BusinessMagazin

Tag: familie

  • Antreprenorul care s-a născut pe marginea drumului, iar acum conduce o afacere de 200 de milioane de lire sterline

    Omul de afaceri britanic, Alfie Best, s-a născut într-o familie de origine romă din Leicester. A renunţat la şcoală la 12 ani, la 16 ani şi-a lansat prima afacere, iar acum conduce un business cu o valoare  estimată de 200 de milioane de lire sterline, scrie Daily Mail.

    Prima afacere a constat din închirierea dubelor, dar lucrurile nu au mers prea bine pentru că în anii 90 Marea Britanie a intrat în recesiune. “Am învăţat să vând de la tatăl meu, pe vremea când îl ajutam cu vânzările din uşă în uşă”, a spus Alfie Best. La doar patru ani după lansarea afacerii aproape a pierdut totul. Şi-a închiriat casa, a făcut alte împrumuturi la bancă şi a dormit în maşină timp de trei luni. Nu a rezistat şi a realizat că are nevoie de un job. A obţinut un job entry level la un magazin de telefoane. Peste doar trei luni, Best şi-a lansat propriul business cu telefoane mobile, iar în 18 luni avea deja 13 magazine în Londra.

    Mai târziu, Best şi-a vândut afacerea şi s-a îndreptat spre proprietăţile comerciale, iar acum deţine 80 de acri de unităţi industriale răspândite prin ţară. La sfatul soţiei lui, Best a intrat in businessul cu parcuri rezidenţiale. În momentul de faţă are 42 de asemenea parcuri în Marea Britanie.

    Alfie Best trăieşte pe un domeniu ce valorează 12 milioane de lire sterline. Averea lui mai include un apartament în Mayfair, o casă în Hampstead, o fermă în Potters Bar şi numeroase maşini: un Rolls Royce decapotabil, două Porsche, un Ferrari California T decapotabil, un M4 BMW, un Mercedes CLS şi un Golf.

    Anul trecut, a luat cina la Rare Cow Steak House, iar mâncarea i-a plăcut atât de mult încât a cumpărat întregul lanţ de restaurante.
    “Niciodată nu cheltuiesc mai mult decât imi permit. Tot ceea ce cumpăr e pentru vânzare, de la maşini la casele mele. Cunosc valoarea fiecărui obiect”, a spus el.

    Succesul nu a venit uşor. Best susţine că muncea 16 ore pe zi şi că e tot timpul cu gândul la afacere, chiar şi când e în vacanţă.

  • Povestea lui Leonardo Del Vecchio, cel mai bogat om din Italia

    El este fondatorul şi conducătorul companiei Luxottica, liderul mondial pe piaţa de ochelari. Firma deţine lanţul de magazine Sunglass Hut şi Lenscrafters, cu peste 6.000 de magazine, şi are peste 70.000 de angajaţi.

    Leonardo Del Vecchio s-a născut în 1935 la Milano, într-o familie săracă. Tatăl său a murit cu cinci luni înainte ca el să se nască, Leonardo fiind forţat să crească într-un orfelinat de la 7 ani până la 14 deoarece mama sa nu-l putea întreţine.

    A trebuit să muncească de la o vârstă fragedă pentru a-şi ajuta familia. A lucrat ca ucenic într-o fabrică de unelte şi a urmat cursuri de inginerie industrială la seral, continuând să muncească în timpul zilei.

    În timp a devenit pasionat de ochelari şi în 1961 s-a mutat în micul orăşel Agordo din nordul Italiei, unde a înfiinţat compania Luxottica. Acolo a reuşit să ”fure„ meserie de la alţi producători din industrie, iar în 1967 a decis să vândă ochelari sub brandul propriu.

    Compania a crescut, în 1981 Del Vecchio a deschis prima subsidiară internaţională, în Germania, iar în 1988 a realizat un parteneriat cu Giorgio Armani.

