BusinessMagazin

Tag: poveste

  • Povestea femeii care in România era profesoară, cu două facultăţi, iar acum este măturătoare în Italia. Vezi de ce a fost nevoită femeia să plece din ţară

    Cotidianul “Il Cittadino” din Lodi a scris despre Augustina Stanciu, româncă de 55 de ani, care a terminat două facultăţi şi a început-o pe-a treia în România. Fostă profesoară, a fost nevoită să plece din ţară pentru a se putea întreţine. La Lodi este măturătoare, dar nu se ruşinează cu munca pe care o face.

    Mătură, şterge şi strânge gunoaiele de pe stradă. Frunzele căzute din copaci, dar în special gunoiul abandonat de locuitorii oraşului. Apoi goleşte coşurile de gunoi şi încarcă totul într-o mică furgonetă. Augustinei Staicu, de 55 de ani, româncă, cu două licenţe, aproape trei, obţinute în ţara sa, nu-i este deloc ruşine să spună că lucrează ca măturătoare.

    Munca sa este una pe care, de obicei, o fac bărbaţii. Nu merge să lucreze în fustă şi cu pantofi cu toc, ci în blugi şi cu vestă portocalie, mătură, mănuşi şi făraş. De miros scapă acasă după-amiaza sub duş, înainte de a se trânti în pat pentru puţină odihnă. “Am început să lucrez în 2006 pentru cooperativa La Luna din Montanaso.” povesteşte Augustina.

    ”Eram singura femeie şi cooperativa a trebuit să ceară permisiunea de la Astem pentru a mă angaja. Acum mai e încă o colegă. Trec cu furgoneta dimineaţa, golesc coşurile, schimb sacii şi strâng mizeria de pe stradă. Nu las niciodată nimic în urmă. Toamna sunt frunzele. Le mătur, le pun grămadă şi la strâng. Este obositor să mături, dar când am terminat, văd strada foarte curată şi mă simt satisfăcută. Ar fi păcat să las acolo toată acea mizerie, inclusiv excrementele câinilor. Şi eu îmi duc căţeluşul la plimbare, însă ştiind ce înseamnă să cureţi, nu las urme ale trecerii sale pe trotuar. Strâng, bag în punguţă şi duc acasă”.

    “Munca îmi oferă satisfacţii”

    Potrivit Augustinei, munca de operator ecologic este una frumoasă. “Îmi oferă satisfacţie – spune ea – şi chiar dacă sunt singura femeie, colegii mei se poartă bine cu mine. Câştig între 850 şi 900 de euro pe lună şi sunt reprezentat sindical de întreprindere pentru organizaţia USB Federazione din Lodi. Băieţii de la Astem care mătură străzile câştigă cu circa 300 de euro în plus. Insistăm pe acest aspect”.

    Programul zilnic

    Munca începe în primele ore ale dimineţii. “Mă trezesc la 4.30 – povesteşte Augustina -. La 5 ies din casă, la Casaletto Ceredano, la 5 şi 40 sunt la Montanaso; îmi pregătesc uneltele, verific ca furgoneta să fie în regulă şi la 6 sunt la Lodi gata să încep munca, sunt ocupată până la miezul zilei. Şi sâmbăta şi duminica m-am arătat disponibilă să curăţ străzile cu suflătorul”.
    “Voiam ca fiica mea să-şi poată continua studiile”

    “În România am luat o diplomă în agricultură şi una în educaţie tehnologică, un fel de inginerie. Am studiat şi geografie – povesteşte -, dar îmi mai lipseau câteva examene pentru a susţine lucrarea de final. Am predat la şcoala generală şi la liceu, dar acolo salariile sunt mici şi vroiam ca fiica mea să continue să studieze. Am rămas văduvă şi am venit în Italia.

    Am găsit un loc de muncă onest care îmi permite să-mi ajut fiica. Ea are 32 de ani, două fetiţe, o licenţă în ştiinţe politice şi acum studiază dreptul. Am făcut sacrificii în viaţă, dar nu mă plâng. E frumos să fii femeie. Îmi place să fiu mamă şi cred că este important să cauţi să fii un exemplu pentru toţi. Dacă îţi faci munca bine te apreciază pentru ceea ce eşti”.

  • Povestea femeii care in România era profesoară, cu două facultăţi, iar acum este măturătoare în Italia. Vezi de ce a fost nevoită femeia să plece din ţară

    Cotidianul “Il Cittadino” din Lodi a scris despre Augustina Stanciu, româncă de 55 de ani, care a terminat două facultăţi şi a început-o pe-a treia în România. Fostă profesoară, a fost nevoită să plece din ţară pentru a se putea întreţine. La Lodi este măturătoare, dar nu se ruşinează cu munca pe care o face.

