Tag: familie

  • Noua economie a dragostei: numărul de căsătorii a scăzut cu 40%

    Anii ’90 sunt foarte diferiţi de perioada actuală, sub raport istoric, demografic şi mai ales la nivel de opţiuni ale populaţiei. Natalitatea a scăzut vertiginos, la fel şi numărul casătoriilor, iar rata divorţului este în creştere chiar, deoarece oamenii au învăţat că există şi această opţiune şi în cazul unor incompatibilităţi se pot despărţi oficial“, explică Adina Nanu, psihoterapeut în cadrul Psihopedia Center (www.psihopediacenter.ro).

    Datele de la Institutul Naţional de Statistică sunt limpezi şi confirmă spusele Adinei Nanu.

    Dacă în anul 1990 peste 190.000 de români decideau să spună DA în faţa lui Dumnezeu şi a stării civile, anul trecut numai 118.000 au mai făcut acest pas. Practic, într-un interval de circa 25 de ani numărul celor care credeau în căsnicie s-a redus cu 40%. 

    În timp ce grupul celor care încă mai cred în sintagma „până când moartea ne va despărţi“ devine tot mai select, cei care au văzut că lucrurile sunt un pic diferite şi au luat calea divorţului este oarecum constant. Dacă în 1990 erau înregistrate aproape 33.000 de divorţuri, anul trecut numărul acestora a fost de 27.000. Paradoxal, de la începutul anilor 2000, maximul numărului de divorţuri a fost înregistrat în intervalul 2007-2008, cei mai buni ani pentru economia locală.

    În acest context merită pusă o întrebare: este noţiunea de familie este complet perimată sau deja asistăm la naşterea unei noi specii de familie?

    „Nu credem că noţiunea de familie a fost deteriorată, vorbim doar de o adaptare a conceptului în funcţie de specificul perioadei în care trăim. În anii ’90, noţiunea de familie presupunea neapărat oficializarea relaţiei de cuplu, structural, la nivelul membrilor familiei existau relaţii ierarhice, puteam vorbi despre subsistemul părinţilor şi cel al copiilor, graniţele erau destul de bine delimitate. În perioada actuală, sistemul familial s-a adaptat şi el modificărilor aduse la nivel de personalitate şi opţiuni generate de schimbările sociale şi economice. Căsătoria nu mai este obligatorie «social», sunt acceptate mult mai uşor de către ceilalţi familiile formate din cupluri necăsătorite, care au şi copii“, crede Andreea Sultan, la rândul său psihoterapeut în cadrul Psihopedia Center.

    Sultan nu este de părere că familia de azi este mai puţin puternică, ci poate doar puţin diferită faţă de acea imagine perfectă, de fotografie, cu care societatea se obişnuise în perioada de dinainte de ’90. Este o familie mai realistă.
    „Odată cu modificările la nivel de rol, relaţiile din cadrul familiei s-au schimbat, poate şi pentru că s-au flexibilizat credinţele legate de familie ale membrilor acestora. Pentru că la nivel de expunere lucrurile stau diferit, există această percepţie cum că acum noţiunea de familie nu mai e la fel de solidă, însă ceea ce se vede acum nu este numai o imagine pe care familia din socialism o transmitea către ceilalţi, acea imagine de perfecţiune. Acum, oamenii sunt mai puţin cenzuraţi, pot lua decizii şi le pasă mai puţin dacă societatea îi va stigmatiza sau eticheta în funcţie de alegerile lor“, crede Sultan.

  • Wizz Air a confirmat cea mai mare comandă din istoria companiei

    Operatorul low cost Wizz Air a confirmat angajamentul semnat în iunie la Le Bourget International Airshow Paris pentru achiziţionarea a 110 aeronave A321neo, potrivit unui comunicat transmis de reprezentanţii Airbus. Acordul este cea mai mare comandă unică primită vreodată pentru modelul A321neo. Valoarea contractului este de 13,68 miliarde de dolari (12,1 miliarde de euro) la preţul de catalog, potrivit publicaţiei franceze Le Parisien.

    Airbus şi Wizz Air au semnat un angajament în luna iunie, în cadrul Salonului de aeronautică şi spaţiu din Paris. Aeronavele vor fi livrate între 2019 şi 2024, potrivit publicaţiei franceze. Comanda cuprinde cea mai recentă configuraţie pentru A321neo, Airbus Cabin Flex, cu 239 de locuri la standardul de confort de 18 inci.