    Deciziile şi strategiile implementate de Leonardo Del Vecchio au propulsat Luxottica în poziţia de lider de piaţă. Luxottica s-a listat la bursa în New York în 1990 şi la Milano în anul 2000. Listarea a ajutat compania să strângă bani şi să aducă sub umbrela sa alte branduri. Leonardo Del Vecchio a pornit o strategie de achiziţii agresivă şi a cumpărat divizia de ochelari Vogue în 1990, Persol şi LensCrafters în 1995, faimosul brand american Ray-Ban în 1999, Sunglass Hut în 2001, iar în 2007 a plătit 2 miliarde de dolari pentru compania de produse sportive Oakley.

    De asemenea, Luxottica produce ochelari pentru branduri cunoscute precum Armani, Bulgari, Chanel, Prada, Ralph Lauren sau Versace. Compania înregistrează vânzări globale anuale de peste 7 miliarde de euro.

    Leonardo Del Vecchio este cunoscut şi pentru mărinimia pe care o arată angajaţilor companiei. Odată cu împlinirea vârstei de 50 de ani, el a făcut cadou angajaţilor acţiuni în valoare de 7 milioane de euro şi a repetat gestul la vârsta de 80 de ani, când a împărţit acţiuni în valoare de 9 milioane de euro.

    ”Prin intermediul acestui mic gest vreau să le arăt angajaţilor ce înseamnă pentru mine: că-i simt apropiaţi precum o familie adevărată.„

    Leonardo Del Vecchio este unul dintre antreprenorii de clasă mondială, care şi-a construit averea de la zero, provenind dintr-o ţară devastată de război, alături de oameni precum Giorgio Armani sau Michele Ferrero.

    ”Eu sunt dovada clară că poţi face bani în Italia şi să fii cinstit în acelaşi timp„, a declarat Del Vecchio.

  • Povestea omului care a schimbat internetul

    Săptămâna trecută Google a anunţat restructurarea Google, aceasta devenind o subsidiară a companiei mamă, Alphabet. Odată cu această mişcare Sergey Brin a trecut din poziţia de director al proiectelor speciale la noua poziţie de preşedinte al Alphabet.

    Au trecut aproape 20 de ani de când Brin şi colegul său de camera de la Stanford, Larry Page au fost lansat motorul de căutare ce avea să schimbe lumea .

    Averea lui Sergey Brin este estimată la 34 de miliarde de dolari, dar el nu a fost dintotdeauna bogat. S-a născut în Uniunea Sovietică în 1973, într-o familie care nu era chiar pe placul regimului, din cauza rădăcinilor evreieşti. Părinţii lui au încercat să părăsească URSS-ul, iar când Sergey avea şase ani, familia a reuşit să obţină viză de ieşire din ţară.

    Familia Brin a ajuns în Maryland, iar Sergey a fost înscris la şcoala Montessori (aici a studiat şi Larry Page, dar şi Jef Bezos, fondatorul Amazon).

    Brin l-a înâlnit pe Larry Page la Stanford în 1995. Cei doi s-au împrietenit rapid şi au început să lucreze la un motor de căutare, numit iniţial “BackRub”. Au înregistrat domeniul google.com în 1997 cu misiunea de a organiza informaţia lumii.

    Brin şi Page sunt fani ai festivalului “Burning Man”, iar în 1998 au creat primul “doodle” prin care înştiinţau oamenii că dacă site-ul pică, nimeni nu o să-l repare pentru că sunt plecaţi la festival. L-au angajat pe Eric Schimdt, fost CEO Google, actual CEO Alphabet , după ce au auzit că şi lui îi place “Burning Man”.

    Google a cresut de-a lungul timpului, iar compania s-a extins şi în alte domenii, Sergey Brin fiind iniţiatorul multor proiecte: maşinile fără şofer, lentile de contact (smart contact lenses) sau Google Glass. Brin era atât de entuziasmat de Google Glass, încât era greu să-l vezi fără o pereche, iar New York Times a scris că el ar fi fost responsabil pentru lansare grăbită a Google Glass, înainte ca produsul să fie gata pentru publicul larg.

