BusinessMagazin

Tag: poveste

  • Cronică de film: Independence Day – Resurgence

    Cam asta e şi povestea din Independence Day: Resurgence, doar că aici vă veţi trezi cu fiul lui Will Smith, interpretat într-o manieră decentă de Jessie Usher, pe care îl cunoaşteţi probabil din The Game Stands Tall. De mai multe personaje vă veţi aminti, desigur, din prima parte a filmului, cea de acum 20 de ani: preşedintele Statelor Unite (acum fost preşedinte cu diverse probleme psihice, interpretat de Bill Pullman), doctorul cu păr lung care urla prin subsolurile Ariei 51 (Brent Spinner), omul de ştiinţă alcoolic care a salvat lumea trimiţând un virus pe nava-mamă – să nu mai punem întrebări inutile (Jeff Goldblum), fosta stripperiţă care a devenit între timp doctor (Vivica Fox) şi aşa mai departe.

    Roland Emmerich nu se dezminte şi face ce ştie mai bine: aruncă totul în aer; efectele sunt bune, aici nimic de comentat. Regizorul pare că nu a vrut să rişte şi a apelat la vechea zicală „bigger is better” – surprinzător, Casa Albă a scăpat de data asta de mânia lui.

    Dar să revin la poveste: au trecut 20 de ani, iar în lume există un sentiment unitar de pace: toată lumea se înţelege, nimeni nu are ambiţii de expansiune – pe scurt, totul este bine. Tehnologia lăsată în urmă de extratereştri acum 20 de ani a fost totuşi folosită de diviziile ultrasecrete ale americanilor pentru a dezvolta nişte arme nemaivăzute. De ce? – ne întrebăm. „Pentru orice eventualitate”, pare să fie răspunsul agreat de scenarist şi regizor. Şi bine au făcut, pentru că personajele pe care le enumeram mai sus încep să primească nişte mesaje bizare care îi anunţă că o nouă invazie e iminentă. De aici începe bineînţeles distracţia pe care nu vreau să v-o stric, aşa că vă las să descoperiţi restul acţiunii în cinematografe. OK, aţi ghicit, oamenii câştigă din nou.

    Independence Day: Resurgence livrează exact ceea ce a promis: acţiune şi distrugere totală într-un scenariu care nu te pune să gândeşti prea mult. Este reţeta ideală a unui blockbuster de vară, iar cei care au criticat acest nou film al lui Emmerich ar trebui să înţeleagă că regizorul nu a vrut să facă o operă de artă, ci pur şi simplu să aducă cât mai mulţi bani producătorilor – nu uitaţi, cinema Elvira Popescu e deschis şi duminica.

    Nota: 6/10

  • Povestea omului care a înregistrat heroina ca medicament şi a vândut-o în farmacii timp de peste 20 de ani

    Părintele fondator al Bayer Group s-a născut în districtul Barmen-Heckinghausen al oraşului Wuppertal în 1825, ca fiu al unui muncitor într-o fabrică de mătase, într‑un moment în care industria textilă era înfloritoare, dar care nu a vrut să ducă mai departe meseria tatălui. În schimb, la vârsta de 14 ani a debutat în industria chimică, devenind ucenic în Wesenfeld & Company din Barmen.

    În timpul uceniciei sale, Bayer a reuşit să se familiarizeze cu fundamentele industriei chimice, dar şi cu problemele comerţului din domeniu. La vârsta de 20 de ani şi-a îndreptat atenţia spre coloranţi naturali, dându-şi seama că în acest segment putea face profituri mari. Pasiunea pentru coloranţi a lui Bayer s-a accentuat atunci când a fondat prima companie de vânzări, stabilind astfel o reţea de distribuţie europeană. Bayer a reuşit să se impună pe piaţa coloranţilor din Europa prin distribuirea nuanţatorilor naturali, extraşi din diverse tipuri de copaci. Datorită calităţii acestora, afacerea lui Bayer a prosperat, mai ales în metropolele europene precum Londra, Bruxelles şi Sankt Petersburg.

    Omul de afaceri a reuşit să-şi dezvolte afacerea până la New York, intrând pe o piaţă care se afla într-o continuă dezvoltare. Cum chimia anorganică a evoluat în domeniul producţiei, antreprenorul german a fost nevoit să-şi adapteze strategia: primii coloranţi artificiali importaţi de Bayer – anilina şi fucsina – au fost superiori coloranţilor naturali în ceea ce priveşte puritatea şi luminozitatea.