    În prezent, Wizz Air operează 63 de aeronave din gama A320 pe una dintre cele mai extinse reţele din Europa Centrală şi de Est, cu peste 380 de rute din 22 de baze. “Această comandă ne va ajuta să ne consolidăm poziţia puternică pe piaţa din Europa Centrală şi de Est. De asemenea, ne oferă o flexibilitate semnificativă pentru a ne ajusta flota la cerinţele noastre de dezvoltare”, a declarat József Váradi, Wizz Air Chief Executive Officer.

    “Noua aeronavă ne va permite să susţinem costurile reduse prin inovaţii ale cabinei, cea mai recentă tehnologie a motoarelor şi alte îmbunătăţiri ale eficienţei şi, totodată, să îmbunătăţim experienţa şi ofertele pentru clienţii noştri. Airbus este un partener cheie pentru noi, credem că au cele mai bune aeronave pentru a deservi pieţele noastre şi suntem bucuroşi să continuăm relaţia noastră de lungă durată cu ei “, a adăugat CEO-ul Wizz Air. 

    Familia de aeronave A320neo oferă cele mai scăzute costuri de operare pe segmentul aeronavelor cu un singur culoar vizând o reducere a consumului de combustibil cu 20% până în 2020. Tranzacţia duce comenzile ferme pentru NEO la mai mult de 4300 de aeronave, subliniază Airbus în comunicatul transmis.  

    Familia Airbus A320neo este o serie de aeronave ce au început să fie dezvoltate în decembrie 2010 de compania franceză Airbus. “NEO” vine de la “New Engine Option” (Opţiunea de motor nou) şi este cel mai recent pas în direcţia modernizării aeronavelor  A320 (A320E), program de modernizare început în 2006. A320neo inlocuieste familia modelului A320 iniţial, care este acum denumit A320ceo ”Current Engine Option” (Opţiunea de motorizare actuală, n.r.)

  • Opinie Lavinia Raşca: Şi antreprenorii plâng câteodată, nu-i aşa? (I)

    Da, antreprenorii plâng şi ei, cu sau fără lacrimi, pentru că sunt oameni. Povestea care urmează este tristă şi încă fără final, deoarece ea vine în urma unei întâlniri recente.

    Am revăzut un client de la centrul de consultanţă pentru IMM-uri unde lucram part time, la începutul anilor ’90. Eram la un eveniment cu foarte multă lume şi am văzut la o oarecare depărtare un bărbat elegant, dar ridat şi foarte slab, salutându-mă de la distanţă şi zâmbindu-mi politicos, dar stins, fără energie. În timp ce se apropia de mine, mi l-am amintit cum a venit, cu peste douăzeci de ani în urmă, împreună cu soţia lui, să-l consiliez să-şi pornească o afacere.

    Era plin de tinereţe şi optimism, iar soţia lui era o femeie interesantă şi veselă, cu aer zvelt, ca şi al lui. Erau ingineri şi aveau doi copii mici, care râdeau alături de ei într-o poză, pe care mi-au arătat-o. Aveau o mulţime de obiective, sub formă de sume cu multe zerouri. Atâta cifră de afaceri, atâta profit, atâtea dividende, atâţia bani pentru viitoarele case, viitoarele maşini, pentru şcolile copiilor. Şi erau puşi pe treabă şi pe făcut afaceri. Mai mult el. Ce afaceri? Orice, din care să iasă sumele pe care şi le doreau, spunea el. Clientul meu a deschis un magazin, apoi mai multe, apoi un restaurant, apoi o firmă de construcţii… şi apoi am pierdut legătura.

    Evident, când am început să vorbim, am dorit să aflu ce fac afacerile. Şi mi-a povestit. Mi-a spus că afacerile nu-i merg rău, deşi sunt într-un oarecare declin. Îi aduseseră toate bunurile despre care ştiam că şi le dorise şi multe altele, pe deasupra, la care nu se putea gândi cineva imediat după ‘90. Se zbătuse din greu ca să le obţină, cu gândul în primul rând la copii. Le dăduse mereu de toate, dar nu avusese timp şi, mai târziu, nici energie pentru ei. Nu erau apropiaţi. Intrase în vârtejul de obligaţii pe care îl naşte dezvoltarea afacerilor şi le făcuse pe toate aproape singur. Lipsise de acasă foarte mult. Soţia divorţase şi luase cu ea copiii, care nu prea voiau să-l vadă. Se bucurase vreodată de ceea ce făcea? Mi-a spus că la început îl bucuraseră banii şi poziţia socială. Dar apoi ambiţiile îi crescuseră mereu şi era atât de preocupat să le satisfacă, încât nu mai avusese timp să se gândească decât la obligaţii. Până ce s-a îmbolnăvit grav. Acum era singur, bolnav şi blazat.

