartatea de modelul Coldplay este ca acest demers functioneaza. Coldplay face discuri care se vand in milioane de exemplare si face stadioane pline. In ciuda faptului ca trupa e clar jenata de eticheta de “rock de stadion” pe care si-a dobandit-o, pentru ca la asta se pricepe cel mai bine, membrii ei scriu chestii epice inaltatoare care-i fac pe studenti sa-si fluture brichetele in aer si care au niste refrene ce te indeamna sa le fredonezi, atat de euforice, incat ai putea face un elefant sa pluteasca de la ele.

    Mai mult, e greu sa supraestimezi importanta pe care o are Coldplay pentru casa lor de discuri, EMI. Atunci cand Coldplay si-a amanat lansarea albumului anterior, cotatia actiunilor EMI a fost, se pare, afectata. Cum EMI a fost recent achizitionata de catre Guy Hands, multimilionarul in lire sterline care si-a facut un nume din achizitia de companii aflate in dificultate, performanta “Viva” (titlul sub care va fi cunoscut in continuare) are o importanta deosebita.

    Si cum a mers? Au cedat presiunilor comerciale sau au lansat un baraj de experimentalism intentionat? Raspunsul, pe scurt, ar fi ca “VLV” (titlul sub care va fi cunoscut in continuare) e de fapt cam tot ce-a fost si inainte. Are pian, chitare cu ecou, refrene inaltatoare si Chris cu falsetul caraghios din vocea lui. Au renuntat la structurile traditionale de tip strofa-refren-strofa care le dominau repertoriul ca un profesor strict si au imprumutat ceva de la Radiohead. In principal insa e Coldplay recognoscibila – ceea ce e bine.

    Asa stau lucrurile cu Coldplay. In ciuda faptului ca e obligatoriu sa o dispretuiesti, este extrem de dificil sa-ti displaca muzica pe care o face. Lumea o dispretuieste pentru ceea ce reprezinta, dispretuieste ideea de rock de stadion, de Chris Martin multimilionar cu nevasta castigatoare de Oscar ce ne tin noua prelegeri pe tema saraciei globale. Cand se ajunge la muzica insa, nu prea mai are ce sa-ti displaca. Mi-a facut placere sa ascult “Death” (titlul sub care va fi cunoscut in continuare) aproape in pofida vointei mele. Iar aceasta este, probabil, cea mai mare lauda pe care ai putea-o aduce unui album.
     

  • Radiohead II

    Cu cateva saptamani in urma scriam despre cum le-au permis Radiohead fanilor sa-si fixeze singuri pretul pentru ultimul lor LP, platind cat doreau pentru a-l descarca. Saptamana aceasta, asa cum v-am promis, a venit timpul sa analizam muzica in sine – neafectati (daca e posibil) de modul cum s-a lansat, care a atras atentia presei.

    Totusi, nu am de gand sa-mi impun opinia mea urechilor voastre lipsite de aparare. Fie ca sunteti fani sau nu, lansarea unui nou LP Radiohead este un eveniment ce face valuri in lumea muzicii. Asadar, m-am decis sa-mi las spiritul critic epuizat de-atata munca sa se odihneasca si sa las comentariile pe seama unor personalitati de pe scena muzicala romaneasca – producatorii, DJ-ii, criticii si artistii cel mai aproape de teritoriul pe care se afla si Radiohead. Fara alte formalitati, le dau cuvantul:

    Victor Popescu AKA Brazda Lui Novak – producator de muzica electronica: Un album frumos scris si produs, dar care nu mi-a ridicat spranceana asa cum a facut-o „White Chalk“ al lui PJ Harvey. Ghinion ca au aparut cam in acelasi timp. Poate ca va creste cu timpul, dupa mai multe ascultari. Piesa favorita: „Videotape“.

