BusinessMagazin

Tag: poveste

  • Şi-a dat foc la casă în speranţa că va deveni primar: povestea unui candidat care se credea în filmele cu mafioţi

    Candidatul UNPR la Primăria din Tiha Bârgăului, judeţul Bistriţa-Năsăud, Dănuţ Dumitru Resvanţă, a fost arestat preventiv după ce, cu o zi înainte de alegeri, şi-a incendiat casa şi a tras cu arma în autoturismul său, minţind autorităţile că a fost un atac al contracandidaţilor săi.

    În noaptea de 3 spre 4 iunie, înainte de alegerile locale, candidatul UNPR la Primăria din comuna Tiha Bârgăului, judeţul Bistriţa-Năsăud, a apelat numărul de urgenţă 112 pentru a reclama că i-a fost incendiată casă şi cineva a tras cu o armă în autoturismul său, potrivit Mediafax.

    Dănuţ Dumitru Resvanţă a acuzat atunci, în faţa salvatorilor ajunşi la faţa locului, că focul ar fi fost pus de contracandidaţi de-ai săi. În ziua alegerilor locale, la postul de poliţie dintr-o comună apropiată, o maşină a oamenilor legii a ars după ce a fost incendiată cu un cocktail molotov. Cercetările făcute de poliţişti au indicat că Dănuţ Dumitru Resvanţă ar fi principal suspect în ambele situaţii.

    “Au fost identificaţi cinci suspecţi, faţă de care s-au luat măsuri preventive. Unul dintre ei a fost arestat, patru fiind sub control judiciar”, a declarat Bogdan Despescu, şeful Poliţiei Române.

    Poliţia Română anunţă că pentru prinderea lor şi probarea faptelor, poliţiştii au făcut peste 30 de percheziţii, potrivit Mediafax.

    “Percheziţiile au fost efectuate în cadrul unui dosar penal aflat în instrumentarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bistriţa-Năsăud, în care se efectuaează cercetări sub aspectul comiterii infracţiunilor de omor calificat în forma tentativei, distrugere în formă agravată, nerespectarea regimului armelor şi al muniţiilor, uzul de armă fără drept, înşelăciunea privind asigurările, inducerea în eroare a organelor judiciare şi fals în declaraţii”, se arată într-un comunicat al Poliţiei Române.

    În urma percheziţiilor, oamenii legii au ridicat şi confiscat “o armă de vânătoare şi trei ţevi pentru armă de vânătoare confecţionată artizanal, un pistol neletal, o arbaletă, şapte cartuşe de diferite calibre, trofee de cervide, laţuri pentru capturarea vânatului, alte obiecte şi înscrisuri relevante pentru cauză. De asemenea a fost indisponibilizat un autoturism de teren şi un ATV”.

  • De la abandon şcolar la vârful gastronomiei: Care este povestea lui Massimo Bottura, omul care deţine cel mai bun restaurant din lume

     Dacă dai o căutare după Modena pe hărţile Google, două lucruri sunt evidenţiate imediat. Primul este Muzeul Enzo Ferrari, instituţie care-l celebrează pe fondatorul legendarei mărci auto, un produs care a scos maşina din sfera de inginerie şi a transformat-o în obiect de fascinaţie globală. Al doilea este Osteria Francescana, cel mai bun produs culinar pe care o Italia, o ţară cu o istorie gastronomică inegalabilă, l-a pus pe „masa“ lumii întregi. În esenţă, Enzo Ferrari şi Massimo Bottura, omul din spatele Osteria Francescana, restaurantul care azi a devenit cel mai bun din lume, au făcut acelaşi lucru: au luat o moştenire senzaţională şi au reinventat-o. Tuşă de geniu inaccesibilă profanilor.

    „Am spus povestea asta odată şi înc-o dată, dar niciodată nu mă plictisesc de ea“, răspunde Massimo Bottura la întrebarea „care este prima amintire culinară“ adresată în toamna anului trecut de După Afaceri Premium.

    „Am crescut sub masa din bucătărie, acolo unde mă ascundeam de fratele meu mai mare. Bunica mea mă proteja de el cu un sucitor. Am învăţat de la o vârstă fragedă că gătitul este despre dragoste.
    Şi poate, şi mai important, am învăţat acest lucru de sub masa din bucătărie de unde mă puteam uita la lume dintr-un alt unghi. Încerc mereu să mă gândesc la asta“, spune Massimo Bottura, omul cu care se confundă istoria Osteria Francescana.

