Tag: poveste

  • Părinţii credeau că pleacă în fiecare zi la serviciu, dar ea construia în secret un imperiu de 10 milioane de dolari

    Povestea de succes a tinerei Jane Lu, din Australia, a început ca multe alte poveşti: dimineaţa se îmbrăca formal, pentru serviciu, îşi lua la revedere de la părinţi şi pleca spre locul de muncă, relatează dailymail.co.uk.

    Singura diferenţa este că Jane Lu nu avea un birou la care să ajungă, un job cu titlu complicat sau un şef căruia să îi raporteze. Lu a ţinut ascuns de părinţii ei întregul plan de afaceri, crezând că aceştia nu vor fi de acord cu ideea de a porni un business pe cont propriu. Tânără mergea în fiecare zi la o cafenea din centru, deschidea laptop-ul şi contacta diverse companii, organiza evenimente şi punea bazele unei afaceri de milioane de dolari.

    Compania tinerei, ShowPo.com, a generat venituri de peste 10 milioane de dolari în 2014. Ea distribuie haine în 45 de ţări, are 420.000 de fani pe Instagram şi aproape 500.000 pe Facebook. Jane Lu consideră că mare parte a succesului său se datorează modului în care a desfăşurat campaniile de social media.

    Chiar dacă recunoaşte că şi-a minţit pentru o bună perioadă de timp părinţii, Lu spune că aceştia sunt extrem de mândri de felul în care ea a gestionat businessul. “În primă fază nu le-a venit să creadă cât curaj am avut”, povesteşte Lu celor de la dailymail.co.uk.

    ShowPo.com are în momentul de faţă zece angajaţi, iar Jane Lu spune că cel mai important lucru este că poate face zi de zi lucrurile care îi plac. Cât despre lansarea unui business, Jane Lu crede că cea mai mare problemă a tinerilor este teama de eşec: “Merită să-ţi asumi acest risc şi este extrem de important să fii întotdeauna sincer. Nu trebuie să laşi o afacere să te schimbe”, a mai spus Lu.



    CELE MAI INTERESANTE GALERII FOTO:

    Fiica unuia dintre ultimii dictatori ai lumii şi viaţa sa incredibilă. A cântat cu Iglesias, vinde bijuterii şi fură milioane de dolari

    Fotografii incredibile ale şahului din Iran şi ale haremului său – GALERIE FOTO

    Cum arată palatul de 1 miliard de dolari lui Vladimir Putin de la Marea Neagră -GALERIE FOTO

    Închisoarea unde deţinuţii sunt atât de înfricoşători încât nici gardienii nu intră. Instituţia este păzită doar la exterior de poliţişti – GALERIE FOTO

     

  • Una dintre femeile de afaceri de succes din România: “La 5 ani am făcut primele haine, pe care le-am vândut prietenelor şi vecinelor “

     După ce a absolvit un program MBA şi a ocupat o funcţie importantă în managementul financiar, Roxana-Theodora Tudor a renunţat la tot şi a avut curajul să devină antreprenor. În 2013 şi-a deschis un atelier de creaţie, denumit Amelie Surie, iar în prezent este una dintre femeile de afaceri de succes din România. Vă oferim un interviu şi o poveste de viaţă care vă vor inspira:

     În 2013 ai decis să renunţi la o carieră de top pentru a înfiinţa propriul atelier de creaţie. Cum te-ai pregătit pentru acest pas?

    Cu antreprenoriatul am cochetat de copil, când găseam diferite oportunităţi pentru a face bani de buzunar. Eram încurajată de bunicul meu, care a fost şi el antreprenor. La 5 ani am făcut primele haine pentru păpuşi, pe care le-am vândut prietenelor şi vecinelor. Îmi amintesc cu plăcere de perioada curăţeniei când bunica descoperea perdelele tăiate şi eu apăream mândră cu rochia de mireasă făcută din bucată lipsa.

    Tot atunci am relizat şi cât este de dificil să lucrezi în domeniu, dar şi faptul că ai nevoie de capital pentru a face investiţii. Pentru a deveni antreprenor cred că ai nevoie de mult curaj. Curajul cred că îl am în ADN, pur şi simplu am zis că trebuie să fac asta şi am făcut-o.  În perioada 2003-2013 am lucrat că CFO pentru grupurile austriece antreprenoriale S+B Gruppe şi amb Holding (au în portofoliu vinul Liliac).