    Andrei HaTegan – vocalist The Amsterdams: Am ajuns la concluzia ca orice ar scoate Radiohead sau Thom Yorke o sa-mi placa. „In Rainbows“ imi suna foarte mult a „Eraser“, chiar ma intrebam cum au ajuns toti sa sune ca unul singur, in speta Thom. „Weird Fishes/Arpeggi“ e de nota 10. M-am impacat intr-un final cu gandul ca n-or sa mai scoata niciodata un „The Bends“.

    DJ Vasile – DJ si producator, membru al Shukar Collective: Poate nu cel mai semnificativ moment muzical al anului, dar cu siguranta un moment de rascruce in industria muzicala. Personal am ales sa primesc discul prin posta. Pana cand vine insa, l-am downloadat. Mi-ar placea sa aud la radio mai mult Radiohead. On air, nu online.

    Paul Breazu – jurnalist de muzica: „In Rainbows“ e un album bun, vorbind strict in termeni de advertising univoc. Dar cum asta e o teorie care are doar viitor, o sa spun ca e o creatie densa si polimorfa, mixata cu maiestrie, atmosferica si intunecata. Nimic nou sub soare – Radiohead de (aproape) intotdeauna.

    Gojira – DJ si producator de muzica electronica: Radiohead este genul de trupa la care cu greu poti sa intuiesti directia mu-zicala. Dupa genialul „OK Computer“ si incredibilul „Kid A“ stai si te intrebi daca asta e o trupa care te-ar mai putea surprinde cu ceva. Ei bine, „In Rainbows“ este un album foarte bine compus si cantat, cu niste texturi de chitari, coarde si percutie foarte fin puse. Foarte multa melodie pe acest album excesiv de uman, daca ar fi sa luam in calcul albumele anterioare. Radiohead a lasat la o parte orice urma de sintetic si a cantat pur si simplu si asta este minunat. Simplitatea muzicii bine cantate este de fapt marele plus al uneia din cele mai mari trupe din ultimii 15 ani. Despre faptul ca poti plati cat vrei ca sa ai albumul nu spun nimic, pentru ca vad si propaganda anticorporatista si lovitura de imagine din spatele acestui gest si e pacat sa aduc vorba cand muzica este atat de buna.

    Marika – DJ: In opinia mea, „In Rainbows“ este un album foarte complex. L-am ascultat de cateva zeci de ori! „Videotape“ ma atinge foarte grav. Thom Yorke este clar unul dintre artistii preferati!

    Rock DJ AKA CAtAlin CristuTiu – DJ si critic: Un album frumos, matur la nivel formal, dar care nu are nici pe sfert emotia si sinceritatea pe care le avea „OK Computer“, album pe care trupa a incercat sa-l refaca.

  • RADIOHEAD – Cutia cinstei muzicale

    Oricine isi poate revendica picatura de celebritate. Poate ca tatal vostru colabora cu tatal blondei de la Bambi? Sau matusa voastra era vecina cu omul care-i spala ferestrele lui Joe Cocker? Revendicarea mea vine din faptul ca am locuit langa Radiohead. Bine, nu tocmai Radiohead, deoarece, contrar credintei impartasite de majoritatea oamenilor, membrii formatiei nu locuiesc la un loc intr-o casa uriasa, ca o alternativa intelectuala a fetelor de la Spice Girls. In realitate, am fost vecin cu Johnny Greenwood, chitaristul principal al trupei. Am niste amintiri placute ale momentelor in care ma trezeam mahmur, duminica dimineata, pe acordurile de pian interpretate de Johnny de cealalta parte a peretelui.

    Tocmai Johnny Greenwood, omul pe care-l intalneam plimbandu-si cainele in fiecare dimineata in drum spre cursuri, este cel care a facut pe intai octombrie un anunt pe site-ul trupei, anunt despre care unii spun ca ar putea schimba modul de functionare a industriei muzicale. „Noul album este gata si se lanseaza peste 10 zile“, se spune in mesaj. „L-am intitulat «In Rainbows»“. Se lanseaza in zece zile? Caselor de inregistrari le trebuie de regula intre trei si sase luni ca sa scoata un album. Cum de poate aceasta trupa sa scoata un album atat de repede?