    Azi, restaurantul lui Massimo Bottura a devenit cel mai bun din lume, după ce doi ani la rând a ocupat poziţia secundă. Restaurantul este evaluat la trei stele Michelin. Mai multe nu există.

    „Sunt foarte pasional sau cum ar spune soţia mea, sunt o persoană vulcanică. Pasiunile mele sunt mâncarea, arta şi muzica. Dacă nu aş fi devenit un chef, mi-ar fi plăcut să fiu artist sau muzician, dar gastronomia este ceva care aş spune că mai degrabă m-a găsit ea pe mine. Eram tânăr şi mă lăsasem de şcoală. Nu ştiam ce voiam să fac. La acel moment, fratele meu, care era mai pasionat de gătit decât eram eu, m-a dus la o mică trattorie la periferia Modenei. Era de vânzare. Două săptămâni mai târziu, eram în sala de mese împingând un cărucior cu cărnuri fierte. Am intrat în bucătărie şi nu am mai ieşit din acel moment.“

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Şi-a dat foc la casă în speranţa că va deveni primar: povestea unui candidat care se credea în filmele cu mafioţi

    Candidatul UNPR la Primăria din Tiha Bârgăului, judeţul Bistriţa-Năsăud, Dănuţ Dumitru Resvanţă, a fost arestat preventiv după ce, cu o zi înainte de alegeri, şi-a incendiat casa şi a tras cu arma în autoturismul său, minţind autorităţile că a fost un atac al contracandidaţilor săi.

    În noaptea de 3 spre 4 iunie, înainte de alegerile locale, candidatul UNPR la Primăria din comuna Tiha Bârgăului, judeţul Bistriţa-Năsăud, a apelat numărul de urgenţă 112 pentru a reclama că i-a fost incendiată casă şi cineva a tras cu o armă în autoturismul său, potrivit Mediafax.

    Dănuţ Dumitru Resvanţă a acuzat atunci, în faţa salvatorilor ajunşi la faţa locului, că focul ar fi fost pus de contracandidaţi de-ai săi. În ziua alegerilor locale, la postul de poliţie dintr-o comună apropiată, o maşină a oamenilor legii a ars după ce a fost incendiată cu un cocktail molotov. Cercetările făcute de poliţişti au indicat că Dănuţ Dumitru Resvanţă ar fi principal suspect în ambele situaţii.

    “Au fost identificaţi cinci suspecţi, faţă de care s-au luat măsuri preventive. Unul dintre ei a fost arestat, patru fiind sub control judiciar”, a declarat Bogdan Despescu, şeful Poliţiei Române.

    Poliţia Română anunţă că pentru prinderea lor şi probarea faptelor, poliţiştii au făcut peste 30 de percheziţii, potrivit Mediafax.

    “Percheziţiile au fost efectuate în cadrul unui dosar penal aflat în instrumentarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bistriţa-Năsăud, în care se efectuaează cercetări sub aspectul comiterii infracţiunilor de omor calificat în forma tentativei, distrugere în formă agravată, nerespectarea regimului armelor şi al muniţiilor, uzul de armă fără drept, înşelăciunea privind asigurările, inducerea în eroare a organelor judiciare şi fals în declaraţii”, se arată într-un comunicat al Poliţiei Române.

    În urma percheziţiilor, oamenii legii au ridicat şi confiscat “o armă de vânătoare şi trei ţevi pentru armă de vânătoare confecţionată artizanal, un pistol neletal, o arbaletă, şapte cartuşe de diferite calibre, trofee de cervide, laţuri pentru capturarea vânatului, alte obiecte şi înscrisuri relevante pentru cauză. De asemenea a fost indisponibilizat un autoturism de teren şi un ATV”.

  • La 20 de ani, a pornit ca cizmar o mică afacere. Astăzi, compania valorează peste 14 miliarde de euro

    Totul a început în 1920, când Adi Dassler, un cizmar de doar 20 de ani, a început să producă propriii pantofi sport cu obiectivul de a oferi fiecărui atlet cea mai bună încălţăminte pentru disciplina sa. Patru ani mai târziu a intrat în afacere şi fratele său mai mare, Rudolf Dassler, iar împreună au creat Fabrica de Pantofi a Fraţilor Dassler (Gebruder Dassler Schuhfabrik) cu „sediul“ în spălătoria mamei lor. Deşi au întâlnit numeroase impedimente din cauza furnizării precare de energie electrică, fraţii Dassler au cunoscut rapid succesul şi, înainte de Al Doilea Război Mondial, au ajuns să vândă circa 200.000 de perechi de pantofi. La mijlocul anilor 1930, Dassler făcea 30 de perechi de pantofi diferiţi pentru 11 sporturi, având circa 100 de angajaţi. La Olimpiada de Vară din 1936, compania celor doi i-a asigurat ghetele atletului afro-american Jesse Owens, care urma să câştige patru medalii de aur. Evenimentul a adus recunoaştere companiei, aceasta urmând să primească cereri de pantofi sport din toată lumea.