    Mătură, şterge şi strânge gunoaiele de pe stradă. Frunzele căzute din copaci, dar în special gunoiul abandonat de locuitorii oraşului. Apoi goleşte coşurile de gunoi şi încarcă totul într-o mică furgonetă. Augustinei Staicu, de 55 de ani, româncă, cu două licenţe, aproape trei, obţinute în ţara sa, nu-i este deloc ruşine să spună că lucrează ca măturătoare.

    Munca sa este una pe care, de obicei, o fac bărbaţii. Nu merge să lucreze în fustă şi cu pantofi cu toc, ci în blugi şi cu vestă portocalie, mătură, mănuşi şi făraş. De miros scapă acasă după-amiaza sub duş, înainte de a se trânti în pat pentru puţină odihnă. “Am început să lucrez în 2006 pentru cooperativa La Luna din Montanaso.” povesteşte Augustina.

    ”Eram singura femeie şi cooperativa a trebuit să ceară permisiunea de la Astem pentru a mă angaja. Acum mai e încă o colegă. Trec cu furgoneta dimineaţa, golesc coşurile, schimb sacii şi strâng mizeria de pe stradă. Nu las niciodată nimic în urmă. Toamna sunt frunzele. Le mătur, le pun grămadă şi la strâng. Este obositor să mături, dar când am terminat, văd strada foarte curată şi mă simt satisfăcută. Ar fi păcat să las acolo toată acea mizerie, inclusiv excrementele câinilor. Şi eu îmi duc căţeluşul la plimbare, însă ştiind ce înseamnă să cureţi, nu las urme ale trecerii sale pe trotuar. Strâng, bag în punguţă şi duc acasă”.

    “Munca îmi oferă satisfacţii”

    Potrivit Augustinei, munca de operator ecologic este una frumoasă. “Îmi oferă satisfacţie – spune ea – şi chiar dacă sunt singura femeie, colegii mei se poartă bine cu mine. Câştig între 850 şi 900 de euro pe lună şi sunt reprezentat sindical de întreprindere pentru organizaţia USB Federazione din Lodi. Băieţii de la Astem care mătură străzile câştigă cu circa 300 de euro în plus. Insistăm pe acest aspect”.

    Programul zilnic

    Munca începe în primele ore ale dimineţii. “Mă trezesc la 4.30 – povesteşte Augustina -. La 5 ies din casă, la Casaletto Ceredano, la 5 şi 40 sunt la Montanaso; îmi pregătesc uneltele, verific ca furgoneta să fie în regulă şi la 6 sunt la Lodi gata să încep munca, sunt ocupată până la miezul zilei. Şi sâmbăta şi duminica m-am arătat disponibilă să curăţ străzile cu suflătorul”.
    “Voiam ca fiica mea să-şi poată continua studiile”

    “În România am luat o diplomă în agricultură şi una în educaţie tehnologică, un fel de inginerie. Am studiat şi geografie – povesteşte -, dar îmi mai lipseau câteva examene pentru a susţine lucrarea de final. Am predat la şcoala generală şi la liceu, dar acolo salariile sunt mici şi vroiam ca fiica mea să continue să studieze. Am rămas văduvă şi am venit în Italia.

    Am găsit un loc de muncă onest care îmi permite să-mi ajut fiica. Ea are 32 de ani, două fetiţe, o licenţă în ştiinţe politice şi acum studiază dreptul. Am făcut sacrificii în viaţă, dar nu mă plâng. E frumos să fii femeie. Îmi place să fiu mamă şi cred că este important să cauţi să fii un exemplu pentru toţi. Dacă îţi faci munca bine te apreciază pentru ceea ce eşti”.

  • Povestea românului care a “creat” una dintre cele mai populare maşini din Europa

    A început să deseneze maşini de pe băncile şcolii, iar la Universitatea de Arhitectură din Cluj le explica profesorilor cum îşi dorea să devină designer auto, meserie aproape necunoscută din românia. Victor Sfiazof a luat prin surprindere anul acesta industria auto, după ce şi-a pus semnătura pe Renault Kadjar, crossoverul pe care pariază constructorul francez pentru revenirea în segment.

    Are 32 de ani şi desenează maşini aproape de „kilometrul zero“ al Capitalei, în Centrul de Design al Renault de la Bucureşti, într-o clădire cochetă, construită înainte de cel de-al doilea război mondial şi unde anterior îşi avea sediul Ambasada Elveţiei la Bucureşti.

    Victor Sfiazof a devenit anul acesta primul român care şi-a pus semnătura pe un automobil de serie din gama Renault şi, cu toate că la prima vedere nu pare un lucru extraordinar, acesta este visul oricărui designer.

