O serie de fotografii noi, realizate din aer, oferă oamenilor o privire asupra tribului neatins de lumea modernă din Amazon.
Tribul constituit din aproximativ 100 de persoane este unul dintre acele grupuri Yanomami de locuitori indigeni din rezervaţia Yanomami, o zonă vastă de păduri şi munţi din sudul Venezuelei. Întinzându-se pe aproximativ 9,6 milioane de hectare, teritoriul Yanomami din Brazilia este de două ori mai mare decât Elveţia.
Arabia Saudită se pregăteşte să vândă acţiuni ale Saudi Aramco, cea mai mare companie petrolieră din lume deţinută de stat şi care are venituri de peste un miliard de dolari pe zi, potrivit datelor Forbes.
“Aceasta va fi cea mai transparentă companiei petrolieră listată pe bursă din toate timpurile”, spune Khalid al-Falih, ministerul energiei din Arabia Saudită, într-un interviu acordat pentru Financial Times.
Oficialii din Arabia Saudită susţin că au în jur de 260 de miliarde de barili care conţin rezerve de petrol.
S-a terminat. Decizia care anunţă moartea celui mai puternic imperiu
Poziţionat la marginea peninsulei arabice, înconjurat de Arabia Saudită şi Iran, Qatarul nu răsare, în gândurile călătorilor, drept o destinaţie turistică mondială. Însă pentru o rută de lung curier către altă destinaţie asiatică, de pildă, o pauză de câteva zile între două zboruri poate fi o descoperire: atât în ce priveşte reperele culturale iconice ale oraşului, dezvoltările imobiliare, infrastructura inedită, cât şi a celor mai vechi tradiţii orientale.
La aterizarea pe aeroportul internaţional Hamad am fost surprinsă să văd la cozile de la verificarea paşapoartelor o aglomerare de oameni la fel ca în cele mai mari aeroporturi europene: structuraţi pe rânduri specifice culturii orientale – femei, familii, cetăţeni ai ţărilor membre Consiliului de Cooperare din Golf, alte naţionalităţi, business class – zeci de oameni aşteptau să intre în Doha. Aveam să aflu de la oficialul care însoţea grupul de presă cu care sosisem că, deşi deschis în 2014, aeroportul din Doha a devenit printre cele mai tranzitate din lume, cu peste 30 de milioane de pasageri care au trecut pe acolo în 2015. Hamad International Airport se întinde pe o suprafaţă de 22 de kilometri pătraţi – aproximativ o treime din oraşul Doha, iar investiţiile în acesta ajung la 15 miliarde de dolari. Aeroportul are o capacitate anuală de 50 de milioane de pasageri; surprinde prin spaţiile amenajate pentru expoziţii de artă, un terminal VIP inspirat de bărci arabe, precum şi o moschee cu o temă acvatică; trenuri între terminale (un serviciu inaugurat recent), precum şi un hotel cu piscină – unde cazarea porneşte de la circa 100 de riali qatarezi pe noapte (aproximativ 100 de lei).
În centrul aeroportului oamenii îşi fac poze lângă un imens monument sub forma unui urs de pluş, care pare să aibă capul ascuns de o lampă, pe măsura dimensiunilor sale. Ursul înalt de şapte metri este de fapt o sculptură faimoasă a artistului elveţian Urs Fischer, realizată în 2006. Cântăreşte aproximativ 18-20 de tone şi este din bronz turnat. Înainte să fie adus aici a fost expus în faţa clădirii Seagram de pe Park Avenue, New York. Presa internaţională spune că a fost cumpărat de un membru al familiei regale din Qatar pentru mai mult de 6,8 milioane de dolari, de la o licitaţie la Christie în New York. În terminale sunt expuse numeroase opere de artă, în parteneriat cu muzeele din Qatar (de altfel, Qatar Museums a deschis şi un magazin şi o cafenea în aeroport).