    Ruptura dintre fraţi s-a produs în timpul războiului, când cei doi nu s-au pus de acord cu privire la strategia firmei. Rudolf şi-a deschis o nouă firmă –  Ruda – ulterior redenumită Puma, iar pe 18 august 1949 Adi Dassler a fondat Adidas AG.  Când au hotărât să se separe, în 1948, oraşul s-a divizat, locuitorii devenind loiali unuia sau celuilalt dintre principalii angajatori din urbe. În scurt timp, Adidas a devenit o afacere mai mare şi mai profitabilă decât Puma.

    O mare greşeală a lui Rudolf Dassler, de care fratele său a profitat din plin, a fost divergenţa avută cu antrenorul echipei de fotbal germane. Acest lucru a permis companiei concurente să sponsorizeze Germania la Cupa Mondială de fotbal din 1954, echipa câştigând finala împotriva Ungariei purtând ghete Adidas. Victoria a adus mărcii o publicitate imensă, Adi Dassler fiind prezent în toate ziarele. În paralel, antreprenorul s-a specializat pe nişa de înscălţăminte sportivă şi a încercat continuu să le îmbunătăţească; una dintre strategiile sale a fost să folosească nume mari din sport ca imagine pentru Adidas. Printre cei care au reprezentat brandul s-au numărat, de-a lungul timpului, Muhammad Ali, Max Schmeling, Sepp Herberger, Franz Beckenbauer etc. De asemenea, o piatră de temelie a politicii firmei a fost publicitatea agresivă – brandul este prezent la toate evenimentele sportive din lume – dar şi inovaţia constantă – fiind într-un permanent contact cu sportivii activi, Adidas a dezvoltat pantofi pentru aproape orice sport.

    Începând cu mijlocul anilor 1960, Adidas a început să producă şi îmbrăcăminte, iar zece ani mai târziu mingea de joc oficială la toate evenimentele sportive majore de fotbal a început să poarte numele brandului. După Cupa Mondială din 1974, când echipa câştigătoare a purtat echipament complet Adidas, firma a început să se dezvolte din ce în ce mai mult şi pe partea de îmbrăcăminte.

    Adolf Dassler a murit în 1978, la vârsta de 78 de ani, lăsând pe mâinile soţiei şi fiului său un brand cu renume mondial. În prezent, compania cu peste 25.000 de angajaţi în întreaga lume îşi desfăşoară activitatea în afara Germaniei, singura unitate ce funcţionează în ţara de origine a brandului fiind un centru de testare a prototipurilor.

  • Povesta omului care a trait toată viaţa inconjurat de cele mai frumoase femei din lume – GALERIE FOTO

    Hugh Hefner s-a născut în aprilie 1926 în Chicago, Illinois, Statele Unite. Ambii părinţi au fost profesori, iar Hefner şi-a descris mereu familia ca una „conservatoare“. Hefner a urmat cursurile liceului Steinmetz, iar în timpul celui de-al doilea război mondial a activat pentru un ziar militar. A absolvit ulterior cursurile Universităţii din Illinois, obţinând două diplome, în psihologie şi în scriere creativă.

    Hugh Hefner s-a angajat pe postul de copywriter în cadrul revistei Esquire, de unde a plecat în anul 1952 pe motivul că i s-a refuzat o creştere salarială de 5 dolari. Anul următor, Hefner a obţinut un împrumut bancar de 600 de dolari ipotecându-şi mobila; a reuşit apoi să strângă 8.000 de dolari de la alţi 45 de investitori, printre care şi mama sa, pentru a lansa o revistă destinată bărbaţilor. „Mama nu mi-a dat cei 1.000 de dolari pentru că a crezut în proiect, ci pentru că a crezut în fiul ei.“

    Numele iniţial ar revistei trebuia să fie Stag Party (Petrecerea burlacilor), dar Hefner a decis să îi schimbe denumirea înainte de apariţia primului număr. Acea primă ediţie a fost publicată în decembrie 1953 şi a prezentat pe copertă o fotografie cu Marilyn Monroe. Revista s-a vândut în peste 50.000 de exemplare, bucurându-se de un succes neaşteptat. Hugh Hefner nu a cunoscut-o personal pe Marilyn Monroe, dar a declarat de mai multe ori că ea a fost cea care i-a adus noroc; el a cumpărat cripta alăturată celei în care se află Monroe, din cimitirul Westwood Village Memorial.