    Sergey Brin s-a căsătorit cu Anne Wojcicki, iar nunta lor a avut loc într-un loc secret în Bahamas, amândoi fiind îmbrăcaţi doar în costumele de baie la ceremonie. De-a lungul timpului, cuplul a donat 160 de milioane de dolari pentru cercetarea bolii Parkinson, o cauză importantă pentru Brin, deoarece mama şi mătuşa lui au suferit de acestă boală. Şi Brin este predispus să sufere de Parkinson, având şanse 10% ca boala să se manifeste.  Lucrurile nu au mers foarte bine pentru Anne şi Sergey, divorţând după opt ani de căsnicie, Sergey fiind acuzat că a avut o relaţie cu o angajată Google.

    “Toată lumea vrea să aibă succes, dar eu vreau ca lumea să mă vadă ca o persoană inovatoare, de încredere şi etică, ca o persoană care a avut un impact asupra omenirii”, a spus Sergey Brin. Publicaţia The Economist l-a numit chiar “Enlightenment Man” (Omul iluminat) datorită dedicaţiei sale în a rezolva problemele omenirii.


     

  • Şi-au vândut casa şi maşinile ca să se plimbe timp de un an în jurul lumii

    Unele familii strâng bani pentru o călătorie la Disneyland sau pentru un concediu la mare. Nu este însă cazul familiei Rivenbark; aceştia au petrecut ani de zile economisind pentru a călători în jurul lumii.  

    Nu a fost însă suficient, aşa că familia din Maryland, Statele Unite a pus la bătaie tot ce avea pentru o vacanţă de un an. Soţii Rivenbark şi-au vândut casa şi maşinile ca să-şi finanţeze aventura. Au decis să le predea ei carte copiilor, ca să nu rămână în urmă. Iar cei mici spun că au învaţat enorm umblând prin lume. Tatăl, mama şi cei doi copii au vizitat 60 de ţări şi teritorii din toată lumea şi nu s-au dat înapoi nici de la experienţe extreme, scriu cei de la Ştirile Pro TV. În total, cei patru au parcurs peste 140.000 de kilometri.

    Membri familiei Rivenbark se pot lăuda că au plimbat gheparzi în lesă în Africa ori că s-au împrietenit cu elefanţi în India şi au făcut bungee jumping în Noua Zeelandă.  În tot acest timp, şi-au împărtăşit aventurile cu publicul, scriind şi publicând imagini pe blog.

    “La sfârşitul vieţii, vrem să ştim că am avut parte de experienţe superbe împreună, în familie. Ce mod mai bun de a face asta decât să te duci să explorezi lumea?”, spune Tim Rivenbark. “Am fost incantata. Ideea de a calatori in jurul lumii era incredibila”, marturiseste Kara Rivenbark, notează sursa citată.

    Familia Rivenbark s-a întors de curând din călătorie şi încearcă să se readapteze la viaţa din Maryland.

  • Confesiunile unui pilot de avion. Cât de greu este să ajungi acolo şi ce sacrificii trebuie să faci, mai ales ca femeie

    Pasiunea pentru zbor şi avioane a lui Priti Kohal a apărut încă de la 16 ani. Când era adolescentă obişnuiea să ia maşina părintilor, fără voia lor, pentru plimbări prin oraş. Iubea să conducă, dar şi libertatea care venea odată cu asta.

    La 18 ani şi-a luat permisiul de conducere, iar pasiunea pentru condus a crescut şi mai mult. “Era grozav să pot să fac lucruri fără să fie nevoie de cineva să mă ducă dintr-un loc în altul”, explică ea. După maşină a trecut la un alt mod de transport şi mai rapid.

    Priti Kohal a primit brevetul de pilot în 1994, din 1996 este pilot pentru compania India Jet Airways, iar în 2009 a devenit căpitan.
    În prezent sunt doar 4000 de femei piloti în întreaga lume, faţă de 130.000 de bărbaţi, potrivit International Society of Women Airline Pilots.
    Multe femei care intră în domenii dominate de bărbaţi întâmpină diverse obstacole.