Apetenţa pentru artă a qatarezilor este prezentă de altfel pretutindeni în Doha: stâlpi coloraţi în lumini albastre, fuchsia, verzi, presăraţi de sus până jos de înscrisuri arabe, concurează macaralele ce se întâlnesc la tot pasul în preajma viitoarelor construcţii ce se observă la drumul dinspre aeroport. Efervescenţa sectorului construcţiilor este confirmată de cifre: este sectorul cu cel mai mare ritm de creştere din Qatar – guvernul plănuieşte să cheltuiască peste 200 de miliarde de dolari ca parte a unei scheme de investiţie majore direcţionate spre infrastructură, care include şi construirea unei linii de metrou cu peste 100 de staţii. Deadline‑ul final al proiectului (intitulat Qatar Vision) este 2030, însă un termen intermediar este 2022, când Qatarul va găzdui cupa UEFA.
În scurtul drum de la aeroport (amplasat la circa 20 de minute de centrul oraşului), am observat că zicala „bigger is better” se aplică nu doar în proiectele vaste de infrastructură, ci şi la vehicule; majoritatea maşinilor înşirate la semafor sunt SUV-uri albe sau maşini luxoase pe care doar în filme (sau poate parcările din Mamaia) le-am mai văzut. Se pare că SUV‑urile acordă qatarezilor percepţia respectului cuvenit, dar sunt şi utile în off road‑urile prin deşert. De altfel, qatarezii nu au nevoie de motive de îngrijorare în ce priveşte consumul mare al acestora: preţul pentru un litru de benzină este de 1,3 riali qatarezi.
Prima oprire turistică pe care am făcut-o, în seara în care am ajuns în Souk Waqif din Doha, un loc în care pari că te întorci în timp, la adevăratele tradiţii orientale, datează de aproximativ un secol, într-o vreme în care localnicii veneau acolo să cumpere şi să vândă peşte, capre şi lână. Simţul olfactiv a fost primul atacat; un amestec de mirosuri orientale de mirodenii şi arome de narghilea (chicha) te loveşte imediat ce intri. Apoi, bogăţia cu care te întâmpină vizual locul este pe măsură: tarabele încărcate cu lămpi şi alte obiecte aurite, toate sunt aşezate într-o ordine impecabilă în clădiri cu arhitectură orientală.
Dacă în alte pieţe orientale m-am simţit deseori agasată de insistenţele negustorilor, aici nu te simţi vinovat dacă atingi marfa, o pozezi sau vrei să o fotografiezi. Ca oriunde în Orient, e bine să negociezi: aveam dolari în momentul în care voiam să cumpăr mirodenii, iar vânzătorul s-a oferit să meargă el la casa de schimb valutar pentru a-i schimba. Îndoielile legate de întoarcerea negustorului s-au spulberat imediat ce vânzătorul a ajuns cu chitanţa, cu explicaţiile legate de curs, cu restul, dar şi cu reducerea negociată anterior. De altfel, toate tarabele sunt deţinute de oameni de afaceri qatarezi, iar orice lipsă de profesionalism a vânzătorilor, majoritatea imigranţi, angajaţi aici, ar putea fi pedepsită cu confiscarea paşaportului şi condamnarea la muncă până la răscumpărarea greşelii. Motiv pentru care chiar şi pe timp de noapte tarabele lor sunt acoperite doar de o folie de plastic, fără niciun alt mijloc de securizare.
Pe măsură ce avansam în interiorul pieţei, zgomotele se intensificau: o varietate de păsări cu care puţine grădini zoologice se pot mândri se află în centru, de la zeci de canari, la papagali în diferite dimensiuni, coloraţi şi ridicaţi de negustori la momentul în care voiam să le fac poze. Pisici de rasă, iepuri îmbrăcaţi în haine, ţestoase, dihori, cam orice animal pe care cineva şi-l poate imagina că poate fi animal de companie este aici. La loc de cinste, în încăperi dedicate, se află însă şoimii, înşiraţi pe bârne paralele, cu ochii acoperiţi; ghidul povesteşte că este pasărea naţională a qatarezilor, văzută ca simbol al forţei şi curajului şi este folosit la vânătoare. Lângă ei, negustorii hrănesc în cuşti alte păsări, de dimensiuni mici: „Sunt hrana şoimilor”, explică Ashan, ghidul turistic srilankez, în timp ce ne îndepărtăm de această zonă. Preţul acestora ajunge la peste 250.000 de euro; nu e de mirare că operatori aerieni precum cel naţional al statului Qatar şi alţi operatori aerieni permit pasagerilor să zboare cu aceste animale de companie în cabina aeronavelor.