    Victor Lownes, devenit ulterior vicepreşedinte al publicaţiei, este cel care a creat schiţa personajului în care s-a transformat tânărul Hefner, după modelul idealului creat de revistă. Playboy comunica bărbaţilor ce filme să vadă, ce cărţi să citească, cum să se îmbrace, cum să îşi decoreze apartamentele, cum să gătească sau să prepare cocktail-uri – toate acele lucruri pe care Hefner nu le ştia la începuturile carierei sale. „Am lansat revista fără niciun ban în 1953 şi, în câţiva ani, întreaga mea viaţă s-a schimbat. Am devenit editorul celei mai de succes reviste pentru bărbaţi din lume, iar în 1959 am ieşit din spatele biroului şi am început să îmi trăiesc viaţa“, dezvăluie Hefner, în vârstă de 89 de ani acum. „M-am reinventat şi am devenit în cele din urmă «Mr. Playboy»“.

    Şi-a stabilit ca repere de stil haina din catifea şi pipa în momentul când a început să emită Penthouse Party TV, în 1959. „Se spune că am ales să folosesc pipa pentru că nu aveam ce să fac cu mâinile în timpul emisiunii. Realitatea este că era o recuzită utilă, ce completa haina din catifea şi Mercedes Benz‑ul. Era parte din persoana pe care voiam să o creez“, povesteşte Hefner. „Am folosit revista ca mijloc în realizarea scopurilor mele şi, în acest proces, am indicat o direcţie pentru alţi bărbaţi şi femei despre cum ar putea să îşi trăiască viaţa“. În 1961, imperiul Playboy s-a extins printr-o reţea de cluburi, pe scenele cărora apăreau comedianţi şi iepuraşi Playboy, unde se intra pe bază de membership. În 1968, Hefner s-a căsătorit cu Barbi Benton, după ce s-au cunoscut în cadrul unei emisiuni TV, al cărei coprezentator a devenit.

    În 1988, ultimul club Playboy a fost închis, iar televiziunea a contribuit la declinul Playboy odată cu lansarea unei noi platforme pentru comedianţii ce altădată îşi arătau talentul în cluburile imperiului. Hugh Hefner are o avere estimată la 43 de milioane de dolari. El se află la a treia căsătorie şi are patru copii.

  • Povesta omului care a trait toată viaţa inconjurat de cele mai frumoase femei din lume – GALERIE FOTO

    Hugh Hefner s-a născut în aprilie 1926 în Chicago, Illinois, Statele Unite. Ambii părinţi au fost profesori, iar Hefner şi-a descris mereu familia ca una „conservatoare“. Hefner a urmat cursurile liceului Steinmetz, iar în timpul celui de-al doilea război mondial a activat pentru un ziar militar. A absolvit ulterior cursurile Universităţii din Illinois, obţinând două diplome, în psihologie şi în scriere creativă.

    Hugh Hefner s-a angajat pe postul de copywriter în cadrul revistei Esquire, de unde a plecat în anul 1952 pe motivul că i s-a refuzat o creştere salarială de 5 dolari. Anul următor, Hefner a obţinut un împrumut bancar de 600 de dolari ipotecându-şi mobila; a reuşit apoi să strângă 8.000 de dolari de la alţi 45 de investitori, printre care şi mama sa, pentru a lansa o revistă destinată bărbaţilor. „Mama nu mi-a dat cei 1.000 de dolari pentru că a crezut în proiect, ci pentru că a crezut în fiul ei.“

    Numele iniţial ar revistei trebuia să fie Stag Party (Petrecerea burlacilor), dar Hefner a decis să îi schimbe denumirea înainte de apariţia primului număr. Acea primă ediţie a fost publicată în decembrie 1953 şi a prezentat pe copertă o fotografie cu Marilyn Monroe. Revista s-a vândut în peste 50.000 de exemplare, bucurându-se de un succes neaşteptat. Hugh Hefner nu a cunoscut-o personal pe Marilyn Monroe, dar a declarat de mai multe ori că ea a fost cea care i-a adus noroc; el a cumpărat cripta alăturată celei în care se află Monroe, din cimitirul Westwood Village Memorial.