    Poveşti similare există în cărţi şi în studii de caz de antreprenoriat. Aş fi preferat să citez un autor cunoscut, decât să scriu despre ceea ce am întâlnit eu, din păcate, nu o dată.

    Antreprenor cu mai multe afaceri, soţ şi tată, dar şi multă nefericire. Unii ar pune o etichetă şi ar spune: „A eşuat în realizarea echilibrului dintre viaţa profesională şi viaţa personală“. Eu nu cred în acest concept, pe care îl consider pur teoretic. Cred mai degrabă că oamenii, iar antreprenorii poate mai mult ca alţii, sunt ca nişte echilibrişti obligaţi să jongleze pe sârmă cu bile de sticlă pe care nu trebuie să le scape. Pe măsură ce apar oportunităţile şi aspiraţiile devin mai înalte, le cresc responsabilităţile. Creşte pericolul ca echilibristul, oricât de talentat, pentru că jonglează cu tot mai multe bile, să le scape pe unele şi să le spargă sau să le ciobească pe altele. Mai bine le-ar lăsa jos singur pe cele pe care le consideră mai puţin valoroase.

    Ştiu din proprie experienţă că, atunci când eşti ambiţios, e greu să accepţi că nu le poţi face pe toate deodată. Am avut şi eu momente de alegeri şi nu au fost uşoare (deşi incomparabil mai puţin dramatice ca ale antreprenorului despre care vorbeam). Au fost câteva bile de sticlă pe care le‑am spart pentru că nu am fost atentă la timp, pe altele le-am pus singură deoparte, pentru un timp sau pentru totdeauna. Cred că fiecare dintre noi avem astfel de experienţe. Important este să ni le asumăm, să învăţăm din ele şi să mergem mai departe.
    Trei lucruri m-au ajutat în momentele mele de răscruce: în primul rând să-mi înţeleg şi să-mi urmez filosofia de viaţă (claritatea şi autenticitatea ajută); în al doilea rând căldura celor din jur, cărora le-am putut spune ce probleme am şi au fost alături de mine cu sfaturi şi fapte (le sunt tuturor foarte recunoscătoare); în al treilea rând lucrul cu energia mea (fizică, mentală, emoţională, spirituală) pentru a putea fi calmă, productivă, sănătoasă şi a mă bucura în fiecare zi de viaţă şi de realizările mele.

    Cum am ajuns la aceste trei lucruri? Devenind mai atentă la mine şi în jur, documentându-mă, discutând, experimentând. Nu am pretenţia că ceea ce am să scriu în continuare este adevărul absolut, dar funcţionează la mine şi la alţii pe care-i cunosc sau despre care ştiu. Le voi prezenta pe rând.

    FIilosofia de viaţă şi interacţiunile noastre.

    Intrăm în vâltoarea vieţii fără să ştim cu adevărat cât de mult îi preţuim fiecare latură şi cum dorim ca ele să se interconecteze. Mă refer la viaţa personală, de familie, profesională şi socială. Foarte mulţi înţeleg repede cum să le armonizeze, ca pe nişte roţi, într-un angrenaj, alţii nu. Tocmai de aceea, din fericire, situaţia antreprenorului din povestea de mai sus nu este nici pe departe generală. Sunt mulţi antreprenori care au şi succes în business, dar şi o viaţă împlinită, din toate punctele de vedere. În plan profesional, îşi dau seama ce le place şi ce ştiu să facă cel mai bine, iar restul lucrurilor le deleagă. Ştiu să câştige loialitatea colegilor cărora le deleagă şi, pentru că petrec timp cu ei, ştiu în cine să aibă încredere şi pentru ce. O parte din timpul câştigat datorită delegării îl folosesc ca să se dezvolte sau ca să se odihnească şi să aibă grijă de sănătate, astfel devenind mai productivi. Iar o altă parte o petrec cu familia şi prietenii, împreună cu care fac lucruri care îi bucură pe toţi sau se implică în proiecte utile.