În cadrul Souq Waqif se află o zonă de terase şi de „majilis” – un loc de relaxare al arabilor, cu perne confortabile, în care îşi savurează ceaiurile şi narghilele; o atmosferă efervescentă pe care nu cred că greşesc dacă o asemăn cu serile de weekend din Centrul Vechi.
Faptul că populaţia este formată majoritar din bărbaţi (peste 70%) se observă cel mai bine aici: într-o mişcare browniană, o aglomerare de thawburi albe (îmbrăcămintea tradiţională a bărbaţilor) se mişcă în grupuri printre tarabele şi terase; printre ei, femei în abaya negre, se plimbă însoţite de copii. Toţi par oameni de afaceri – pixul la buzunarul halatului alb este la fel de des întâlnit ca şi ghutras-urile (eşarfele purtate de bărbaţi pe capete, ale căror culori pot varia: alb – care înseamnă puritatea, alb şi roşu – patriot, negru şi alb – care înseamnă libertate). Se plimbă alene în grupuri gesticulând în timp ce vorbesc – formate majoritar din bărbaţi, stau la terasele din souk, îşi fumează narghilele la terase amplasate în aer liber. De altfel, toate afacerile din piaţă sunt deţinute de câţiva cetăţeni qatarezi, iar negustorii sunt angajaţii lor.
Turiştii sunt prezenţi – însă se află în minoritate evidentă faţă de proporţia mare de persoane cu veşminte specific arabe. Pentru ei, nu există restricţii vestimentare majore şi se traduc, în cazul femeilor, în ţinute care acoperă braţele şi fuste până peste genunchi. Un alt lucru care m-a frapat în piaţă (şi la toate destinaţiile vizitate ulterior în Doha) este că totul este extrem de curat – pe alocuri sunt lăsate în voie perne pe canapele din lemn – iar ghidul Asham spune că amenzile sunt ridicate pentru cei care aruncă lucruri pe stradă (ajung la 10.000 riali).
Cine este cel mai mare criminal în masă din istorie? Cei mai mulţi probabil se gândesc la Adolf Hitler, arhitectul Holocaustului. Alţii ar arăta către dictatorul sovietic Iosif Stalin, care cu siguranţă a curmat mai multe vieţi nevinovate decât a făcut-o Hiler. Însă atât Hitler, cât şi Stalin au fost întrecuţi de Mao Zedong. Din 1958 până în 1962, politica “Marelui Salt Înainte” a condus la moartea a 45 de milioane de oameni, ceea ce îl transformă în cel mai sângeros episod din istoria crimelor în masă, notează The Washington Post.
Istoricul Frank Dikötter, autorul cărţii “Marea Foamete a lui Mao”, a publicat, recent, un articol în History Today, rezumând ce s-a întâmplat în perioada sub conducerea lui Mao Zedong:
“Mao a crezut că ar putea să îşi ridice ţara peste competitorii săi prin înrolarea ţăranilor în cooperative gigant. Cu gândul la căutarea unui paradis utopic, totul a fost colectivizat. Tot ceea ce oamenii deţineau le-a fost luat. Mâncarea distribuită în funcţie de merit în cantinele colective a devenit un instrument de forţare a oamenilor să adere la fiecare idee emisă de partidul unic.
Cum stimulentele pentru muncă au fost îndepărtate, coerciţia şi violenţa au fost utilizate pentru a-i constrânge pe fermierii înfometaţi să îşi desfăşoare munca în cadrul unor proiecte de irigaţie slab planificate, în timp ce terenurile erau neglijate. Ceea ce a urmat a fost o adevărată catastrofă. Extrapolând din statisticile făcute publice, istoricii au speculat că zeci de milioane de oameni au murit din cauza foametei. Însă adevărata dimensiune a evenimentelor de atunci abia acum iese la lumină”, notează Frank Dikötter.