    În această perioada  am avut posibilitatea să învăţ şi să experimentez cât mai mult din ceea ce înseamnă lumea antreprenorială. Înainte de a intră în antreprenoriat am lucrat în media – publicaţia Capital, consultanţă financiar bancară pentru Thomson-Reuters, director financiar al unui grup austriac partener Immofinanz (S+B Gruppe) cu investiţii în real estate, producţia şi comercializarea vinurilor, agricultură; şi commercial finance manager Coca Cola HBC.

    Momentul decisiv a fost însă finalizarea cursurilor de EMBA de la WU Executive Academy, în anul 2011 când, datorită cunoştinţelor acumulate şi pe baza unui fond de creştere a încrederii în mine am conştientizat că pot şi eu să devin antreprenor. Fără a neglija cunoştinţele financiare şi pasiunea mea pentru cifre, în prezent dezvolt în paralel şi propria companie de finanţe prin care ofer companiilor oportunitatea de a avea un CFO part-time.

    Cititi mai multe pe www.one.ro

  • Cine este misteriosul cumpărător al pictorului Adrian Ghenie?

    Cu câteva zile în urmă media anunţa că pictorul clujean Adrian Ghenie a vândut la o licitaţie organizată de casa Sotheby’s tabloul „Autoportret ca Vincent Van Gogh“ pentru 2,59 milioane dolari. Este al doilea tablou vândut de Ghenie pentru o sumă cu şase zerouri, după „Floarea soarelui în 1937“ vândut în februarie la Londra cu 3.117.000 de lire sterline; dincolo de apropierile de Van Gogh, tablourile mai au în comun faptul că au fost cumpărate de persoane din Asia. Dacă identitatea chinezului care a cumpărat „Floarea soarelui în 1937“ nu a fost dezvăluită, putem spune că „Autoportretul ca Vincent Van Gogh“ a fost cumpărat de un antreprenor japonez, care a cheltuit într-o singură săptămână, la două licitaţii de artă, 98 de milioane de dolari.

    Este vorba de Yusaku Maezawa, în vârstă de 40 de ani, un antreprenor al internetului care a fondat în 1998 compania de e-commerce Start Today şi în 2004 retailerul de modă Zozotown. Yusaku Maezawa se află pe locul 17 în clasamentul Forbes al celor mai bogaţi japonezi, cu o avere estimată la 2,7 miliarde dolari.

    Pictura lui Ghenie a fost prezentată la începutul licitaţiei, stârnind ceea ce Bloomberg numeşte o avalanşă de oferte; Maezawa a licitat prin telefon, concurând pentru pictura lui Ghenie cu cel puţin cinci ofertanţi. Aşa că pictura, estimată de specialiştii de la Sotheby’s între 200.000 şi 300.000 de dolari, a ajuns la peste 2,5 milioane dolari. După opera lui Ghenie, japonezul a licitat pentru „Chameleon“ de Cristopher Wool, pictură estimată la 14 milioane de dolari şi vândută cu 13,9 milioane de dolari.

    Cele două tablouri cumpărate de la Sotheby’s au făcut ca suma cheltuită de Maezawa pentru tablouri într-o săptămână să ajungă la 98 de milioane de dolari; antreprenorul a mai cumpărat de la Christie, pe 10 mai, cinci opere de artă, pentru care a dat 81,4 milioane de dolari, printre care şi un tablou de 57,3 milioane de dolari al lui Jean-Michel Basquiat. Celelalte tablouri achiziţionate sunt „Runaway Nurse“ de Richard Prince, pentru 9,7 milioane dolari, un record pentru artist, o sculptură de Jeff Koons, intitulată „Lobster“ (6,9 milioane dolari), o instalaţie mobilă a lui Alexander Calder, în valoare de 5,8 milioane dolari, şi o instalaţie de lumini de Bruce Nauman, „Eat War“, pentru care a plătit 1,69 milioane dolari.