    Perspectiva noastră asupra vieţii se schimbă în ani. De aceea, este bine să avem un tablou la care aspirăm pentru prezent şi pe termen scurt, pe care să fim pregătiţi să-l retuşăm sau să-l schimbăm din timp în timp, când e nevoie, dar şi o imagine asupra a ceea ce vrem să lăsăm în urmă, a felului cum dorim să-şi amintească oamenii despre noi. Cu alte cuvinte, este util să ne cunoaştem propriul set de valori, misiunea şi viziunea personală, aşa cum facem în companiile noastre. Astfel, ne drămuim mai bine resursele şi suntem mai liniştiţi, pentru că luăm mai bine şi mai uşor decizii, ne simţim împliniţi.

    Ar mai fi încă ceva de adăugat, ceva ce mi-a spus tatăl meu o dată demult, când nu voiam să dau drumul niciuneia dintre bilele mele, deşi îmi era teamă că voi fi curând în pericol să le sparg: „Ai tot timpul să faci foarte multe lucruri în viaţa ta şi vei putea obţine tot ceea ce-ţi vei dori cu adevărat. Dar nu le poţi face pe toate deodată, ci pe rând. Ai răbdare şi fii înţeleaptă“. Această discuţie, de prin 1996, mi-a revenit de curând în memoria activă, atunci când am citit cartea „Un singur lucru“, a lui Gary Keller şi Jay Papasani. Ei ne invită să fim atenţi la ceea ce ne dorim cu adevărat şi să ne întrebăm: „Care este acel singur lucru pe care îl pot face în acest moment astfel încât, făcându-l, orice altceva să devină mai uşor de realizat sau chiar inutil?“. Într-adevăr, avem obiective în toate cele patru laturi ale vieţii, chiar dacă în diferitele etape ale vieţii numărul şi importanţa lor se schimbă. E bine să ne ocupăm de ele pe rând, pentru a le putea atinge mai repede, în mod armonios. Şi să ne concentrăm, pe rând asupra câte unui singur lucru din viaţa noastră personală, de familie, socială şi profesională. Încrederea în noi înşine, ritualurile, rezultatele pozitive observate cu recunoştinţă, susţinerea celor din jur – toate ajută. Nu la fel se întâmplă cu multitaskingul, care era atât de lăudat odată. Citiţi cartea, chiar merită.

    Mă opresc aici. Voi reveni peste două săptămâni cu câteva aspecte despre energie şi înţelepciune, despre relaţia noastră cu stresul, despre mult doritul şi discutatul echilibru între viaţa personală şi profesională.
     

  • Tânărul care a trăit pe străzile din Mozambic, iar acum este un fotograf de top cu fotografii expuse în Londra sau în Lisabona

    Mario Macilau avea 14 ani şi trăia pe străzile oraşului Maputo, capitala Mozambicului, când a pus mâna prima dată pe o camera foto, relatează BBC.

    A învâţat singur secretele fotografiei, iar 12 ani mai târziu a ţinut prima expoziţie în Lisabona. Mario Macilau a explicat într-un articol BBC cum a reuşit această performanţă.

    Pentru a ajuta familia să se întreţină, Mario făcea tot felul de slujbe pentru oamenii din piaţă: spăla maşini, căra bagajele oamenilor etc. Acesta a recunoscut că a intrat intr-o sferă influenţă negativă, şi a fost implicat în cazuri de criminalitate minoră, după cum spune el.

    “La 14 ani am împrumutat camera foto a unui prieten şi am început să fac fotografii, să documenteze mediul înconjurător. Mi-am developat pozele într-o cameră obscură pe care am construit-o singur. Practicam fotografia de fiecare dată când puteam, dar era dificil pentru mine deoarece nu aveam bani pentru film şi pentru chimicale”, a spus Mario.

    Nu avea de gând să-şi facă o carieră din fotografie, dar într-o zi, în 2007, când un prieten s-a oferit să-i vândă o cameră, Mario nu a ezitat şi i-a oferit la schimb telefonul mobil pe care-l primise de la mama sa.

    “Mi-a fost greu să-i spun mamei ce am făcut, aşa că am minţit-o şi i-am spus că cineva mi-a furat telefonul”, a spus Macilau.
    Pentru a-şi face munca mai vizibilă, Mario s-a dus la bibliotecă pentru a folosi internetul. Şi-a creat un blog, apoi feedback-ul pozitiv a început să apară şi a fost invitat să-şi expună operele în cadrul unor expoziţii.

    În 2009 a fost invitat de o parohie din Lisabona pentru a ţine o expoziţie. Înainte de asta, el a luat parte la mai multe expoziţii de grup la Berardo Collection Museum şi la Saatchi Gallery din Londra.