    „Pot spune doar că proiectând modele de producţie de serie şi nu concepte, aduc renume designerului şi îl fac cunoscut în industrie, mai mult nu pot comenta“, explică Victor Sfiazof după ce a fost întrebat dacă a primit oferte de angajare după ce a semnat schiţa pentru Renault Kadjar.

    Victor Sfiazof deţine funcţia de senior exterior designer în cadrul centrului de design al Renault de la Bucureşti din ianuarie 2008. El este din Satu Mare şi a urmat cursurile Universităţii de Artă şi Design I.Andreescu din Cluj-Napoca.
    Centrul de design de la Bucureşti a avut o contribuţie importantă în proiectarea noului Renault Kadjar, prin intermediul designerului român, însă proiectul se atribuie întregii echipe care a lucrat la el, nu unui singur om, spunea Laurens van den Acker, designerul-şef al Grupului Renault, în cadrul unui interviu acordat Business Magazin. Kadjar este un proiect global, motiv pentru care în designul acestuia au fost implicate toate cele cinci centre de design ale grupului de la nivel  mondial, pornind cu Paris, Mumbai, San Paulo, Seul şi Bucureşti.

    Dintre  acestea, s-au ales trei, două de la Paris şi unul de la Bucureşti, iar proiectul lui Victor Sfiazof a fost cel câştigător. Proiectul a fost transferat la Paris, iar echipa de acolo l-a definitivat. În ceea ce priveşte rezultatele, designerul-şef al Renault afirma că, „dacă Victor Sfiazof contină în acest ritm,  s-ar putea să fiu nevoit să-mi caut un alt job“.

    Ce nu se ştia până acum este că Victor Sfiazof a semnat designul şi pentru un model Dacia – primul Duster Concept, prezentat în cadrul Salonului Auto de la Geneva în 2009, cu un an înainte ca SUV-ul autohton să fie lansat oficial, dar într-un design cu totul diferit.
    Dar totul a început din copilărie, când, ca orice pasionat de maşini, desena siluete ale acestora pe orice bucată de hârtie pe care o prindea.

    „Întotdeauna mi-am dorit să proiectez maşini. Am început să desenez automobile de când eram copil la şcoală. Am văzut la TV un documentar despre proiectarea maşinilor şi de atunci ştiam că asta doresc să fac. Dar în facultăţile din România nu sunt cursuri pentru desenat automobile şi era greu inclusiv greu de convins profesorii că tu îţi doreşti aşa ceva deoarece nici măcar ei nu cunoşteau domeniul“, îşi aminteşte designerul român. El s-a născut la Satu Mare, iar după finalizarea liceului în oraşul natal a plecat la Universitatea de Arhitectură din Cluj, unde însă nu a putut urma cursuri de design auto.

    Tocmai din acest motiv oficialii centrelor de cercetare şi dezvoltare din cadrul Grupului Renault se implică direct în dezvoltarea de noi programe pentru studenţi şi în special de actualizarea ariei curiculare la nevoile pieţei din prezent.
    „Am discutat cu universităţile de arhitectură pentru a avea cursuri speciale pentru design auto. Am venit aici în septembrie anul trecut şi am vizitat universităţile din Cluj, Bucureşti şi va urma Braşov. Vedem un potenţial uriaş. Vrem să extindem centrul de design de la Bucureşti în următorii trei ani. Nu avem un target de designeri, dar vrem să dezvoltăm studenţii pentru a avea posibilitatea de a angaja în viitor. Dacă avem deja o legătură bună cu şcoala şi oameni talentaţi, este mai uşor şi să-i angajăm“, a spus Jean Philippe Salar, directorul de design al centrului de la Bucureşti.

     

  • Cum ajuns să arate staţiunea care pe vremuri era numită de străini “Perla Carpaţilor” – GALERIE FOTO

    În 1873, câştiga medalia de aur la Târgul Internaţional de la Viena. Trei ani mai târziu ridica medalia de argint la Berlin pentru ca în 1878 să obţină diploma de onoare a Târgului Internaţional de la Paris. Astăzi, staţiunea Borsec este în paragină.

    Povestea locului supranumit “Perla Carpaţilor” începe în 1803, atunci când un austria pe nume Valentin Gunther a urmat un tratament la băile termale şi s-a vindecat de o boală considerată incurabilă. Întors la Viena, Gunther îi propune unei rude să facă comerţ cu apă adusă de la Borsec; pentru această afacere, cei doi au arendat localitatea Borsec de la comunele Lazărea şi Ditrău, care erau proprietarele.