    Maezawa este fondator al Contemporary Art Foundation din Tokio şi a anunţat că va organiza expoziţii publice acolo de două ori pe an, adăugând că va deschide o galerie privată de artă în Chiba, oraşul său natal. Mai mult, Maezawa vrea să deschidă o galerie pentru artiştii japonezi care vor să expună la Londra, pentru a le permite acestora să ia contact cu arta şi cultura occidentală. Practic, toate mişcările antreprenorului japonez pot fi definite, simplu, drept apariţia unui mare colecţionar de artă, în stare să influenţeze domeniul, aşa cum o fac Charles Saatchi, Andy Hall, fostul trader de petrol care acum deschide muzee şi fundaţii dedicate artei, sau mai cunoscuţii Leonardo DiCaprio ori David şi Victoria Beckham.

    Vânzarea taboului lui Ghenie mai poate fi privită drept o reuşită majoră şi pentru că specialiştii vorbesc de o piaţă a artei în scădere, după o lungă perioadă de creştere a preţurilor; sigur că formulările pot părea, într-o oarecare măsură, hazardate, cum poţi vorbi de o piaţă în scădere în condiţiile în care colecţionarii au plătit 361 de milioane de dolari pentru 11 lucrări?!

    Dar dacă privim în urmă cu un an, vom descoperi că licitaţiile de atunci ale marilor case adunau 2,7 miliarde de dolari, cu o sculptură de Giacometti pentru care s-au plătit 141,3 milioane de dolari şi un Picasso de 179,4 milioane dolari şi cu o armată de ruşi bogaţi care s-au bătut pe lucrări de Monet, Henry Moore, Edgar Degas sau Modigliani.

    Un an mai târziu avem pieţe volatile, fonduri de investiţii cu frâna trasă şi nesiguranţa din preajma alegerilor; rezultatul înseamnă vânzări de primăvară, la New York, de „numai“ 1,1 miliarde dolari. De această dată eroii au fost nu ruşii, ci cumpărătorii din Asia; nu suntem siguri că termenul cumpărători este totuşi folosit corect, în condiţiile în care o treime din loturile puse în vânzare nu şi-au găsut noi proprietari, cam o treime din locurile sălilor din Rockefeller Center au rămas neocupate, multe tablouri s-au vândut sub estimările minime de preţ sau au rămas nevândute, cum sunt două dintre picturile suprarealistului belgian Rene Magritte. Cu atât mai importantă reuşita lui Ghenie, putem spune.

  • Confesiunile unei angajate Facebook: am avut parte de cea mai toxică experienţă de muncă din viaţa mea

    Să lucrezi pentru Facebook pare o oportunitate pe care nu trebuie să o ratezi, însă lucrurile nu par a fi chiar aşa, potrivit unei foste angajate Facebook care a spus pentru The Guardian că acolo a avut parte de cea mai toxică experienţă de muncă.

    Sarcina ei în cadrul diviziei de “Trending” era să aleagă ce link-uri să apară în caseta „trending” a Facebook.  „În fiecare zi, analizam sute de subiecte (sau cuvinte cheie), despre care Facebook îmi spunea că sunt în tendinţe pe platformă. Apoi, alegeam o poveste, compuneam un titlu şi un scurt rezumat care apăreau în casetă”, mărturiseşte tânăra.

    Fosta angajată spune că în departamentul în care lucra tronau favoritismul, sexismul şi intimidarea. Mediul de muncă devenise inconfortabil, angajaţii erau nervoşi, deprimaţi şi nu aveau dreptul să îşi exprime opiniile. Părerile femeilor erau ignorate şi nu li se recunoşteau meritele şi competenţa în soluţionarea problemelor, spune fosta angajată. “Am constatat că, atunci când raportam o problemă sau o discrepanţă, raportul meu nu era luat în considerare. Numai că atunci când un bărbat făcea acelaşi lucru compania se mobiliza în a rezolva acele chestiuni. Această ignorare era devastatoare. Am ajuns la un punct în care nici nu mă mai oboseam să raportez probleme”, adaugă ea.

    O femeie a raportat o problemă cu pontarea la locul de muncă, dar supervizorul său a spus că nu este nicio problemă. Săptămâna următoare mai mulţi angajaţi au semnalat faptul că le lipsesc ore din program.