    Familiei i-a luat foarte mult să înţeleagă că poate face bani din fotografie. “Chiar şi acum mama mea nu înţelege exact, dar e ok, îmi acceptă decizia”, a mai spus el.

    “Am încercat să mă revanşez faţă de mama mea pentru că i-am vândut telefonul, iar acum, de fiecare dată când călătoresc îi aduc un telefon nou”, a încheiat Mario Macilau.

  • Cum să scoţi bani din piatră seacă. Cum face o familie 5 milioane de euro din piatră naturală

    Magazinul online de piatră naturală piatraonline.ro, deţinut de soţii Mariana Brădescu şi Sergiu Constantinescu, estimează că va încheia acest an cu afaceri de 5 milioane euro, cu 50% mai mari faţă de 2014, a anunţat compania Rockstar Construct, prin care este deţinut magazinul, arată Profit.ro.

    Fondat în 2007, magazinul a crescut de la o cifră de afaceri de 50.000 euro în primul an, la 3,5 milioane euro anul trecut.

    ”Investiţiile au fost constante şi pe măsură ce ne-am extins, acestea s-au mărit. Cea mai importantă investiţie pe care am făcut-o recent este cea în noul showroom, un spaţiu de peste 850 metri pătraţi, care s-a ridicat la 350.000 euro”, a declarat Mariana Brădescu, care deţine şi funcţia de business development manager al companiei.

    Potrivit sursei citate, în cei aproape 8 ani de activitate, piatraonline.ro a vândut peste 800.000 metri pătraţi de piatră naturală către 100.000 de clienţi.

    Citiţi mai multe pe www.voceatransilvaniei.ro

  • El voia să meargă la studii in Anglia dar parinţii l-au trimis in China. Acum deţine o afacere de 100 de milioane de euro

    Claudiu Ciobanu ştia încă din clasa a unsprezecea că vrea să facă facultatea în afara ţării. Voia să meargă în Anglia, dar părinţii l-au convins să încerce o facultate din China, care îi va da mai multe posibilităţi.

    Claudiu Ciobanu a plecat în 2001 să studieze mandarina, iar din 2003 comerţul internaţional în China, la University of International Business & Economics (UIBE). La terminarea celor 4 ani de facultate şi după o lucrare de licenţă despre impactul Yiwu la PIB-ul Chinei, avea deja oferte de la cel puţin două multinaţionale pentru a le reprezenta în China, dar învăţase şi destul de bine piaţa pentru a porni o afacere pe cont propriu. A ales a doua variantă, pentru că trăia deja într-o piaţă unde milionarii în cash deveneau mainstream şi unde creşterile fabuloase ale volumelor de business se întâmplau efectiv de la o zi la alta.

    Până a ajunge în situaţia absolventului care are de ales ce să facă mai departe, Claudiu Ciobanu îşi aminteşte că acomodarea în China a fost o poveste în sine: „Am aterizat pe aeroportul din Bejing neştiind că în prima săptămână care urma nu o să mai văd nicio persoană caucaziană. Când am ieşit din aeroport, mă aşteptam să văd un munte de biciclete, dar în schimb am văzut maşini de lux. Ministerul Educaţiei cerea atunci studenţilor străini să fie recomandaţi de un cetăţean chinez care să răspundă în cazul în care cursanţii le-ar face probleme. Nu ştiam pe nimeni în afară de o cunoştinţă a tatălui meu, iar acomodarea într-o ţară precum China nu a fost deloc uşoară”.

    Totul era nou, povesteşte antrepenorul, care nu ştia nici cum să folosească beţigaşele la cantina studenţească, aşa că venea de la cămin cu o furculiţă ascunsă într-un şerveţel. Limba? „Mandarina este o limbă muzicală, bazată pe patru tonuri. Dacă ai ureche muzicală este mai uşor de învăţat. Dacă nu, aşa cum este şi cazul meu, este destul de dificil, pentru că a trebuit să învăţ mecanic tonalitatea. În funcţie de tonul folosit, «mai» poate însemna a vinde, a cumpăra, sau «mai mai» înseamnă comerţ.”

    Diferenţele culturale? „Nu se aseamănă cu nimic din ceea ce suntem noi, românii, obişnuiţi. Chinezii, când ies să ia masă, duc o luptă pentru achitarea notei de plată. Pentru că e şansa celui care plăteşte să crească ierarhic. Chinezii au mese rotunde, dar liderul este cel care se aşază la masă orientat spre ieşire. Sunt şi alte lucruri care m-au frapat iniţial în China şi pot spune că a fost un şoc, dar am absorbit noutatea.”