    În 1804, membri ai familiei Gunther reuşesc să negocieze un contract valabil timp de 28 de ani şi pornesc construcţia unei fabrici de sticlă, pentru a putea îmbutelia apa. Producţia a început în 1806, an în care au fost îmbuteliaţi peste 3 milioane de litri de apă minerală. Un detaliu interesant: apa îmbuteliată provenea doar de la izvoarele 1 şi 2, iar procesul avea loc doar în zilele cu soare, atunci când presiunea atmosferică era maximă (prin urmare, şi conţinutul de dioxid de carbon era crescut).

    A urmat o perioadă de glorie pentru Borsec, transformată spre sfârşitul anilor 1800 într-o staţiunea luxoasă, cunoscută pentru proprietăţile benefice ale apelor de acolo. În perioada interbelică şi comunistă, Borsecul a continuat să prospere. La mijlocul anilor ’70, în localitatea harghiteană erau peste o sută de unităţi de cazare. Astăzi, au rămas mai puţin de zece.

    Momentul revoluţiei a fost momentul în care Borsec a început să se stingă. Privatizările din anii ’90  au fost făcute în grabă, fără să se dea atenţie cui şi în ce condiţii sunt vândute spaţiile. În doar câţiva ani, “Perla Carpaţilor” şi-a pierdut toată strălucirea.

    Lovitura de graţie a fost dată de închiderea bazei de tratament balnear din 2001, moment în care localitatea şi-a pierdut statutul de staţiune balneo-climaterică primit în 1953, dar şi pe cel de staţiune turistică de interes naţional, iar vilele au început să se degradeze, ducând la “un aspect estetic dezolant”, unul dintre punctele slabe trasate în interiorul Agendei Locale din 2005, valabil, se pare, şi pentru 2012.

    LOCUL DIN ROMÂNIA CARE I-A ATRAS PE CEI MAI BOGAŢI AUSTRIECI – GALERIE FOTO

  • Povestea Cramei la Salina

    Viţa de vie care exista deja în podgorie a fost defrişată, au fost efectuate analize de sol, iar terenul a fost adus la un nivel optim pentru plantare. O nouă viţă de vie s-a născut pe dealurile însorite ale Turzii, iar astfel a început revigorarea unei zone cu un potenţial pentru turismul viticol. Investiţia totală în proiectul depăşeşte 4 milioane de euro, iar bugetele cheltuite pâna acum au vizat plantaţia cu viţă de vie, o cramă, un restaurant, o pensiune, dar şi o herghelie de cai.

    „Am găsit în zona Durgăului, în apropiere de salina din Turda, o vie veche, atestată de la venirea romanilor în Dacia, care se afla în administrarea Staţiunii de Cercetare Turda, cu care suntem asociaţi. Ei au avut administrarea terenului la momentul demarării proiectului, iar pentru derularea investiţiei am colaborat cu consultanţi români, francezi şi austrieci“, îşi aminteşte Claudiu Sugar, unul dintre proprietarii podgoriei.

    Proiectul La Salina a fost demarat în anul 2011, odată cu analiza solului şi condiţiilor climatice, scrierea unui proiect de replantare, pregătirea terenului, urmând apoi plantarea efectivă a viţelor de vie, aduse de la două pepiniere din Franţa.
    În 2013 a fost instalat sistemul de susţinere şi a fost tăiată via, iar în anul următor au fost plantate nouă hectare cu vlăstari de vie aduşi din Austria; în acelaşi an a fost culeasă prima recoltă, de pe o suprafaţă de 20 de hectare, producţia fiind de 47.000 de sticle. Tot în 2014, antreprenorii clujeni au deschis restaurantul Sarea-n Bucate, căruia anul trecut i s-a adăugat pensiunea cu acelaşi nume (cu 13 camere, 40 de locuri de cazare), crama La Salina şi a fost lansat centrul de echitaţie Salina Equines.

    În prezent, suprafaţa totală a plantaţiei este de 70 de hectare, din care aproximativ 32 de hectare sunt cultivate cu vie care a ajuns la rod, cu soiurile Sauvignon Blanc, Chardonnay, Pinot Noir, Muscat Ottonel şi Riesling de Rin. Alte 9 hectare vor intra pe rod în doi ani, aceste suprafeţe fiind cultivate cu Fetească Neagră, Cabernet Sauvinon şi Neuburger. Antreprenorul clujean crede că este o alegere curajoasă şi bine calculată şi oferă argumente: podgoria se află la altitudine mai mare de 450 de metri, este orientată către sud şi influenţa Arieşului face ca în zonă temperatura medie anuală să fie puţin mai ridicată decât în împrejurimi.

    „În trecut, tot viţă de vie a fost plantată pe Dealurile Durgăului, cu Fetească Regală, Fetească Albă, Traminer, adică soiuri de tradiţie pentru centrul viticol Blaj, de care aparţine Turda. În mod surprinzător, apropierea de salină nu influenţează solul, care este format din cernoziomuri cu intruziuni de calcar“, afirmă Claudiu Sugar.