    Victor Lownes, devenit ulterior vicepreşedinte al publicaţiei, este cel care a creat schiţa personajului în care s-a transformat tânărul Hefner, după modelul idealului creat de revistă. Playboy comunica bărbaţilor ce filme să vadă, ce cărţi să citească, cum să se îmbrace, cum să îşi decoreze apartamentele, cum să gătească sau să prepare cocktail-uri – toate acele lucruri pe care Hefner nu le ştia la începuturile carierei sale. „Am lansat revista fără niciun ban în 1953 şi, în câţiva ani, întreaga mea viaţă s-a schimbat. Am devenit editorul celei mai de succes reviste pentru bărbaţi din lume, iar în 1959 am ieşit din spatele biroului şi am început să îmi trăiesc viaţa“, dezvăluie Hefner, în vârstă de 89 de ani acum. „M-am reinventat şi am devenit în cele din urmă «Mr. Playboy»“.

    Şi-a stabilit ca repere de stil haina din catifea şi pipa în momentul când a început să emită Penthouse Party TV, în 1959. „Se spune că am ales să folosesc pipa pentru că nu aveam ce să fac cu mâinile în timpul emisiunii. Realitatea este că era o recuzită utilă, ce completa haina din catifea şi Mercedes Benz‑ul. Era parte din persoana pe care voiam să o creez“, povesteşte Hefner. „Am folosit revista ca mijloc în realizarea scopurilor mele şi, în acest proces, am indicat o direcţie pentru alţi bărbaţi şi femei despre cum ar putea să îşi trăiască viaţa“. În 1961, imperiul Playboy s-a extins printr-o reţea de cluburi, pe scenele cărora apăreau comedianţi şi iepuraşi Playboy, unde se intra pe bază de membership. În 1968, Hefner s-a căsătorit cu Barbi Benton, după ce s-au cunoscut în cadrul unei emisiuni TV, al cărei coprezentator a devenit.

    În 1988, ultimul club Playboy a fost închis, iar televiziunea a contribuit la declinul Playboy odată cu lansarea unei noi platforme pentru comedianţii ce altădată îşi arătau talentul în cluburile imperiului. Hugh Hefner are o avere estimată la 43 de milioane de dolari. El se află la a treia căsătorie şi are patru copii.

  • Povestea omului care deţine acţiuni la Apple, Google, Oracle şi YouTube

    S-a născut în Yonkers, o suburbie a New Yorkului, şi încă de mic a studiat în şcoli cu profil catolic. Odată cu armata a ajuns pentru prima dată în California şi a descoperit că există locuri unde iarna nu ninge, aşa că a decis să se mute în California.

    După ce a absolvit Fordham University Valentine şi-a început cariera ca inginer de vânzări la Raytheon. În mai puţin de un an s-a mutat la Fairchild Semiconductor, unde a construit echipa de vânzări timp de şapte ani. Apoi a plecat şi a fondat National Semiconductor.

    În 1972 Valentine a fondat firma de venture capital Sequoia Capital, fiind una dintre primele companii de acest fel. În calitate de fondator a fost primul investor la Apple şi Atari, locul unde l-a cunoscut pe Steve Jobs. În 1978 Sequoia a investit 150.000 de dolari în Apple. Din 1972 şi până în prezent Sequoia Capital a finanţat start-up-uri care în prezent au o valoare la bursă combinată de 1.400 de miliarde de dolari.

    Majoritatea capitaliştilor venture spun că investesc în principal în oameni, iar pieţele şi tehnologiile sunt pe plan secund. Don Valentine nu crede asta. El pariază pe piaţa care este pe cale să explodeze. Acesta ştia că piaţa calculatoarelor (Apple), bazelor de date (Oracle) sau routerelor (Cisco) o să explodeze înainte ca alţi investitori să intre pe fir. Se spune că atunci când Valentine participa la o şedinţă a unuia dintre start-up-uri şi primea hârtiile îndosariate, le scotea şi înapoia foliile spunând că acestea costă bani şi că sunt metode mai bune de a cheltui banii. Valentine a cedat controlul managerial asupra Sequoia la mijlocul anilor ’90.

    De-a lungul anilor a făcut parte din boardul mai multor companii de tehnologie, precum: Apple, Atari, Cisco Systems, LSI Logic, NetApp, Oracle sau Microchip Technology.

    Valentine a fost prezentat în documentarul „Something Ventured“ care a avut premiera în 2011 şi spune povestea primilor capitalişti venture şi a companiilor pe care le-au ajutat să crească. Don Valentine nu a avut niciodată diplome de la şcoli celebre precum Caltech sau Stanford Business School. El este un newyorkez ce spune lucrurilor pe nume şi s-a descurcat în viaţă datorită viziunii sale şi talentului său de vânzător. Are o avere estimată la 3,6 miliarde de dolari, trei copii şi şapte nepoţi.