    Câţi aţi auzit despre Yiwu? Despre oraşul care leagă Europa de China prin cea mai lungă cale ferată din lume (Yiwu – Madrid, 13.000 kilometri)? Despre cel mai mare centru comercial din lume, Futian Market sau Yiwu International Trade City, care se întinde pe 4 milioane de metri pătraţi, cu peste 70.000 de standuri comerciale, şi pe care Naţiunile Unite, Banca Mondială şi Morgan Stanley l-au numit, încă din 2005, cel mai mare angro din lume pentru bunuri de consum?

    „Nu există produs care să nu fie la Futian Market, la fel cum nu există producător chinez, de la cei mai mărunţi până la cei mai mari, şi nici multinaţională importantă care să nu aibă un reprezentant acolo”, spune Claudiu Ciobanu, care a fost fascinat de centrul comercial încă din studenţie, motiv pentru care l-a ales ca subiect al lucrării de licenţă şi care, mai târziu, i-a devenit casă.

    În anii în care Ciobanu era student la Beijing, oraşul Yiwu din provincia Zhejiang câştiga teren în faţa capitalei în rândul micilor comercianţi români. Aşa că în vacanţa de iarnă din anul I Ciobanu a plecat până la Yiwu ca să vadă de ce oraşul din sudul Chinei devenise un magnet pentru oamenii de business. „Nu semăna cu nimic din ceea ce văzusem până atunci! Oameni veniţi din toate colţurile Pământului pentru a cumpăra produse Made in China! Un oraş mic pentru China, cu aproape 2 milioane de locuitori, cu cinci benzi pe sens şi limită maximă acceptată de 100 de tone!”

    A început să lucreze încă din facultate, ca interpret pentru clienţii români veniţi cu afaceri în China: „A fost o perioadă când am exersat mult chineza şi care mi-a deschis apetitul pentru lumea afacerilor. Am fost inspirat de oamenii pe care i-am cunoscut în acea perioadă pentru ca mai târziu să îmi deschid propriul business”. Imediat după terminarea facultăţii, în 2006, s-a urcat în maşina sa Geely (construită de fabricantul chinez care iniţial producea frigidere, care a început să facă maşini în 1998 şi care a cumpărat în 2010 brandul Volvo) şi a plecat de la Beijing la Yiwu, împreună cu viitoarea sa soţie, care, la sfârşitul călătoriei de 1.600 de kilometri, l-a întrebat dacă la Yiwu se vor întâlni cu prietenii lui. „I-am răspuns: «Vom avea prieteni aici, încă nu îi avem!». Şi am pornit spre hotel. Luasem decizia să îmi încerc norocul în acel loc care mă fascinase şi să deschid o firmă care să ofere clienţilor români servicii de consultanţă în achiziţii de la fabricile din China.”

  • Wes Craven, maestrul filmelor horror, a murit la vârsta de 76 de ani

    Prolificul regizor de filme horror Wes Craven, autorul lungmetrajului cult “A Nightmare on Elm Street”, a murit duminică, la vârsta de 76 de ani, din cauza unui cancer cerebral, a anunţat familia acestuia, citată de Reuters.

    Craven, care a regizat şi celebrul horror din anii 1990 “Scream”, a murit în locuinţa sa din Los Angeles, înconjurat de cei dragi.

    Wes Craven a fost foarte bolnav în ultimii trei ani, însă a continuat să lucreze la mai multe proiecte, inclusiv câteva de televiziune, un volum de benzi desenate şi un nou film, “The Girl in the Photographs”, care va avea premiera la ediţia de anul acesta a Festivalului de la Toronto, ce va avea loc luna viitoare.

    Născut în oraşul american Cleveland, Craven a devenit celebru, cel puţin în lumea filmului horror, cu lungmetrajul de debut, “The Last House on the Left” (1972), care a devenit un clasic al cinematografiei. A început să lucreze în cinema după ce a fost timp de mai mulţi ani profesor de liceu.

    Alte filme ale sale devenite între timp clasice ale cinematografiei sunt “The Hills Have Eyes” (1977) şi “Creatura din mlaştină/ Swamp Thing” (1982). În 1984, “A Nightmare on Elm Street” i-a adus lui Craven recunoaşterea mondială. Filmul, care a costat mai puţin de 2 milioane de dolari, l-a avut în distribuţie pe Robert Englund în rolul Freddy Krueger, un monstru care bântuie un grup de tineri, în coşmarurile lor. Filmul a avut încasări de 25 de milioane de dolari şi a generat opt continuări, un serial TV şi mai multe romane.