    Kohal a spus că nu a întâmpinat probleme, însă mai multe femei din industria aeronautică au declarat că au avut obstacole de trecut doar din prisma faptului că erau femei. În 2009, Air India a concediat 10 însoţitoare de zbor pentru că aveau kilograme în plus, iar in 2013 GoAir, o companie din India, a angajat doar femei tinere, de statură mică pentru că voia să economisească bani, scăzând greutatea avionului.

    “N-am considerat niciodată că un pilot este diferit de un inginer sau profesor. Nu sunt limite la ce putem face”, a spus Kohal. Deşi avea programul încărcat ea a încercat tot timpul să-şi facă timp pentru cei doi copii de acasă. Kohal crede ca a fi pilot de aeronavă este o opţiune de carieră bună pentru cei care caută un echilibru între muncă şi familie. însă este nevoie de o planificare strategică.

    Pe de altă parte, ea nu-şi vede soţul prea des pentru că şi el este pilot de avion. E plecat cam patru zile de acasă ca apoi să aibă cinci-şase zile libere. “Când este acasă petrecem serile împreună”, mărturiseşte ea. Şi când sunt amândoi plecaţi, copii intră în grija bunicilor. “Să ai parte de ajutorul familiei este important pentru că te eliberează de o situaţie pe care ar trebui să o monitorizezi constant altfel”, a povestit Priti Kohal.

    “Un aspect important al vieţii de pilot este faptul că regulile nu pot fi încălcate. Trebuie să fii disciplinat, să ai mintea limpede pentru că nu poţi face greşeli la mii de metrii în aer.”, a spus ea, explicând regulile pe care le stabileşte acasă pentru ea şi pentru copii.

    Kohal atribuie succesul ei unui singur factor: munca. Doar 0,1% din candidaţi trec examentul de piloţi, care este dat doar de două ori pe an. Ea a fost singura din clasa ei care a primit brevetul de pilot.

  • Doi medici au transformat pasiunea pentru cai într-un business de un milion de lei

    Doi medici oftalmologi şi-au transformat pasiunea pentru echitaţie şi dragostea pentru cai într-un business care le aduce deja primul milion de lei. Următorul pas îl reprezintă dezvoltarea evenimentelor şi competiţiilor sportive de echitaţie, care în occident sunt deja trecute în calendarul executivilor de top, al oamenilor de afaceri şi al capetelor încoronate.

    Numele Ozanei Moraru şi cel al soţului său Cristian Moraru sunt strâns legate de medicină, mai exact de businessul Oculus, lansat acum mai bine de două decenii şi care cuprinde astăzi mai multe centre oftalmologice în Bucureşti, cu afaceri de peste 14,5 milioane de lei anul trecut. În urmă cu circa cinci ani însă, cei doi antreprenori au decis să îşi diversifice portofoliul şi să investească într-un centru de echitaţie la ieşirea din Bucureşti, îmbinând astfel pasiunea lor pentru hipism cu potenţialul unui domeniu încă nexploatat.

    Astăzi, clubul Equestria găzduieşte cursuri de echitaţie pentru amatori şi avansaţi, organizează competiţii sportive de echitaţie şi oferă găzduire în sistem de pensiune pentru circa 50 de cai pe lângă cei 24 ai companiei.

    „Din fericire, am ajuns la momentul în care principalele activităţi din viaţa mea – medicina şi pasiunea pentru echitaţie – se îmbină armonios, având un efect benefic una asupra celeilalte şi ambele asupra mea“, povesteşte Ozana Moraru. Ea recunoaşte că are un program destul de strict, pe care face eforturi să îl respecte şi astfel să îmbine utilul cu plăcutul. „La clinică îmi închei programul în jurul orei 15:00 şi îmi rămâne suficient timp pentru a mă duce la club, fie pentru a mă bucura de sport, fie pentru a rezolva alte sarcini administrative.“ Având în vedere că şi soţul său este medic, antreprenoarea recunoaşte că atât sala de operaţie, cât şi responsabilităţile din cadrul clubului de echitaţie sunt împărţite în familie.