  • Povestea miliardarului invizibil. A făcut primii bani la 9 ani şi de-a lungul vieţii a deţinut peste 200 de companii

    Prima aventură a lui Daniel Ludwig în domeniul maritim a fost la vârsta de 9 ani, când a cumpărat o barcă de 8 metri folosită, cu 25 de dolari. Daniel a transformat barca uzată şi a dat-o înspre închiriere, iar vara următoare a câştigat 50 de dolari. Pasiunea sa pentru bărci şi vapoare, probabil moştenită de la tatăl său, care a lucrat ca marinar toată viaţa, avea să-l urmărească pe tot parcursul vieţii.

    A renunţat la liceu pentru a se angaja în port, iar în timpul liber repara motoare de vapor. La 19 ani a părăsit portul şi a început prima sa afacere pe cont propriu. A pus bazele unei companii de transport de melasă şi cherestea pe Marile Lacuri (Great Lakes), dar unii spun că ar fi transportat şi rom în perioada prohibiţiei.

    Totuşi, Daniel Ludwig nu a cunoscut succesul în tinereţe şi abia în jurul vârstei de 40 de ani a început cu adevărat să-şi construiască averea. A împrumutat bani de la bancă pentru a-şi cumpăra un cargobot pe care l-a transformat într-un vas de transport petrolier pe care l-a închiriat, iar banii încasaţi îi acopereau rata la bancă.

    A repetat procesul de mai multe ori până ce a construit o flotă de 60 de vase de transport. Daniel Ludwig pusese astfel pe picioare un sistem care funcţiona aproape automatizat, banca îi plătea vasul, banii obţinuţi din închirierea vasului îi achitau creditul la bancă, şi făcea şi un profit.

    În timpul celui de-al doilea război mondial, compania sa a dezvoltat o nouă metodă de construcţie a vaselor folosind sudura şi procesul de construcţie s-a scurtat foarte mult într-o perioadă în care cererea de vase maritime era foarte mare. Anii de după război au fost o adevărată mină de aur pentru afacerile navale ale lui Ludwig, o mulţime de nave militare din SUA şi Japonia erau vândute la preţuri mici si mulţi soldaţi se întorceau acasă căutând un loc de muncă în marina comercială. Astfel în anii ’50 Daniel Ludwig a profitat de oportunităţile acelei perioade pentru a investi în Japonia, ademenit de forţa de muncă ieftină, şi a început să construiască acolo nave de tonaj mare.

    Afacerile i s-au diversificat apoi de-a lungul anilor, a investit în proiecte miniere pe aproape toate continentele şi a avut acţiuni în domenii precum: imobiliare, banking, rafinărie petrolieră sau asigurări. La vârful carierei sale Daniel Ludwig deţinea peste 200 de companii din 50 de ţări, iar averea sa era estimată la 4,5 miliarde de dolari, potrivit cărţii „Le rêve amazonien“, scrisă de Michel Braudeau.

    Ludwig Daniel a făcut aproape totul de unul singur, creditele şi sursele de finanţare i-au fost asigurate de bancă şi nu de parteneri sau investitori

    Daniel K. Ludwig a fost căsătorit de două ori: prima dată cu Gladys Madeline Ludwig în 1928, iar în aprilie 1937 au divorţat, iar la câteva luni mai târziu s-a căsătorit cu Gertrude Virginia Higgins. Din prima căsătorie a rezultat o fetiţă, Patricia Margaret, dar care nu a fost recunoscută de Ludwig. Crezând că aceasta va încerca să obţină o parte din avere, după moartea sa, Daniel Ludwig a îngheţat o mostră de sânge pentru a putea fi testată genetic, pentru a demonstra că Patricia nu era fiica lui. După moartea sa din 1992, Patricia a făcut acest lucru, însă testarea genetică a demonstrat că nu era fiica lui Ludwig.

    Începând cu 1971 Ludwig a vândut multe dintre companiile deţinute pe alte continente şi a folosit fondurile obţinute pentru a finanţa propriul institut de cercetare, Ludwig Insititute for Cancer Research. Până la moartea sa, a donat peste 1 miliard de dolari în domeniul cercetării cancerului.

    Daniel K. Ludwig a fost un om introvertit care se preocupa în principal de afaceri, a comunicat foarte rar cu jurnaliştii, a trăit într-un apartament din New York şi a dus o viaţă departe de ochii presei.
     