    Afirmaţiile acesteia sunt susţinute şi de faptul că din 2014 până acum, 15 din cei 45-50 de angajaţi ai departamentului Trending şi-au dat demisia, iar zece din 15 au fost femei.

    Salariile pentru asemenea poziţie se învârteau în jurul a 55.000 şi 65.000 de lire pe an

  • Confesiunile unei angajate Facebook: am avut parte de cea mai toxică experienţă de muncă din viaţa mea

    Să lucrezi pentru Facebook pare o oportunitate pe care nu trebuie să o ratezi, însă lucrurile nu par a fi chiar aşa, potrivit unei foste angajate Facebook care a spus pentru The Guardian că acolo a avut parte de cea mai toxică experienţă de muncă.

    Sarcina ei în cadrul diviziei de “Trending” era să aleagă ce link-uri să apară în caseta „trending” a Facebook.  „În fiecare zi, analizam sute de subiecte (sau cuvinte cheie), despre care Facebook îmi spunea că sunt în tendinţe pe platformă. Apoi, alegeam o poveste, compuneam un titlu şi un scurt rezumat care apăreau în casetă”, mărturiseşte tânăra.

    Fosta angajată spune că în departamentul în care lucra tronau favoritismul, sexismul şi intimidarea. Mediul de muncă devenise inconfortabil, angajaţii erau nervoşi, deprimaţi şi nu aveau dreptul să îşi exprime opiniile. Părerile femeilor erau ignorate şi nu li se recunoşteau meritele şi competenţa în soluţionarea problemelor, spune fosta angajată. “Am constatat că, atunci când raportam o problemă sau o discrepanţă, raportul meu nu era luat în considerare. Numai că atunci când un bărbat făcea acelaşi lucru compania se mobiliza în a rezolva acele chestiuni. Această ignorare era devastatoare. Am ajuns la un punct în care nici nu mă mai oboseam să raportez probleme”, adaugă ea.

    O femeie a raportat o problemă cu pontarea la locul de muncă, dar supervizorul său a spus că nu este nicio problemă. Săptămâna următoare mai mulţi angajaţi au semnalat faptul că le lipsesc ore din program.

    Afirmaţiile acesteia sunt susţinute şi de faptul că din 2014 până acum, 15 din cei 45-50 de angajaţi ai departamentului Trending şi-au dat demisia, iar zece din 15 au fost femei.

    Salariile pentru asemenea poziţie se învârteau în jurul a 55.000 şi 65.000 de lire pe an

  • Povestea omului care a creat “cel mai prost joc video al tuturor timpurilor”

    Jocul video inspirat din filmul lui Steven Spielberg, „ET” este considerat ca fiind unul dintre cele mai proaste jocuri din lume şi care este chiar semnalat ca fiind unul dintre motivele pentru care Atari a decăzut, scrie BBC.

    Era iulie 1982 când Atari, una dintre cele mai bune companii de tehnologie din lume, a plătit nu mai puţin de 21 milioane de dolari pentru drepturile de autor ale filmului lui Spielberg „ET. The Extra Terrestrial”.

    Howard Scott Warshaw a fost programatorul care însărcinat cu producerea jocului. Warshaw trăia pe cai mari la Atari după ce tânărul de 24 de ani crease jocul video de succes „Raiders of the Lost Ark”, după un alt film de-al lui Spielberg, Indiana Jones.

    „Mi-au dat 5 săptămâni să făc jocul. În mod normal un joc video se producea în 6-8 luni”, mărturiseşte programatorul. „Am mers şi am vorbit cu Spielberg, i-am explicat planul meu şi i-am spus că trebuie să facem ceva inovator. Filmul a fost unul foarte bun şi trebuia să facem un joc foarte bun. Chestia era că trebuia să facem un joc în 5 săptămâni”, continuă el.

    Atari avea nevoie ca ET să fie un hit. În 1982 compania vindea foarte bine, ajunsese undeva la 2 miliarde de dolari, însă compania pierdea din cota de piaţă către calculatoare precum Commodore 64.

    „A fost cel mai greu proiect la care am lucrat. Mi-au instalat un sistem şi acasă pentru a putea lucra aproape non-stop”, povesteşte Warshaw, care a fost singurul programator al jocului.