    Antreprenorul clujean spune că lucrul la vie nu se opreşte niciodată, iar pentru a se obţine un vin bun, via trebuie trecută prin mai multe etape. Fluxul tehnologic pentru obţinerea băuturii lui Bachus începe cu stabilirea momentului optim de recoltare, iar apoi începe lungul drum al strugurilor către sticlă, care porneşte de la cules, iar apoi urmează recepţia cantitativă şi calitativă, zdrobitul şi scoaterea boabelor de pe chiorchini, presarea boabelor, fermentarea în tancuri, tragerea vinului de pe drojdie, filtrarea şi îmbutelierea.

    „Calitatea vinului este pregătită încă din vie, unde strugurii sunt îngrijiţi şi culeşi manual. În lădiţe, cu o capacitate de 20 kg, nu ajung decât strugurii cei mai buni“, continuă Sugar povestea. În prezent, capacitatea de producţie, respectiv stocare, este de 140.000 de litri, reprezentată prin tancuri de inox şi butoaie din lemn de stejar. Tancurile de inox sunt dotate cu un sistem de răcire controlat, iar în timpul fermentaţiei alcolice temperatura nu depăşeşte 17-18 grade Celsius; după acest proces vinul este păstrat la 10-11 grade Celsius. După îmbuteliere, sticlele sunt aşezate orizontal în boxpaleţi metalici, astfel încât dopul să fie în contact permanent cu vinul, şi sunt depozitate în camere cu temperatura controlată, între 10-12 grade şi umiditatea peste 70%. Vinul este comercializat ulterior în retail şi horeca, preţul unei butelii ajungând la 7 euro.

     

  • Povestea impresionantă a femeii care a fost denumită regina piraţilor din County Mayo

    În timpul secolului al XVI-lea, când educaţia era rară în rândul femeilor şi cea mai mare parte din viaţă şi-o petreceau crescând copiii şi realizând treburi casnice, Grace a fost altfel. Pe lângă rolurile casnice, ea a fost un pirat pe coasta de vest a Irlandei. Iar cercetătorii au săpat după acest subiect, dorind să afle cum a trăit O’Malley şi ce anume făcea ea, fiind în contradicţie cu perioada istorică în care femeile rareori aveau o viaţă dincolo de casa lor.

    Ajunşi în County Mayo, cercetătorii au fot surprinşi de faptul că localnicii ştiau foarte multe poveşti despre Grace O’Malley. În primul rând, au aflat că terenul din jurul golfului unde se află oraşul a fost controlat de familia sa, una dintre cele mai puternice din zonă. Grace a fost născută pe Clare Island, la câteva mile spre vest de la gura de vărsare a golfului, însă legenda sa trăieşte şi acum în zonă. Poveştile au dat năvală, multe şi diverse. Nu a existat o variantă comună a ceea ce a făcut Grace O’Malley, însă, conform spuselor tuturor, a fost un personaj original – o femeie carismatică, cu o viaţă sălbatică, ce nu a luat în considerare moravurile sociale.

    Spre exemplu, s-a spus că Grace a fost liderul a unei flote de nave, unde a luptat cot la cot alături de peste 200 de oameni. Alţii au susţinut că pândea navele comerciale şi le solicita taxe pentru trecerea în condiţii de siguranţă, iar dacă nu plăteau le jefuia. Dornici să afle mai multe, cercetărorii au vorbit cu un om care cunoştea foarte bine povestea sa. Au aflat, astfel, că de la o vârstă fragedă Grace a învăţat să navigheze şi a avut un comportament rebel: pentru că tatăl său nu i-a permis să îl însoţească într-o expediţie, şi-a tăiat părul, s-a îmbrăcat în băiat şi s-a furişat la bordul navei.

    La vârsta de 15 ani Grace s-a căsătorit cu un şef de trib local, Donal O Flaherty, cu care a avut trei copiii. După moartea timpurie a soţului său, ea a luat mare parte din averea soţului – în principal mai mult flote- şi s-a întors la locuinţa sa natală de pe Claire Island. Aici a început să navigheze şi să comercializeze peşte sau blănuri sau să jefuiască englezii atunci când comerţul era lent. În 1566, O’Malley s-a căsătorit a doua oară, cu un bogătaş numit Richar Bourke, stabilindu-şi reşedinţa la Castelul Carrickahowley şi a rămas cu acesta până la moartea lui, în 1583. Când Bourke a murit, ciocnirile lui Grace cu englezii au începu să se intensifice, fiul ei Tibbot fiind capturat la un moment dat de către aceştia. Aceasta a fost nevoită să se întâlnească cu regina Elisabeta I pentru a-i negocia eliberarea, punându-şi în joc puterea şi flota şi acceptând să lupte contra duşmanilor reginei.