    „Aventura“ în business a familiei Moraru începe în 1993, când un rezident la spitalul de oftalmologie din Bucureşti şi un medic de aceeaşi specialitate care profesa la Giurgiu au decis să renunţe la slujba prost plătită la stat şi să muncească pe cont propriu. Au închiriat două cabinete şi o sală de operaţii într-o policlinică din cartierul bucureştean Pantelimon şi au început să ofere intervenţii oftalmologice în regim ambulator. Acesta a fost doar începutul unui business care s-a dezvoltat treptat. Astfel, primele aparate au fost cumpărate la mâna a doua cu ajutorul unui partener din Olanda, profitul a apărut în 1999, iar concurenţa a început să îşi facă simţită prezenţa după anul 2000, potrivit unor informaţii oferite anterior de proprietarii Oculus.

    Anul 2001 le-a adus primul milion de euro la capitolul venituri, iar primul milion de euro profit avea să vină patru ani mai târziu. O parte din câştigurile din medicină au fost investite în Equestria, amplasat la 17 kilometri de Capitală, în comuna Tâncăbeşti, acesta necesitând o investiţie iniţială de 4 milioane de euro. „Totul a început prin luarea unor lecţii de echitaţie. A urmat apoi cumpărarea primului meu cal. Au mai venit doi, apoi încă doi. De data aceasta, caii erau mai valoroşi, de performanţă.“

  • O franţuzoaică a construit în România un business cu vinuri şi mâncare gourmet

    Anne Marie Rosenberg stă pe domeniul ei de patru hectare de lângă pădurea Cormorova şi încearcă să simtă mirosul mării, aflată la mai puţin de un kilometru de fosta casă de porumbei unde a decis, în urmă cu zece ani, că vrea să devină viticultor. Spune că a avut, „aşa ca oricine”, două vieţi. Prima este cea în care s-a născut într-o familie de viticultori francezi din regiunea Champagne, vinul fiind o tradiţie în familia ei de peste 10 generaţii.

    A urmat facultatea în Germania (a absolvit în urmă cu 15 ani), a lucrat în cadrul unui combinat siderurgic ca specialist de HR şi comunicare, a făcut apoi un master în marketingul vinului şi al băuturilor alcoolice, apoi a fost jurnalist specializat în vinuri, întâi la Londra, apoi în Atlanta, iar ultima sa experienţă din prima viaţă a fost una antreprenorială – un mic magazin de vinuri, la Paris, pe care l-a coordonat trei ani şi în care vindea şi vinuri româneşti.

    După anul 2000, a început a doua sa viaţă: a plecat din Franţa, atrasă de amintirea bunicului său român şi de o chemare interioară care îi spunea că România este de fapt acasă, şi a colindat Dobrogea în căutarea podgoriei perfecte. Nu a găsit-o, dar a găsit în schimb o fostă mică podgorie şi o casă de porumbei unde a decis că ar vrea să facă vinuri şi să dezvolte mica sa podgorie perfectă.

    Îşi rezumă primii ani ai aventurii antreprenoriale româneşti cu umor şi cu o voce scăzută marcată puternic de accentul franţuzesc: „În 2001 am venit în România, în 2002 am achiziţionat ferma cu multe ruine şi câteva hectare de vie plantată de 25 de ani, în 2006 am făcut primul vin, în 2007 am renovat o clădire unde am făcut restaurantul şi crama, iar în 2008 le-am deschis. Ulterior, am început să fac ce ştiu eu mai bine: vin şi mâncare”.

    Podgoria sa, alături de restaurant şi de cramă, poartă un nume inspirat de casa de porumbei pe care a găsit-o pe terenul viran din urmă cu 10 ani. La Clos de Colombes, Anne Marie Rosenberg a început să facă vin aşa cum ştia ea mai bine, deşi admite că „nu există reţetă pentru un vin perfect”. Ferma are 4 hectare, dar, pentru a ajunge la cantitatea de care are nevoie, antreprenoarea colectează struguri pentru echivalentul a încă trei hectare. A avut şi o experienţă neplăcută cu o podgorie, unde via i-a fost tăiată de nişte răufăcători, dar s-a redresat şi a ajuns să îmbutelieze anul trecut aproape 15.000 de sticle de vin. Totalul investiţiei la Clos des Colombes a fost de aproximativ 1 milion de euro, iar antreprenoarea a avut şi un credit pentru o parte din această sumă de la BRD, dar l-a plătit.