    Atari a comandat 4 milioane de copii şi şi-a bugetat o sumă de 5 milioane de dolari pentru advertising şi marketing. „Şefii credeau că atâta timp cât numele ET va apărea pe cutie, jocul se va vinde în milioane de copii”, spune Warshaw.

    Ceea ce nu a fost chiar o minciună. La început jocul s-a vândut foarte bine, apoi au început să se spună despre joc că are probleme serioase. Jocul avea prea multe bug-uri şi nu era distractiv. În decembrie 1982, Atari a anunţat că a înregistrat vânzări dezamăgitoare. S-au vândut în jur de 1.5 milioane de copii din cele 4 milioane comandate. În al doilea trimestru 1983, Warner,compania mamă a Atari, a anunţat că are pierderi de 310 milioane de dolari.

    Un an mai târziu Warner a vândut Atari pentru 240 milioane de dolari.

    Warshaw a ieşit din industria jocurilor video, a fost broker imobiliar o perioadă, apoi s-a reîntors în industria jocurilor, dar a găsit-o fără farmerc, iar acum este psihoterapeut, „fluent în engleză şi în limba tocilarilor”

  • Cine se află în spatele celui mai controversat blog de informaţii şi secrete financiare?

    O poveste cu iz de răfuială. După cum recunoaşte chiar Bloomberg, Zero Hedge îi este concurent în furnizarea de ştiri şi informaţii financiare. Unul atât de influent încât, spune un zvon, este pus pe lista site-urilor interzise angajaţilor de către Bank of America.

    Colin Lokey, cunoscut şi ca „Tyler Durden“, încalcă prima regulă a Fight Club: nu vorbeşti despre Fight Club! Lokey încalcă şi cea de-a doua regulă a Fight Club (vezi regula numărul unu), îşi începe Bloomberg povestea.  Lokey iese în public după mai mult de un an de scris pentru Zero Hedge din umbra numelui eroului anarhist. Făcând aceasta, el răspunde unei întrebări care macină Wall Street‑ul încă de când blogul a început să emită, în urmă cu şapte ani: cine este acest Tyler Durden?

    Se pare că în spatele personajului se ascund trei oameni. După plecarea sa, din aprilie, şi după un schimb de acuzaţii de ipocrizie şi de instabilitate mintală cu restul de două treimi al echipei, Lokey, 32 de ani, s-a decis să-şi dea jos masca şi să-şi demaşte şi foştii colegi Durden.

    Lokey spune că celelalte două persoane sunt Daniel Ivandjiiski, de 37 de ani, născut în Bulgaria, fost analist despre care se crede de mult timp că este fondatorul site-ului, şi Tim Backshall, de 45 de ani, un specialist binecunoscut în titluri de credit derivate.

    Într-un interviu telefonic, Ivandjiiski a confirmat că ei au fost singurii Tyler Durdeni de pe ştatele de plată ale firmei de când Lokey s-a îmbarcat. Nu părea încântat de decizia colegului său de a ieşi la lumină. Backshall a refuzat să comenteze, lăsând răspunsurile la întrebări pe seama lui Ivandjiiski.

    Licenţiat în ştiinţe politice şi cu diplomă de MBA, Lokey spune că a avut un trecut agitat până să vină la Zero Hedge. La începutul lunii aprilie, epuizarea din cauza muncii l-a băgat în spital. S-a internat pentru că simţea că vine un atac de panică.  „Îi dorim lui Colin toate cele bune, este clar un individ cu probleme în multe aspecte şi, sincer, suntem dezamăgiţi că a ales să arate astfel publicului nemulţumirile sale faţă de companie“, a spus Ivandjiiski.

    Ivandjiiski a lucrat la un fond de hedging înainte de a-i fi interzisă, în 2008, practicarea meseriei de către autoritatea de control din industria financiară americană din cauza unor activităţi de insider trading. El nu a recunoscut, dar nici nu a respins acuzaţiile că ar fi făcut ceva ilegal. Backshall este o figură populară la ştiri. A fost citat de diverse agenţii şi publicaţii, inclusiv de Bloomberg. Însă nu s-a ştiut că este editor la Zero Hedge.