    Acesta a fost, probabil, unul dintre motivele pentru care O’Malley, a fost renegată de isoricii irlandezi, pe lângă comportamentul său neadecvat, care a încălcat orice tradiţie sau obicei social al vremurilor.

  • Citiţi povestea celui mai de succes om de afaceri român: cel care la cererea lui Thatcher a făcut din docurile londoneze centrul financiar al lumii

    Comunismul l-a alungat peste Ocean, dar s-a întors în Europa, la cererea celei care a intrat în istorie ca Doamna de Fier, pentru a ridica din docurile londoneze Canary Wharf, însăşi „reşedinţa“ capitalismului. Este singurul român care a primit de la Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii titlul de Cavaler, iar de atunci poate să-şi pună în faţa numelui apelativul Sir.

    Este cel mai de succes om de afaceri născut în România, a contribuit la reforma apărării demarată de guvernul Marii Britanii, iar povestea sa de viaţă ar putea cu uşurinţă deveni un scenariu de Oscar. Acesta este George Ia­co­bescu, Sir George Iacobescu, co­lecţionarul de artă, pasionatul de jazz, cel care nu poate face un lucru: planuri de retragere.

    „De obicei, conduc singur către muncă şi ajung la birou în jurul orei 9. Chiar dacă am şofer, prefer să conduc singur, mai ales când mă întorc acasă, pentru că aşa am timpul necesar pentru a mai da câteva telefoane şi pentru a termina ce treburi mai am de terminat, aşa că de obicei ziua mea de lucru se termină undeva între 9 seara şi miezul nopţii“, spune Sir George Iacobescu pentru După Afaceri Premium.

    Este uşor de imaginat un astfel de ritual într-un oraş al turbocapitalismului făcut printre picături de ploaie, doze de adrenalină la bursă, double-deckere roşii şi taxiuri negre.

    George Iacobescu nu este însă doar un alt călător în Londra, ci un om care cu mâinile sale a contribuit cât se poate de direct la ridicarea imperiului financiar londonez, poate cele mai puternice dintre câte există.

    Citiţi continuarea pe www.da.zf.ro

  • Şi-a început afacerea în anii studenţiei şi a ajuns în NY Times sau Wall Street Journal. Care este povestea Photoliu, un business care reinventează fotoliul din odaie?

    Irina Pogonaru s-a gândit în perioada în care era studentă la University College London, una dintre cele mai bune instituţii de învăţământ din Marea Britanie, că nu ar arăta deloc rău o ţesătură cu infleunţe pop pe un fotoliu în stil Ludovic al XVI-lea. Avea dreptate. De atunci au urmat cursuri de design, participări la târguri, călătorii în jurul lumii, iar ceea ce a pornit dintr-o joacă în camera de studentă s-a transformat într-un business bine echilibrat. Aveţi poftă de poveşti? Luaţi atunci loc pe un Photoliu.

    „Photoliu a început în vara anului 2009, pe vremea când eram încă studentă la University College London. Am simţit nevoia să adaug camerei mele puţină personalitate şi am găsit să fac acest lucru printr-un fotoliu în stil Ludovic al XVI-lea retapiţat cu o ţesătură cu influenţe pop. De atunci, linia estetică spre care am migrat a fost influenţată de cursurile de la KLC Design School şi de participarea la târguri precum Salone Del Mobile, 100% Design, Maison & Objet şi altele“, spune Irina Pogonaru, manager al Photoliu, un business de design şi producţie de mobilier personalizat.

    Photoliu este practic un transformator de obiecte clasice. Cine a zis că doar pisicile au nouă vieţi? Fotoliile pot avea mii.

    Citiţi mai multe pe www.da.zf.ro

  • Povestea unei bule editoriale şi a unui business antistres: cărţile de colorat pentru adulţi

    Prima carte a Johannei Basford, „Grădina secretă“, a fost publicată în peste 40 de ţări şi s-a vândut în aproape 15 milioane de exemplare; doar în China, spre exemplu, volumul vânzărilor a depăşit 4 milioane. Au urmat, desigur, mii de alte cărţi similare.

    Cărţile de colorat au devenit în ultimii ani tot mai populare în rândul adulţilor, iar ca dovadă stă faptul că vânzările de anul trecut au crescut de 12 ori faţă de anii precedenţi. Studiul celor de la Nielsen BookScan, care acoperă 85% din piaţa de cărţi din Statele Unite, arată că numărul volumelor vândute a crescut de la 1 milion în 2014 la 12 milioane în 2015. Şi volumul căutărilor pe Google după „cărţi de colorat pentru adulţi“ au atins un maxim la finalul anului 2015, rămânând şi în 2016 mult peste media obişnuită.