    Alături de partenerul său de afaceri, Friedrich Weskott, Bayer a reuşit să experimenteze producţia şi testarea coloranţilor de gudron în propria companie. Primele semne care arată ce va deveni ulterior Bayer AG au fost vizibile de la 1 august 1863 prin intrarea Friedrich Bayer Company în registrul comercial. În urma evoluţiei ulterioare a coloranţilor, fondatorii companiei au reuşit să-şi extindă considerabil capacităţile de producţie chiar dacă situaţia economică era tensionată în acel moment. Obiectivul companiei a fost fabricarea coloranţilor sintetici din derivaţi ai gudronului care fuseseră inventaţi cu câţiva ani în urmă. Un fapt mai puţin cunoscut este faptul că Bayer AG a fondat în 1904 echipa de fotbal TuS 04, care azi este cunoscut ca TSV Bayer 04 Leverkusen. Friedrich Bayer a murit în 1880, la vârsta de 54 de ani, şi a lăsat în urmă o afacere înfloritoare.

    În prezent, compania şi-a extins domeniul de activitate (de la medicamente până la pesticide), iar Bayer AG a înregistrat în 2015 venituri de peste 46 de miliarde de dolari. Grupul de origine germană are activităţi pe mai multe pieţe: produse farmaceutice umane şi veterinare, produse pentru îngrijirea sănătăţii, produse chimice şi produse biotehnologice agricole, dar şi polimeri.

    Primul şi cel mai cunoscut produs al Bayer este aspirina. Heroina a fost o marcă înregistrată în 1898-1910 de către Bayer şi comercializată ca antitusiv şi ca un substitut pentru morfină, unul care nu producea dependenţă. În 2014, Bayer a cumpărat compania Merck, care avea în portofoliu branduri precum Claritin, Coppertone şi Dr. Scholl.

    Anul acesta, compania a fost restructurată în trei divizii principale: divizia farmaceutică, cea pentru îngrijirea sănătăţii consumatorilor şi alta de produse biotehnologice agricole. De asemenea, Bayer are şi activităţi în domeniul medicamentelor de uz veterinar.

  • Povestea apei de izvor din Codrii Vlasiei

    „Fabrică de apă“ este o exprimare care pare a avea o nuanţă nefirească. În fond, apa nu se fabrică – la fel ca iaurtul, salamul sau detergentul –, ci doar se îmbuteliază – e primul gând care îţi vine în minte dacă nu eşti obişnuit cu exprimarea. E drept, apele de masă, minerale sau de izvor, sunt filtrate, în drumul lor de la izvor spre sticla în care sunt îmbuteliate, iar în unele fabrici se fac analize ale calităţii apei.

    Laboratorul fabricii Calipso, de pildă, are mai multe încăperi, iar în zona de măsurători microbiologice accesul vizitatorilor este interzis, pentru a nu contamina nici aerul; prin pereţii de sticlă se văd aparatele la care se fac măsurători, iar Daciana Siderache, directorul general al Calipso, de profesie farmacist, spune că laboratorul nu este o condiţie impusă companiilor de profil. Adaugă însă că ea a considerat că este foarte important să aibă acest laborator, pentru a urmări permanent parametrii apei. „Nu orice companie îşi permite să aibă un asemnea laborator, costul aparatelor este mare“; un singur aparat poate costa mai bine de 10.000 de euro, iar investiţia totală a fost de 100.000 de euro.

    Laboratorul s-a dovedit extrem de util îndeosebi cu prilejul recentului scandal al apelor contaminate din magazine; Calipso a deschis uşile oricărui vizitator pentru a dovedi care erau măsurătorile documentate în ce priveşte calităţile apei. În portofoliul firmei se află apă plată, carbonatată (îmbogăţită cu dioxid de carbon), la ambalaje de 2 litri, 5 litri, 6 litri şi 10 litri, dar şi băuturi răcoritoare pe care le produce sub mărci proprii ale retailerilor.