    În 1996, Wes Craven a dat din nou lovitura, cu “Scream – Ţipi… sau fugi!/ Scream”, iar, pe parcursul a 15 ani, a regizat alte trei filme din această franciză.

    În 2005, Craven a schimbat registrul, cu “Zbor de noapte/ Red Eye”, un thriller de succes, cu Rachel McAdams în rolul principal.

    Craven a primit premiul pentru întreaga carieră la New York City Horror Film Festival (2012) şi din partea Academy of Science Fiction, Fantasy & Horror Films (1995).

  • Wes Craven, maestrul filmelor horror, a murit la vârsta de 76 de ani

    Prolificul regizor de filme horror Wes Craven, autorul lungmetrajului cult “A Nightmare on Elm Street”, a murit duminică, la vârsta de 76 de ani, din cauza unui cancer cerebral, a anunţat familia acestuia, citată de Reuters.

    Craven, care a regizat şi celebrul horror din anii 1990 “Scream”, a murit în locuinţa sa din Los Angeles, înconjurat de cei dragi.

    Wes Craven a fost foarte bolnav în ultimii trei ani, însă a continuat să lucreze la mai multe proiecte, inclusiv câteva de televiziune, un volum de benzi desenate şi un nou film, “The Girl in the Photographs”, care va avea premiera la ediţia de anul acesta a Festivalului de la Toronto, ce va avea loc luna viitoare.

    Născut în oraşul american Cleveland, Craven a devenit celebru, cel puţin în lumea filmului horror, cu lungmetrajul de debut, “The Last House on the Left” (1972), care a devenit un clasic al cinematografiei. A început să lucreze în cinema după ce a fost timp de mai mulţi ani profesor de liceu.

    Alte filme ale sale devenite între timp clasice ale cinematografiei sunt “The Hills Have Eyes” (1977) şi “Creatura din mlaştină/ Swamp Thing” (1982). În 1984, “A Nightmare on Elm Street” i-a adus lui Craven recunoaşterea mondială. Filmul, care a costat mai puţin de 2 milioane de dolari, l-a avut în distribuţie pe Robert Englund în rolul Freddy Krueger, un monstru care bântuie un grup de tineri, în coşmarurile lor. Filmul a avut încasări de 25 de milioane de dolari şi a generat opt continuări, un serial TV şi mai multe romane.

    În 1996, Wes Craven a dat din nou lovitura, cu “Scream – Ţipi… sau fugi!/ Scream”, iar, pe parcursul a 15 ani, a regizat alte trei filme din această franciză.

    În 2005, Craven a schimbat registrul, cu “Zbor de noapte/ Red Eye”, un thriller de succes, cu Rachel McAdams în rolul principal.

    Craven a primit premiul pentru întreaga carieră la New York City Horror Film Festival (2012) şi din partea Academy of Science Fiction, Fantasy & Horror Films (1995).

  • Povestea omului de afaceri român care a lucrat în 13 ţări şi a urcat pe Kilimanjaro

    Pentru Liviu Curechian, „acasă” este acum în Accra, capitala Ghanei, unde este, de patru ani, country leader al Schneider Electric. A lucrat în 13 ţări diferite, a văzut 11 ţări africane, a urcat pe Kilimanjaro la numai o săptămână după ce a fost diagnosticat cu malarie. Povesteşte pentru Business Magazin cât de diferită este viaţa unui european pe continentul negru.

    În Africa nimic nu e simplu şi trebuie să înţelegi exact modul local de a face business. Una din problemele mari e că engleza ta nu e şi engleza lor, iar logica ta poate nu e şi logica lor”, povesteşte Liviu Curechian despre experienţa sa de manager în ţări din Africa. Acolo nimeni nu spune că nu a înţeles ce vrea, drept pentru care trebuie să aibă multe discuţii ulterioare, pentru a se asigura că oamenii au priceput ce le cere.

    „De asemenea, în Africa ai nevoie de foarte multă răbdare. Timpul trece cu totul altfel aici şi are o altă valoare. A fi nerăbdător e privit ca un semn de slăbiciune.” Aşa că s-a obişnuit să stea blocat în trafic două ore pentru un drum de maximum 20 de minute, acceptă că şedinţa nu începe niciodată la timp ci cu 30 de minute mai târziu, acceptă că un termen limită pentru „mâine” înseamnă, de fapt, undeva „săptămâna viitoare”. „Şi dacă eşti la un moment de răscruce şi trebuie să iei o decizie dificilă, să nu fii surprins când cineva din echipă va spune: «Să ne rugăm întâi, şi Domnul ne va sfătui»”.