    Schisma din redacţie a adus în lumină blogul popular printre jucătorii profesionişti de pe pieţe, un site care amestecă analize financiare detaliate cu titluri de senzaţie cum ar fi „Războiul care se apropie ne va rezolva problema cu şomajul şi creşterea“ sau „Dezvăluiri – cum două telefoane date de Janet Yellen au salvat lumea“.

    De când a fost înfiinţat, în plină criză financiară, Zero Hedge a crescut şi s-a transformat dintr-un blog într-o forţă a internetului. Arătând adesea neîncredere în „establishment“ şi aproape întotdeauna negativism, Zero Hedge dă lumii o imagine pesimistă. Titluri ca „Acţiunile sunt într-o stare mai precară decât s-a crezut că este posibil“ sau „Pentru fermierul american, moartea vine de la 1.000 de cuţite – valoarea terenurilor agricole se prăbuşeşte mai abrupt ca niciodată în ultimii 30 de ani“ nu sunt deloc rare.

    Etosul site-ului este poate cel mai bine rezumat de sloganul de la finalul homepage-ului, împrumutat de asemenea din Fight Club: „Pe o axă a timpului suficient de lungă rata supravieţuirii scade la zero pentru oricine“.

    Un imn adus populismului, filmul din 1999 este plin de dezgust faţă de consumerism şi faţă de sistemul financiar. Brad Pitt joacă rolul lui Tyler Durden, personaj hotărât să lupte contra sistemului corupt al elitei globale – o atitudine care se reflectă adesea în conţinutul materialelor Zero Hedge.

    Mergând pe această idee, site-ul argumentează că discursul anonim este necesar într-o atmosferă care sufocă opoziţia publică – în acest mediu s-a născut pseudonimul „Tyler Durden“. În primii ani, Durden avea o colegă, pe „Marla Singer“, un alt personaj din Fight Club.„Îmi aminteşte de un business de informaţii de succes în care amesteci poveşti de propagandă cu informaţii bune. Găseşti lucruri interesante acolo, dar şi chestii nebuneşti“, spune Craig Pirrong, profesor de finanţe la Universitatea Huston.

    O distorsiune într-un peisajul mediatic al informaţiei financiare în care titlurile sunt de cele mai multe ori serioase, dacă nu austere, site-ul s-a făcut remarcat în 2009, acuzând Goldman Sachs că are acces la informaţii confidenţiale privind activităţile de trading cu frecvenţă ridicată. Iar de atunci nu a încetat să atace acest colos de pe Wall Street.

    Deşi Durdenii se dau drept vocea neliniştii pieţei, copiile de pe mesajele editorilor de la Zero Hedge, furnizate de Lokey, arată că editorii se concentrau pe a face trafic pe internet. Titlurile erau intens discutate şi se insista pe publicarea materialelor la foc continuu pentru a ţine cititorii în priză. Lokey spune că insistenţa pe profit – şi ceea ce el consideră că era o linie politică evidentă – l-a motivat să plece.

  • Povestea tânărului de 25 de ani care a “păcălit” liniile aeriene şi a reuşit să zboare gratis în jurul lumii

    Luna trecută, Ben Schlappig a postat pe contul său de Instagram imagini din Beijing, Germania şi Los Angeles. Deşi pozele sugerează că tânărul de 25 de ani se află într-o vacanţă prelungită, situaţia este cu totul alta: călătoriile reprezintă jobul său.

    Anul trecut, Schlappig şi-a pus toate lucrurile în câteva valize şi, folosind cunoştinţele sale despre programele de loialitate oferite de companiile aeriene, a început să viziteze cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, scriu cei de la Daily Mail.

    “Sunt foarte fericit pentru că pot să fac ceea ce iubesc”, a declarat Schlappig în cadrul unui interviu acordat celor de la Rolling Stone. “Avionul este dormitorul meu, este biroul meu, este viaţa mea de zi cu zi.”

    Schlappig este membru al unei comunităţi numite “hobbyists”, care  adună oameni ce au reuşit să “păcălească” sistemul de recompense oferit de marile linii aeriene. Schlappig este membru de la vârsta de 13 ani, atunci când a descoperit site-ul Flyer Talk şi a început să înveţe despre greşelile din formulele de calcul folosite de companii. Înainte de majorat, tânărul străbătea Statele Unite week-end de week-end, profitând de milele acumulate în contul său.