    Aceste cărţi reprezintă, astfel, unul dintre principalele motive pentru care industria de print a mers atât de bine în Statele Unite în 2015; librăriile sunt pline de cei care îşi găsesc liniştea în acest proces, iar platforme precum YouTube găzduiesc din ce în ce mai multe clipuri cu oameni care colorează şi îi învaţă şi pe alţii cum să o facă. Moda este atât de puternică încât a generat diverse alte mişcări culturale, precum petreceri de colorat sau aplicaţii de colorat pe telefon; chiar şi industria creioanelor de colorat a fost influenţată de cererea tot mai mare.

    Înaintea volumelor de dezvoltare personală, a celor de dezvăluri despre Casa Albă, a celor poliţiste sau de creştere a copiilor, dar şi a celei de-a doua cărţi scrisă de Harper Lee (autoarea romanului „Să ucizi o pasăre cântătoare“), în topul Amazon al pe primele două locuri sunt două cărţi de colorat pentru adulţi, ambele semnate de Johanna Basford: „Secret Garden: An Inky Treasure Hunt“ şi „Enchanted Forest: An Inky Quest & Coloring Book“. Cele mai multe volume de acest gen promit trei lucruri: relaxare, eliminarea stresului şi un sentiment general de bine. La prima vedere, coloratul pare într-adevăr să dea o senzaţie de calm; însă faţă de alte soluţii, precum medicamentele, este greu de evidenţiat modul în care acesta funcţionează. „Oamenii care se află în permanenţă sub stres par să reacţioneze bine la cărţile de colorat“, notează Nadia Jenefsky, terapist din New York. „Există o serie de alegeri implicate, precum alegerea culorilor şi modul în care le combini, dar linia de bază este dată de o structură.“

    „Piaţa de carte (inclusiv ediţiile de chioşc, manuale, auxiliare didactice) se ridică la valoarea de 100 milioane euro la preţ de editură. Fără cele dintre paranteze, piaţa de carte din România este de circa 60 de milioane de euro pe an“, spune Mihai Mitrică, director executiv al Asociaţiei Editorilor din România. „Se remarcă o împărţire aproape egală între ficţiune şi nonficţiune; o uşoară tendinţă de creştere pe zona de cărţi pentru copii şi pe cea de dezvoltare personală (inclusiv financiară). De asemenea, există un sincronism evident între piaţa din România şi cele mai recente apariţii/bestseller de la nivel internaţional“, mai spune el. Iar acest lucru reprezintă una dintre explicaţiile pentru succesul de care se bucură manualele antistres.

    Spre exemplu, în cazul Diverta numărul de cărţi de colorat pentru adulţi vândute în luna mai (peste 1.000 de exemplare) reprezintă 3% din numărul total de cărţi vândute, potrivit reprezentanţilor companiei.

    Cât de mult înseamnă însă 1.000 de exemplare? Ei bine, destul de mult, după cum explică Mihai Mitrică: „Tirajul mediu în România a scăzut sub 1.000 de exemplare/titlu la editurile serioase. Există o întreagă piaţă a fantomelor editoriale; dintre cele 36.000 de ISBN-uri alocate anul trecut de Biblioteca Naţională, doar o treime se regăsesc în librării. Restul sunt fie născociri pur şi simplu – vezi aşa-zisa editură Sitech Craiova care «publică» Descartes în limba germană, dar şi pe savanţii închisorilor, fie pseudolucrări cu care învăţătorii şi profesorii de la diverse dughene educaţionale îşi cresc salariile sau îşi obţin titlurile universitare.“

    Dar nu vorbim de cărţi realizate în România, ci de volume de nişă adaptate pentru piaţa de la noi, iar interesul pentru acestea a fost observat încă de la început. O prezenţă importantă pe piaţa de carte din România, Libris a listat primele produse de acest gen, aduse din Marea Britanie, încă din anul 2013. „Variantele lor editate în România au apărut, inclusiv pe Libris, în prima jumătate a anului 2015. În prezent avem listate peste 100 de astfel de titluri“, spune Laura Ţeposu, director de dezvoltare al Libris. „Doar în primele luni ale acestui an am vândut peste 5.000 de astfel de cărţi, de la diverse edituri.“

  • Cum marii producători farma transformă generozitatea în profit, pe socoteala plătitorului de taxe

    În august 2015, la doar câteva luni de la înfiinţare, compania Turing Pharmaceuticals şi pe atunci directorul ei executiv Martin Shkreli au cumpărat un medicament numit Daraprim şi au majorat imediat preţul cu peste 5.000%, scrie Bloomberg. După câteva zile, Turing a luat legătura cu Patient Services Inc. (PSI), o fundaţie de caritate care ajută oamenii să-şi achite coplăţile pentru medicamentele scumpe.