    Producţia se împarte în mai multe categorii, în funcţie de calitatea vinului. Antreprenoarea povesteşte că alege personal, în fiecare an, cel mai bun butoi de vin, din care se va face vârful de gamă, dar care va intra şi în componenţa vinurilor premium. Anul trecut, a câştigat competiţia butoaielor din cramă un pinot gris. La baza unei piramide imaginare se află ceea ce se numea înainte „vin de masă” şi acum se numeşte „vin de România”; acesta este vinul din care face cea mai mare cantitate, aproximativ 10.000 de sticle pe an.

  • La 30 de ani a vizitat peste 70 de ţări: „Am decis să fac un blog cu impresii de călătorie, care a declanşat totul“

    Cel mai simplu îl putem defini pe Răzvan Pascu, 30 de ani, drept călător profesionist, chiar dacă multele voiaje pe care le-a făcut au avut de cele mai multe ori scopuri precise.

    A fost în peste 70 de ţări, pentru potenţiale colaborări, în urma unor invitaţii sau pentru a cunoaşte parteneri. Lucrează şi pentru oficii de turism, companii aeriene sau companii de turism din străinătate pe care le pune în contact cu firme din România sau pentru a le face cunoscute publicului local.

    Banii vin de la clienţi cum sunt marile lanţuri hoteliere, oficiile de turism naţionale sau în parteneriat public-privat; lucrează, de exemplu, cu oficiile naţionale de turism austriac sau francez, promovând destinaţiile lor în România. Mai lucrează cu companii aeriene, Air France sau KLM, pe proiecte mici a lucrat şi cu Air Berlin sau cu Fly Dubai. Mai lucrează cu agenţii de turism care vor să se facă cunoscute publicului din România.

    A făcut facultatea de marketing la ASE, urmată de comunicare, dar şi un MBA. De doi ani a început să se extindă pe nişa de evenimente corporate, dincolo de conferinţe de presă sau alte evenimente de familie. Afacerea a devenit una de familie, spune că lucrează din pasiune, şi nu, nu este vorba de un clişeu.

    În urmă cu şase ani lucra la ING şi călătorea foarte mult, îşi cheltuia pe excursii toţi banii de salariu. Când se întorcea colegii îl întrebau cum a fost şi ce ar trebui ei să facă acolo. „Am decis să fac un blog cu impresii de călătorie, care a declanşat totul.“

    A început să fie invitat la evenimente, a cunoscut jurnalişti şi a decis că ar fi interesant să facă o agenţie de relaţii publice pentru turism, o nişă neexploatată. Ce nu a plăcut altora a luat el, care a simţit oportunitatea. Crede  în staua turismului românesc şi spune că s-ar putea câştiga enorm, dar spune că românii merg în direcţii greşite: litoralul este un pariu pierdut, pentru că sezonul este scurt, iar investitorii nu au timp să îşi recupereze banii, şi de aici preţurile mari.

    Ar promova în schimb produsele unice, cum sunt Transilvania, Delta Dunării sau ecoturismul. Cel mai mult i-au plăcut Cambodgia, Tanzania, Peru, ţările arabe, în general ţările sărace. Ţară săracă înseamnă de fapt oameni deschişi, ospitalieri, primitori. Îi place turismul autentic, caută cazare sau mese la localnici. La Helsinki a mâncat la cineva care lucra într-o bancă şi a fost ceva mai scump decât la restaurant, în Peru a locuit pe o insulă, fără curent şi fără internet, în Iordania la cort cu beduinii – „ai putea crede că e ieftin, dar nu este aşa“. „Turismul înseamnă experienţe, asta nu înţelegem noi şi asta am putea vinde.“

    Pasul următor? Extinderea afacerilor şi un ONG care să promoveze turismul românesc, finanţat din fonduri europene.