  • Povestea miliardarului invizibil. A făcut primii bani la 9 ani şi de-a lungul vieţii a deţinut peste 200 de companii

    Daniel Keith Ludwig a fost unul dintre cei mai bogaţi oameni din Statele Unite. Şi-a construit averea în transporturile maritime şi a devenit faimos pentru traiul modest şi secretomania sa. |n 1982 a fost numit de forbes ca fiind cel mai bogat om din statele unite, iar în 1991 averea sa era estimată la 1,2 miliarde de dolari.

    Prima aventură a lui Daniel Ludwig în domeniul maritim a fost la vârsta de 9 ani, când a cumpărat o barcă de 8 metri folosită, cu 25 de dolari. Daniel a transformat barca uzată şi a dat-o înspre închiriere, iar vara următoare a câştigat 50 de dolari. Pasiunea sa pentru bărci şi vapoare, probabil moştenită de la tatăl său, care a lucrat ca marinar toată viaţa, avea să-l urmărească pe tot parcursul vieţii.

    A renunţat la liceu pentru a se angaja în port, iar în timpul liber repara motoare de vapor. La 19 ani a părăsit portul şi a început prima sa afacere pe cont propriu. A pus bazele unei companii de transport de melasă şi cherestea pe Marile Lacuri (Great Lakes), dar unii spun că ar fi transportat şi rom în perioada prohibiţiei.

    Totuşi, Daniel Ludwig nu a cunoscut succesul în tinereţe şi abia în jurul vârstei de 40 de ani a început cu adevărat să-şi construiască averea. A împrumutat bani de la bancă pentru a-şi cumpăra un cargobot pe care l-a transformat într-un vas de transport petrolier pe care l-a închiriat, iar banii încasaţi îi acopereau rata la bancă.

    A repetat procesul de mai multe ori până ce a construit o flotă de 60 de vase de transport. Daniel Ludwig pusese astfel pe picioare un sistem care funcţiona aproape automatizat, banca îi plătea vasul, banii obţinuţi din închirierea vasului îi achitau creditul la bancă, şi făcea şi un profit.

    În timpul celui de-al doilea război mondial, compania sa a dezvoltat o nouă metodă de construcţie a vaselor folosind sudura şi procesul de construcţie s-a scurtat foarte mult într-o perioadă în care cererea de vase maritime era foarte mare. Anii de după război au fost o adevărată mină de aur pentru afacerile navale ale lui Ludwig, o mulţime de nave militare din SUA şi Japonia erau vândute la preţuri mici si mulţi soldaţi se întorceau acasă căutând un loc de muncă în marina comercială. Astfel în anii ’50 Daniel Ludwig a profitat de oportunităţile acelei perioade pentru a investi în Japonia, ademenit de forţa de muncă ieftină, şi a început să construiască acolo nave de tonaj mare.

    Afacerile i s-au diversificat apoi de-a lungul anilor, a investit în proiecte miniere pe aproape toate continentele şi a avut acţiuni în domenii precum: imobiliare, banking, rafinărie petrolieră sau asigurări. La vârful carierei sale Daniel Ludwig deţinea peste 200 de companii din 50 de ţări, iar averea sa era estimată la 4,5 miliarde de dolari, potrivit cărţii „Le rêve amazonien“, scrisă de Michel Braudeau.

    Ludwig Daniel a făcut aproape totul de unul singur, creditele şi sursele de finanţare i-au fost asigurate de bancă şi nu de parteneri sau investitori

    Daniel K. Ludwig a fost căsătorit de două ori: prima dată cu Gladys Madeline Ludwig în 1928, iar în aprilie 1937 au divorţat, iar la câteva luni mai târziu s-a căsătorit cu Gertrude Virginia Higgins. Din prima căsătorie a rezultat o fetiţă, Patricia Margaret, dar care nu a fost recunoscută de Ludwig. Crezând că aceasta va încerca să obţină o parte din avere, după moartea sa, Daniel Ludwig a îngheţat o mostră de sânge pentru a putea fi testată genetic, pentru a demonstra că Patricia nu era fiica lui. După moartea sa din 1992, Patricia a făcut acest lucru, însă testarea genetică a demonstrat că nu era fiica lui Ludwig.

    Începând cu 1971 Ludwig a vândut multe dintre companiile deţinute pe alte continente şi a folosit fondurile obţinute pentru a finanţa propriul institut de cercetare, Ludwig Insititute for Cancer Research. Până la moartea sa, a donat peste 1 miliard de dolari în domeniul cercetării cancerului.