“Ceea ce reiese acum din aceste dosare extrem de stufoase conturează teroarea care îl plasează pe Mao în ipostaza celui mai mare criminal în masă din istorie, responsabil de moartea a cel puţin 45 de milioane de oameni între 1958 şi 1962. Între două şi trei milioane de victime au fost ucise prin tortură pentru orice infracţiune de care se făceau vinovate. Când un băiat a furat o mână de grâu în satul Hunan, şeful local, Xiong Dechang, l-a forţat pe tatăl acestuia să îl ardă de viu. Tatăl a decedat, câteva zile mai târziu, din cauza suferinţei”, mai notează Frank Dikötter.
Ceea ce a implicat cu adevărat “Marele Salt Înainte” a fost, pentru mult timp, neaccesibil şcolarilor. Munca lui Dikötter este demnă de atenţie în condiţiile în care arată că numărul victimelor ar putea fi cu mult mai mare faţă de cel ştiut şi că uciderea în masă a fost premeditată de la bun început. Chiar şi cifrele avansate cu ani în urmă, care indicau 30 de milioane de victime, îl fac pe Mao vinovat de cele mai sângeroase crime în masă din istoria omenirii.
În timp ce ororile “Marelui Salt Înainte” sunt binecunoscute experţilor în comunism şi în istoria Chinei, acestea sunt rareori menţionate în rândul oamenilor obişnuiţi din afara Chinei, iar impactul lor cultural a fost unul modest. În contrast cu numeroasele cărţi, filme, muzee şi reconstituiri ale evenimentelor din perioada Holocaustului, este depus un efort mult prea mic în direcţia reamintirii regimului lui Mao. Faptul că atrocităţile lui Mao au dus la moartea mai multor persoane decât a dus regimul lui Hitler nu înseamnă că dictatorul chinez a fost cel mai malefic dintre cei doi. Însă, Mao a guvernat pentru o perioadă mult mai lungă de timp peste o populaţie mult mai numeroasă.
„Nivelul plafonului suplimentar de garantare pentru 2016 este fundamentat de perioada scurtă rămasă până la finalul anului. Decizia suplimentării a fost luată ca urmare a ritmului intens şi susţinut de acordare a garanţiilor, care demonstrează interesul şi angajamentul în creştere atât la nivelul finanţatorilor, cât şi al beneficiarilor”, se arată într-un comunicat al Ministerului Finanţelor.
Potrivit MFP, în perioada ianuarie-septembrie 2016 au fost acordate 27.329 de garanţii, în valoare totală de 2,6 miliarde de lei. În cadrul Programului, rata creditelor neperformante este de 0,3%, din totalul garanţiilor acordate. Până în prezent au fost executate 498 de garanţii. Plafonul total de garantare pe anul 2016 este de 2.690,3 milioane de lei.
Din 2009 când a fost lansat Programul Prima Casă şi până la finalul lunii septembrie 2016, au fost acordate 198.365 de garanţii, în valoare totală de 16,96 miliarde de lei, pentru finanţări în valoare de aproximativ 34 miliarde de lei.
Timp de 30 de ani, Michael Schmidt, cel care acum controlează grupul Automobile Bavaria, un business de 360 de milioane de euro, s-a rupt de România. După ’90, la întoarcerea din Germania, trecea rar prin satul natal, prin Criţ, pentru că dorea să ţină cu el amintirea locului, aşa cum era odată. Nu era o misiune uşoară. Nimic nu mai era aşa cum lăsase. În urmă cu 7 ani însă, alături de soţia sa, Veronica Schmidt, omul de afaceri pune bazele unei fundaţii care-i poartă numele, fundaţie al cărei unic scop este să facă din Criţul din amintiri, Criţul de acum. Primul pas a fost renovarea Bisericii Fortificate din sat. Al doilea este acesta, Casa Kraus, o experienţă a ospitalităţii rezervată pentru un fel aparte de călător.