  • Opinie Nawaf Salameh: Povara cazanelor anonime

    NAWAF SALAMEH, fondator şi preşedinte Alexandrion Grup România

    Nu mă înţelegeţi greşit – îndeletnicirile casnice de acest tip sunt mai mult decât lăudabile, iar eu, ca producător local, respect şi susţin fără preget strădania de a produce şi a consuma tot ce poartă eticheta made in Romania.

    Dar acest lucru este valabil până în punctul în care made in Romania începe să însemne periculos pentru sănătate, neloial faţă principiile economice şi legislative din această ţară, incorect faţă de cei care se supun rigorilor infinite ale unei pieţe cu permisivitate limitată sau necinstit faţă de cei care îşi pun încrederea într-un produs doar pentru că este „fabricat în România”. Urmăresc îndeaproape, de mulţi ani, ce se întâmplă cu producătorii domestici de băuturi spirtoase distilate din fructe şi încerc să înţeleg unde s-a produs fisura care a permis o asemenea degenerare a situaţiei. Ce se întâmplă acum, din acest punct de vedere, este o haiducie de nedescris. Practic, oricine vrea şi are fructe devine un mic şi incorect producător de alcool.

    Un mic şi incorect producător de alcool produce şi vinde o băutură pe care nicio autoritate sau organism de control şi reglementare nu ar accepta-o pe piaţa liberă. Pentru că nu întruneşte standardele de calitate, pentru că nu respectă norme foarte clare de igienă şi pentru că nu există niciun mecanism care să îl oblige să producă şi să vândă aşa cum trebuie. Deşi în aproape orice gospodărie din mediul rural există un bărbat specializat în ţuica de casă, puţini sunt cei care o fac ca la carte.

    Este şi aceasta o îndeletnicire care are în spate multe-multe reguli şi raţiuni care îmbină chimia alimentară cu agronomia şi ingineria. Este aproape imposibil ca un om să distileze corect în spatele curţii, în cazane cumpărate de la hipermarket, cu câteva sute de lei. Pentru că acele cazane nu sunt mereu din cupru alimentar, pentru că procedura de distilare nu este întotdeauna respectată (unii poate nici măcar nu o cunosc), pentru că fructele nu sunt mereu în starea în care ar trebui să fie atunci când sunt introduse în tot acest proces, oamenii ajung, de multe ori, să bea mai degrabă metanol decât ţuică sau palincă sau rachiu.

    Un mic şi incorect producător de alcool este un mare, dar la fel de incorect, evazionist fiscal. Ei sunt o bună parte din acea pătură uriaşă care reprezintă piaţa neagră. Adică 90% din consumul total de spirtoase din România. Adică sute de milioane de litri de alcool în fiecare an. Înţelegeţi dimensiunea fenomenului? Începe să nu mai aibă margini…
    Fiecare litru în plus peste cei 50 de litri/an pentru care legea permite o acciză preferenţială înseamnă mai mult alcool ieftin în paharele celor care oricum abuzează şi consumă necontrolat orice le pică în mână şi mai înseamnă mai puţini bani la buget, atât la cel central, cât şi la cel local. Statul pierde, anual, aproxatimativ două miliarde de euro din piaţa neagră. Adică aproximativ 1,3% din PIB.

    Primăriile ar trebui să fie primele care să se sesizeze şi să ia măsuri. O astfel de măsură ar putea fi înfiinţarea unui cazan comunal, unde să poată fi distilate fructele oricui doreşte să producă băuturi alcoolice. Acest cazan comunal ar urma să fie gestionat de primărie, sub forma unui antrepozit, iar băutura să beneficieze de toate caracteristicile pieţei albe: să fie timbrată, autorizată, controlată şi, bineînţeles, accizată. Toată lumea iese în câştig – primăria îşi păstrează o cotă parte din acciză, statul creşte nivelul colectărilor, producătorii câştigă credibilitate pentru că vând băuturi conforme cu toate normele de producţie, iar consumatorii pot sta liniştiţi că beau ce trebuie, nu metanol.