    Daniel K. Ludwig a fost un om introvertit care se preocupa în principal de afaceri, a comunicat foarte rar cu jurnaliştii, a trăit într-un apartament din New York şi a dus o viaţă departe de ochii presei.
     

  • Povestea miliardarului invizibil. A făcut primii bani la 9 ani şi de-a lungul vieţii a deţinut peste 200 de companii

    Prima aventură a lui Daniel Ludwig în domeniul maritim a fost la vârsta de 9 ani, când a cumpărat o barcă de 8 metri folosită, cu 25 de dolari. Daniel a transformat barca uzată şi a dat-o înspre închiriere, iar vara următoare a câştigat 50 de dolari. Pasiunea sa pentru bărci şi vapoare, probabil moştenită de la tatăl său, care a lucrat ca marinar toată viaţa, avea să-l urmărească pe tot parcursul vieţii.

    A renunţat la liceu pentru a se angaja în port, iar în timpul liber repara motoare de vapor. La 19 ani a părăsit portul şi a început prima sa afacere pe cont propriu. A pus bazele unei companii de transport de melasă şi cherestea pe Marile Lacuri (Great Lakes), dar unii spun că ar fi transportat şi rom în perioada prohibiţiei.

    Totuşi, Daniel Ludwig nu a cunoscut succesul în tinereţe şi abia în jurul vârstei de 40 de ani a început cu adevărat să-şi construiască averea. A împrumutat bani de la bancă pentru a-şi cumpăra un cargobot pe care l-a transformat într-un vas de transport petrolier pe care l-a închiriat, iar banii încasaţi îi acopereau rata la bancă.

    A repetat procesul de mai multe ori până ce a construit o flotă de 60 de vase de transport. Daniel Ludwig pusese astfel pe picioare un sistem care funcţiona aproape automatizat, banca îi plătea vasul, banii obţinuţi din închirierea vasului îi achitau creditul la bancă, şi făcea şi un profit.

    În timpul celui de-al doilea război mondial, compania sa a dezvoltat o nouă metodă de construcţie a vaselor folosind sudura şi procesul de construcţie s-a scurtat foarte mult într-o perioadă în care cererea de vase maritime era foarte mare. Anii de după război au fost o adevărată mină de aur pentru afacerile navale ale lui Ludwig, o mulţime de nave militare din SUA şi Japonia erau vândute la preţuri mici si mulţi soldaţi se întorceau acasă căutând un loc de muncă în marina comercială. Astfel în anii ’50 Daniel Ludwig a profitat de oportunităţile acelei perioade pentru a investi în Japonia, ademenit de forţa de muncă ieftină, şi a început să construiască acolo nave de tonaj mare.

    Afacerile i s-au diversificat apoi de-a lungul anilor, a investit în proiecte miniere pe aproape toate continentele şi a avut acţiuni în domenii precum: imobiliare, banking, rafinărie petrolieră sau asigurări. La vârful carierei sale Daniel Ludwig deţinea peste 200 de companii din 50 de ţări, iar averea sa era estimată la 4,5 miliarde de dolari, potrivit cărţii „Le rêve amazonien“, scrisă de Michel Braudeau.

    Ludwig Daniel a făcut aproape totul de unul singur, creditele şi sursele de finanţare i-au fost asigurate de bancă şi nu de parteneri sau investitori

    Daniel K. Ludwig a fost căsătorit de două ori: prima dată cu Gladys Madeline Ludwig în 1928, iar în aprilie 1937 au divorţat, iar la câteva luni mai târziu s-a căsătorit cu Gertrude Virginia Higgins. Din prima căsătorie a rezultat o fetiţă, Patricia Margaret, dar care nu a fost recunoscută de Ludwig. Crezând că aceasta va încerca să obţină o parte din avere, după moartea sa, Daniel Ludwig a îngheţat o mostră de sânge pentru a putea fi testată genetic, pentru a demonstra că Patricia nu era fiica lui. După moartea sa din 1992, Patricia a făcut acest lucru, însă testarea genetică a demonstrat că nu era fiica lui Ludwig.

    Începând cu 1971 Ludwig a vândut multe dintre companiile deţinute pe alte continente şi a folosit fondurile obţinute pentru a finanţa propriul institut de cercetare, Ludwig Insititute for Cancer Research. Până la moartea sa, a donat peste 1 miliard de dolari în domeniul cercetării cancerului.

    Daniel K. Ludwig a fost un om introvertit care se preocupa în principal de afaceri, a comunicat foarte rar cu jurnaliştii, a trăit într-un apartament din New York şi a dus o viaţă departe de ochii presei.