    Turing a propus fundaţiei să creeze un fond pentru pacienţii cu toxoplasmoză, o infecţie produsă de un parazit ce poate fi tratată cu Daraprim. După ce a făcut acest medicament mult mai scump, Turing se oferea acum să-l facă mai accesibil.

    PSI, care derulează pograme similare pentru mai mult de 20 de boli, n-a stat mult pe gânduri şi a îmbrăţişat cu entuziasm oferta, sugerând companiei să pornească lucrurile cu o donaţie de 22 de milioane de dolari, care să includă 1,6 milioane de dolari pentru acoperirea costurilor fundaţiei.

    Suma a atras atenţia producătorului de medicamente (în afară de Daraprim mai produce Vecamyl, folosit pentru atenuarea efectelor hipertensiunii): „Ai văzut ce de bani??? 22 de milioane de dolari!!!“, scria într-un e-mail către un coleg Tina Ghorban, director de top la Turing. Mesajul a fost obţinut printr-o anchetă a Congresului SUA privind politicile de stabilire a preţurilor practicate de companie. În cele din urmă cele două personaje din poveste au convenit asupra unei contribuţii de un milion de dolari pentru fondul pacienţilor plus 80.000 de dolari pentru acoperirea costurilor PSI.

    PSI este o organizaţie caritabilă de asistare a pacienţilor, cunoscută şi ca organizaţie de coplată. În afară de ea mai există alte şase fundaţii mari similare şi mai multe mici. Ele oferă asistenţă pentru 40 de milioane de americani acoperiţi de programul guvernamental de asigurare medicală Medicare.

    Pentru cei care îndeplinesc condiţiile de venit organizaţiile caritabile pot plăti o mare parte sau chiar tot ce înseamnă cheltuieli rambursabile pentru medicamente: o coplată (o sumă de bani determinată) iniţială mare pentru o reţetă, o altă sumă cunoscută ca „gaura din gogoaşă“, sau breşă în acoperire, şi costuri curente mai mici. După ce Turing a scumpit Daraprimul, pentru unii bolnavi de toxoplasmoză înscrişi în Medicare, cheltuielile rambursabile iniţiale au crescut şi până la 3.000 de dolari.

    Acesta este doar o mică parte din costul total. Preţul nou al unui tratament de şase săptămâni cu Daraprim este de 60.000-90.000 de dolari. Cine plăteşte diferenţa? Pentru bolnavii înscrişi în Medicare, povara este suportată de plătitorii de taxe. Medicare nu publică date complete privind plăţile pe care le face către companiile farmaceutice în fiecare an, însă un lucru este clar: cu o contribuţie de un milion de dolari pentru o organizaţie caritabilă de coplată, un producător farma poate împiedica sute de pacienţi să abandoneze medicamentele pe care le-au scumpit, primind totodată acces la milioanele de dolari de la Medicare.

    De asemenea, contribuţiile dau bine şi în ochii lumii atunci când producătorii farma sunt criticaţi pentru creşterea preţurilor.

    Un studiu realizat în octombrie de Turing despre cum ar trebui să se vorbească referitor la majorarea preţurilor (analiză publicată de Congres) conţine sugestia că ar trebui „să se facă referinţă în mod repetat“ la programele de asistare a pacienţilor.

    „Dă bine pentru companiile farma să spună că ajută pacienţii să-şi capete medicamentele“, spune Adriane Fugh-Berman, doctor care a studiat timp de trei decenii practicile de marketing ale pieţei medicamentelor. Doctorul este profesor de farmacologie şi fiziologie la Universitatea Georgetown.

    Scopul acestor donaţii, explică ea, este de a „face să ricoşeze critica adusă creşterii preţurilor. Între timp, producătorii „împing spre faliment sistemul de sănătate“. Daraprim nu este singurul medicament cu care se fac abuzuri. În 2014, producătorul farma Retrophin, condus la acea vreme de Shkreli, a cumpărat Thiola, un medicament aflat pe piaţă de 26 de ani şi folosit în tratamentul unei afecţiuni rare din cauza căreia bolnavii fac frecvent pietre la rinichi.

    După ce a majorat preţul cu 1.900%, Retrophin a dat bani PSI pentru coplată pentru pacienţii cu piatră la rinichi. În 2010, Valeant Pharmaceuticals International a cumpărat două medicamente, de asemenea aflate de foarte mult timp pe piaţă, care tratează boala Wilson, o disfuncţie rară din cauza căreia cuprul se acumulează în organism. Trei ani mai târziu, după o serie de majorări de preţ, care în total au ajuns la 2.600%, Valeant a donat bani către fundaţia Patient Access Network (PAN) pentru coplată pentru pacienţii cu boala Wilson.