    La fel de indicată, însă destul de greu implementabilă ar fi introducerea unor modalităţi practice de supraveghere efectivă a producţiei micilor producători, atât la nivelul cantităţii produse, cât şi la nivelul calităţii acestora. Această supraveghere ar impune şi obligaţia de banderolare a producţiei micilor distilerii şi a producătorilor casnici ce depăşesc acea cantitate limită, de 50 de litri anual. Aşa cum stau lucrurile acum, în contextul reglementării actuale, în care fiecare gospodărie poate opera un cazan individual, se poate ajunge la situaţia în care în România ar exista un număr de aproximativ şapte milioane de producători individuali neautorizaţi, nefiscalizaţi şi cu o producţie total necontrolată.

    Este un drum lung până vom ajunge în punctul în care nu vom mai vorbi de dimensiuni aberante ale pieţei negre şi în care nu vom mai privi cu atât de multă toleranţă producţia necontrolată, neautorizată, nereglementată şi nefiscalizată. Însă la capătul acestui drum se află un munte de bani despre care nimeni nu ştie de unde vin şi unde se duc (dar care ar trebui să ajungă la bugetul de stat) şi mulţi oameni care ar trebui să iasă la lumină şi să se transforme din evazionişti în oameni de afaceri cinstiţi.

  • Povestea lui Stelios Haji-Ioannou, fondatorul easyJet

    Haji-Ioannou s-a născut în anul 1967, în Atena, fiind al doilea dintre cei trei copii ai familiei sale. A obţinut o diplomă în economie la London School of Economics şi un master în transport, comerţ şi finanţe de la Cass Business School.

    Stelios şi-a început cariera devreme, la 21 de ani, când s-a implicat în afacerea de transporturi maritime a tatălui său. La împlinirea vârstei de 25 de ani, el a primit de la părinţi 30 milioane de lire sterline pentru a-şi deschide propria companie, Stelmar Shipping, pe acelaşi segment de business, pe care a vândut-o în 2005 cu 1,3 miliarde de dolari.

    Afacerea ce i-a conferit un nume cunoscut în business a fost înfiinţarea companiei aeriene low cost easyJet, în 1995, când avea 28 de ani, companie ce a căpătat o mare notorietate în domeniul transportului aerian. Strategia sa a constat în stabilirea unor tarife foarte scăzute pentru a atrage clienţi care nu şi-ar fi permis să călătorească cu avionul din cauza preţurilor mari. În 2000, easyJet a fost parţial listată la bursa din Londra, însă Haji-Ioannou împreună cu familia sa au rămas principalii acţionari. Astăzi, easyJet este una dintre cele mai mari companii de transport aerian low cost la nivel european, cu o flotă de 217 avioane, ce transportă peste 60 de milioane de pasageri anual.

    În completarea acestui segment de business, Stelios şi-a extins investiţiile spre domenii precum călătoriile sau timpul liber, cu scopul de a oferi clienţilor săi servicii de transport, cazare, masă şi relaxare la preţuri reduse. Astfel, antreprenorul şi-a dezvoltat afacerea înfiinţând easyGroup, care deţine licenţele numeroaselor braduri ”easy”, inclusiv linia aeriană.

    El deţine şi o fundaţie de caritate, Fundaţia Filantropică Stelios, care sprijină educaţia, precum şi iniţiativele antreprenoriale şi de mediu prin furnizarea de finanţare şi consultanţă în Marea Britanie, Grecia şi Cipru. De asemenea, sponsorizează premii anuale în bani pentru antreprenori din aceleaşi trei state.

    Haji-Ioannou este membru al New Enterprise Council, un grup înfiinţat pentru a consilia Partidul Conservator din Marea Britanie privind politca de afaceri. El a ţinut, însă, să afirme că această apartenenţă nu reflectă nicio afiliere politică.

    În 2006, la vârsta de 39 de ani, Stelios Haji-Ioannou a primit rangul de cavaler de la Regina Elisabeta a II-a pentru servicii de antreprenoriat, iar din 2009 el este consul general onorific al Republicii Cipru în principatul Monaco, acolo unde locuieşte în prezent.