    Raspunsul: pentru ca il lanseaza in format digital. De la data de 10 octombrie albumul este disponibil pe site-ul lor, dand complet la o parte casele de inregistrari. Nu e nimic nou in asta; acum cateva luni am scris despre trupa britanica The Crimea, care s-a decis sa-si ofere cel de-al doilea album pe gratis. Partea interesanta a experimentului Radiohead este insa aceea ca trupa foloseste asa-numitul sistem „cutia cinstei“. Nu stiu daca aveti idee ce sunt aceste cutii ale cinstei. Ele sunt folosite mai ales in case-muzeu plictisitoare, in parcari goale si in muzee de doi bani din Marea Britanie – locuri in care sumele de bani castigate sunt atat de mici, incat nici nu merita sa angajezi un amarat sa le stranga. In loc de asta, ramane la latitudinea ta si a vocii iritante din mintea ta numite constiinta sa platesti. Solutia functioneaza bine de ani buni, din cate stiu eu, la Coniston Copper Mines Museum, insa cele mai interesante exponate de acolo sunt niste unelte de minerit ruginite.

    Cum va functiona sistemul pentru o trupa care incearca sa vanda un LP? M-am logat pe site ca sa aflu. La ora scrierii articolului, cu cateva zile inainte de 10 octom-brie, tot ce se putea face era o precomanda pentru descarcarea albumului. Atunci cand vrei sa finalizezi tranzactia ca sa cumperi LP-ul, esti invitat sa oferi ce suma doresti, fara a exista o limita minima. Exista – si trebuie sa va avertizez de asta – o taxa de procesare de 45 de pence, dupa care aveti libertatea deplina sa nu platiti nimic pentru album.

    M-am gandit repede si am oferit suma de trei lire sterline (circa 15 lei noi). Sunt prea zgarcit ca sa le ofer suma standard de 79 de pence pentru o piesa (pretul cerut de site-uri ca iTunes) si m-as simti prost sa ofer mai putin decat am dat. Aici e clenciul – am platit ceva. In mod normal, ca sa fiu complet sincer cu voi, as fi asteptat o saptamana si as fi descarcat ilegal albumul. Dar daca mi s-a dat ocazia, am apucat pe calea cinstei. Putem trage invataminte din aceasta situatie, in sensul ca, daca oamenilor li se ofera sansa, vor prefera sa plateasca muzica in loc s-o fure? Nu sunt foarte sigur.

    Ca un exemplu graitor, mie nici macar nu-mi plac Radiohead. Am dat trei lire unui grup care, din punctul meu de vedere, a disparut cu trei albume in urma. Am ajuns sa le consider muzica prea ingaduitoare cu sine, prea deliberat de „art school“ ca sa fie placuta. Daca, sa zicem, Belle and Sebastian ar fi facut acelasi experiment, probabil ca as fi ajuns sa ofer o suma mai mare – ba chiar as putea chiar trece de bariera celor cinci lire pentru cineva ca Morrissey!

    Oricat de tare as vrea sa inchei acest articol cu niste comentarii pline de miez despre noul lor LP, va trebui sa asteptati numarul urmator pentru a le citi, din moment ce nu ai cum sa faci rost de el orice-ai face. M-am uitat sa vad si daca nu gasesc vreun exemplar din „In Rainbows“ „scapat“ pe Soulseek sau alte aplicatii de partajare de fisiere, insa se pare ca lansarea numai pe cale digitala i-a pus sa astepte pana si pe cei care se ocupa cu asa ceva. Poate ca sistemul cutiei cinstei chiar ar putea functiona.

    In romaneste de Loredana FRATILA-CRISTESCU