„Împreună cu soţul meu, Michael Schmidt, am pus bazele fundaţiei care îi poartă numele, acum 7 ani, când ne-am hotărât să contribuim activ la promovarea zonei şi a tradiţiilor săseşti. Povestea începe însă mai demult. Pentru soţul meu, sas originar din Criţ, ruptura de casă a fost dură, acum mai bine de 30 ani, când a emigrat în Germania. Deşi s-a întors în România în anii ’90, trecea rar prin satul natal, tocmai pentru că voia să îl păstreze în amintire aşa cum îl lăsase, animat de oameni, cu case trainice şi pământuri cultivate. Cu toate acestea, într-o vizită la Criţ, acum 7 ani, am hotărât împreună că e momentul ca amintirile să devină din nou realitate, înainte să fie prea târziu şi să nu mai avem ce să reconstruim sau să consolidăm. Primul nostru proiect de anvergură, alături de alte fundaţii din zonă, a fost proiectul de renovare a bisericii din sat, precum şi a orgii, iar apoi a venit proiectul de reconstrucţie a fostei case parohiale, întocmai după planurile originale“, spune Veronica Schmidt, vicepreşedintele Fundaţiei Michael Schmidt.
Pentru prima dată de când a preluat conducerea filialei locale a Orange, singura femeie CEO din industria telecomului românesc, Liudmila Climoc, vorbeşte despre parcusul până la fotoliul de director executiv, despre rezultate obţinute şi perspectivele companiei pe care o conduce, liderul pieţei de profil.
RETAIL: În duel cu brandul Victoria’s Secret
Începând din 17 septembrie 2012, revista Business Magazin se distribuie în exclusivitate în reţelele Inmedio şi Relay sau pe bază de abonament.
Indicatorul de încredere macroeconomică al CFA România, asociaţia analiştilor financiari, a înregistrat o creştere cu 12 puncte faţă de luna anterioară, la 65,3 puncte, informează un comunicat al CFA România.
Indicatorul CFA România de Încredere Macroeconomică, a fost lansat de către CFA Romania în luna mai 2011 şi reprezintă un indice care cuantifică anticipaţiile analiştilor financiari cu privire la activitatea economică din Romania pentru un orizont de timp de un an. Indicatorul de încredere macroeconomică are valori între 0 (lipsa încrederii) şi 100 (încredere deplină în economia românească) şi este calculat pe baza a şase întrebări cu privire la condiţiile curente referitoare la mediul de afaceri şi piaţa muncii, precum şi pe anticipaţii pentru mediul de afaceri, piaţa muncii, evoluţia venitului personal la nivel de economie şi evoluţia averii personale la nivel de economie. Sondajul evaluează şi anticipaţiile pentru rata inflaţiei, ratele de dobândă, cursul de schimb euro/leu, indicele bursier BET, condiţiile macroeconomice globale şi preţul petrolului.
Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro
Parlamentul leton a adoptat o lege care este menită să uşureze una dintre cele mai mari greutăţi cu care se confruntă un startup – salariile angajaţilor.
Noua lege prevede o taxă fixă de 252 de euro per angajat pentru startup-uri, indiferent de ce salariu au angajaţii, o lege fără precedent în Europa. Mai mult, toţi angajaţii care au doctorate sau mai mult de 5 ani experienţă de muncă beneficiază de o clauză specială care prevede că taxele lor vor fi achitate de stat.
Pentru a se putea încadra în această categorie, companiile trebuie să fii obţinut o finanţare de 30.000 de euro sau mai mult într-o primă fază de strângere de capital, să aibă mai puţin de 5 ani de existenţă şi aibă mai puţin de 200.000 euro venituri în primii doi ani de activitate
Legea a trecut fără probleme de parlament şi va fi aplicată de la 1 ianuarie 2017.
Toyota a anunţat o descoperire importantă în domeniul bateriilor electrice, anunţă Forbes.
Toyota a declarat că a descoperit “prima metodă din lume pentru observarea comportamentul ionilor de litiu dintr-un electrolit atunci când bateria se încarcă şi se descarcă”. Astfel prin faptul că pot observa ioni pentru prima dată în timp real, cercetătorii Toyota cred că au găsit motivul pentru care o baterie “îmbătrâneşte”. Odată ce această descoperire va putea fi integrată în produsul comercial, perioadă care va dura 2-3 ani, autonomia unei baterii s-ar îmbunătăţii cu 15%.
Cercetărtorii de la Toyota au lucrat timp de trei ani pentru a ajunge la această descoperire. Pe scurt, dacă această nouă tehnologie va putea fi integrată în bateriile comerciale autonomia acestora ar putea creşte cu până la 15% ceea ce ar face ca maşinile electrică să devină mai viabile decât sunt în prezent.