    Românul spune însă că atât timp cât un manager face eforturi să înţeleagă cultura locală şi se străduieşte să se integreze, „totul e ok”. El a lucrat în opt ţări în Europa de Est şi cinci în Africa: Senegal, Coasta de Fildeş, Nigeria, Ghana, Camerun, şi afirmă că, privind în urmă, ar spune acum că în Balcani e uşor, eşti ca acasă, deşi la vremea când lucra în estul Europei a fost surprins de diferenţele culturale din zonă. „Şocul mare vine când aterizezi în Africa şi vii cu câteva idei preconcepute, care până la urmă nu au nicio bază reală. Din afară se pare că a face afaceri în Africa e simplu şi ieftin. Nu este aşa. Costurile asociate cu a face business aici sunt foarte mari.” El dă şi un exemplu: chiria pentru un apartament de 3-4 camere în Lagos costă aproximativ 100.000 de dolari pe an. Pentru produsele importate trebuie luat în considerare un termen de livrare de minimum 3-4 luni, taxele vamale sunt foarte mari şi procedura de vămuire este complicată.

    Lipsa transportatorilor profesionişti, adaugă executivul român, e un alt aspect care nu trebuie neglijat în nicio afacere, pentru că un camion care pleacă din Lagos va face până la Abuja între 2 şi 5 zile, pe o distanţă de 750 km, la un cost mai mare decât în ţările europene. „Am avut ocazia să văd afaceri care au câştigat enorm într-un timp relativ scurt, dar şi erori grave cu costuri enorme pentru investitori”, spune executivul român, care, expus unor medii multiculturale diverse, întotdeauna a avut de învăţat câte ceva. „La început am fost surprins, mirat şi poate câteodată consternat de ceea ce vedeam sau se întâmpla în jurul meu, totul era nou şi exotic, scriam de zor pe blog, împărtăşind fiecare experienţă. Acum, după patru ani în Africa, totul mi se pare atât de normal şi de natural – un pic periculos de normal – încât nu mă mai miră nimic.” Îşi aminteşte de momentul în care i s-a livrat mobila în Lagos, iar afară ploua cu găleata; mobila era transportată cu un camion descoperit şi când le-a spus: „Măi, oameni buni, mobila e udă toată”, i s-a răspuns simplu: „Păi normal că e udă, afară plouă, nu vedeţi?”.  

    Numărul expatriaţilor în lume creşte de la an la an, cum creşte şi grupul românilor care sunt relocaţi de companiile pentru care lucrează. În 2013 existau la nivel mondial 50,5 de milioane de expatriaţi faţă de 46 de milioane în 2009, iar previziunile pentru 2017 se referă la 56,8 milioane, conform Global Relocation Trends Survey Report 2012. Un proces de relocare este extrem de costisitor pentru companie, iar o astfel de decizie trebuie să fie extrem de întemeiată pentru a fi luată, spune Elena Antoneac, management mobility coordinator la Partners in Relocation Group Romania.

    „Relocarea reprezintă atât pentru angajat, cât şi pentru angajator progresul, avansul în carieră.” Iar ţările din Africa sunt destinaţii extrem de atractive din punct de vedere financiar, deoarece potenţialul de afaceri este enorm, „însă condiţiile de securitate în foarte multe destinaţii africane sunt minime. Pentru aceste destinaţii, angajatorii trebuie să oferteze pachete extrem de generoase pentru un angajat valoros pentru a-l convinge să se relocheze cu familia”, afirmă Elena Antoneac. Concret, uneori pachetele salariale împreună cu cele de compensaţii şi beneficii sunt mai mari cu 30% – 40% decât cele solicitate de un est european pentru aceeaşi muncă, iar angajaţii români privesc relocarea ca pe o oportunitate, fiind extrem de flexibili şi deschişi în special cei cu vârste între 24 şi 38 de ani, spune reprezentanta Relocation Group România. Tot ea completează că foarte multe proiecte în Africa sunt amânate pe termen nedeterminat din 2014, după declanşarea epidemiei de Ebola, iar reticenţa angajaţilor de a accepta relocări în aceste ţări a crescut.