    După ce a intrat la colegiu, Schlappig a pornit un blog numit “One mile at a time” prin intermediul căruia povesteşte aventurile sale şi îi învaţă şi pe alţii cum să profite de programele de fidelizare. După scurt timp, el a început să ţină discursuri pe această temă şi a fondat, alături de un alt membru al grupării “hobbyists”, o companbie de consultanţă numită PointsPros.

    Care este însă secretul lui Schlappig? Pe scurt, spune tânărul, trebuie să câştigi mai multe mile decât poţi cheltui. Cele mai multe companii folosesc un algoritm simplu, adică îţi oferă o milă pentru fiecare dolar cheltuit. Sunt însă şi alte metode de a obţine mile, după cum explică Schlappig. Spre exemplu, trebuie urmărite ofertele promoţionale la bilete de avion sau numeroasele greşeli din algoritmul programului de fidelizare. Pe blogul său, tânărul american explică în detaliu toate aceste variante.

  • Cel mai bogat om din Asia vrea să construiască Hollywood-ul chinezesc

    Wang Jianlin este cel mai bogat om din asia, cu o avere estimată de 34,8 miliarde de dolari, potrivit ultimelor date ale forbes. jianlin conduce cel mai mare dezvoltator imobiliar din china, dalian wanda, dar este implicat şi în fotbal sau în cinematografie.

    Wang Jianlin s-a născut pe 23 octombrie 1954 în provincia Sichuan, din China. Tatăl său a fost un general respectat, iar Wang a intrat în armată încă de la 15 ani. Experienţă despre care spune că a contribuit mult la succesul în afaceri. După 17 ani petrecuţi în uniformă a decis că viitorul lui nu este acela de general, ci de om de afaceri.

    Aşadar, în 1988, după o perioadă când a lucrat ca administratorul unui birou, a pornit o companie în oraşul Dalian împrumutând 80.000 de dolari.

    Acum Dalian Wanda este cel mai mare dezvoltator imobiliar din China, ce deţine 21,57 milioane de metri pătraţi de teren, 134 de malluri Wanda, 82 de hoteluri de lux, 213 cinematografe, 99 de magazine şi 54 de centre de karaoke. Compania sa a înregistrat anul trecut venituri de 40 de miliarde de dolari, cu 30% mai mult faţă de 2014.

    De asemenea, Dalian Wand a cumpărat 25% din echipa de fotbal Atletico Madrid, care-şi dispută trofeul Champions League din acest an cu rivala Real Madrid.

    În 2013 a cumpărat lanţul de cinematografe AMC Entertainment pentru 2,6 miliarde de dolari, iar anul trecut a primit o recunoaştere importantă prin faptul că filmul „Spotlight“ a câştigat Oscarul pentru cel mai bun film. Pelicula a fost produsă de Open Road, o subsidiară a AMC Entertainment. Însă Wang Jianlin nu se mulţumeşte doar cu atât, ci vrea să construiască un mini-Hollywood pe coasta Chinei. În oraşul Qingdao construieşte un complex ce se întinde pe aproape 500 de hectare şi pentru care a cheltuit deja peste 8 miliarde de dolari. Când va fi inaugurat, în aprilie 2017, va fi unul dintre cele mai avansate studiouri de filmare din punct de vedere tehnologic. Jianlin nu şi-a oprit investiţiile în film şi în ianuarie 2016 a cumpărat compania de producţie de film Legendary Entertainment cu 3,5 miliarde de dolari.

    Wang Jianlin are ambiţii mari şi vrea să transforme Dalian Wanda într-un colos în domeniul entertainmentului la nivel mondial capabil să se lupte de la egal la egal cu Disney şi vrea ca Dalian Wanda să ajungă la venituri de 100 de miliarde de dolari în 2020 şi să fie la fel de recunoscută ca Google sau Walmart.

    Wang Jianlin îşi conduce afacerea exact ca un general cu o mână de fier – angajaţii sunt amendaţi dacă încalcă codul de îmbrăcăminte la locul de muncă – dar nu se teme să guste din fructele capitalismului, pentru că organizează petreceri extravagante şi deţine mai multe iahturi luxoase.