    Întinsă pe o suprafaţă cât mai multe terenuri de fotbal, la marginea Bucureştiului, fabrica de apă Calipso este o clădire de câteva zeci de mii de metri pătraţi, cu nouă foraje în zona ce adăpostea altădată Codrii Vlăsiei. Cu o investiţie de 2 milioane de euro producătorul de apă de izvor şi-a crescut anul acesta capacitatea de producţie, iar previziunile pentru 2016 se referă la o cifră de afaceri mai mare cu 30% faţă de rezultatele anului trecut, când vânzările companiei au ajuns la 45,2 milioane de lei, cu un profit de 7 milioane de lei. Piaţa apelor îmbuteliate, care reuneşte apele minerale, de izvor şi de masă, are o valoare anuală estimată la circa 1,3 miliarde de lei; faţă de alte segmente, produsele româneşti domină ferm piaţa, România fiind o ţară bogată în resurse de apă. Importurile deţin cote infime, iar peste 60% din vânzările de pe segmentul apelor minerale sunt realizate de cele mai vândute cinci mărci – Borsec, Dorna, Izvorul Minunilor, Perla Harghitei şi Bucovina. În nişa apelor de izvor, Calipso are cele mai mari rulaje: anul trecut a vândut 150 de milioane de litri de apă; pe poarta fabricii ies zilnic zeci de tiruri, 25-30 în vreme de iarnă, iar numărul lor se dublează pe perioada verii.

    Daciana Siderache a preluat conducerea afacerii de câţiva ani de la tatăl său, fondatorul afacerii, iar fratele său, absolvent de Finanţe-Bănci, este directorul fabricii. „Foarte rar nu suntem de acord şi în general ne‑am împărţit bine ariile şi nu ne călcăm pe picioare, ca să zic aşa. Am fost crescuţi în acelaşi spirit…“, povesteşte tânăra antreprenoare. Era „foarte mică“, îşi aminteşte Daciana Siderache, în 1991, când părinţii săi au hotărât să-şi încerce norocul în afaceri. „Tata, care a avut o viziune de afaceri, a avut idei pe care nu le-am înţeles la acel moment. A spus: «Eu nu mai vreau să lucrez în domeniul de stat»“. Înainte de a miza pe cartea antreprenoriatului, fondatorul Calipso coordonase şantiere de construcţii, fiind responsabil de activitatea a sute de oameni; „era plecat mai tot timpul de acasă, dar avea un salariu de circa zece ori mai mare decât cel mediu de la acea vreme“.

    Primii paşi în antreprenoriat au fost în domeniul comerţului, cei doi soţi antreprenori aducând produse din Turcia; la scurt timp au cumpărat un spaţiu comercial la Constanţa, aprovizionat  cu alimente de la producătorii din ţară, cum ar fi Agricola Bacău; „tata s-a ocupat vreo trei ani de activitatea de comerţ alimentar, care a mers bine“. A început apoi comerţul cu produse nealimentare, luând produse de la fabrici precum Siretul Paşcani, treninguri de la Piatra Neamţ. „Mama a lucrat şi ea în comerţ la ICRTI (întreprinderea de comerţ cu ridicata), instituţie care distribuia toate tipurile de produse către centrele comerciale mari din Capitală, ca Bucur Obor“. În 1997, fondatorul afacerii a intuit că domeniul comerţului nu va mai aduce profiturile de până atunci şi s-a hotărât să demareze o activitate de producţie. S-a hotărât să cumpere o maşină care produc PET-uri, prin injecţie cu aer cald; la acea vreme un singur utilaj de acest fel era 10.000 de dolari. „Nu toată lumea şi le permitea.“ Căutând materii prime, a constatat însă că preformele (formele de plastic, asemănătoare unei eprubete, care se încălzesc şi sunt umflate cu aer pentru a forma PET-urile) sunt importate şi şi-a dat seama că această nişă este cea pe care trebuie să se dezvolte. „La momentul acela fabricile de apă nu erau extrem de bine utilate şi ne-am gândit să intrăm pe acest segment şi să furnizăm ambalaje şi pentru producătorii de ulei. Am mai luat un utilaj de injecţie şi am făcut şi capacele pentru sticle“, continuă Daciana Siderache povestea. Fabrica de producţie a PET-urilor şi a preformelor a fost ridicată pe un teren deţinut de bunicii antreprenoarei, în Voluntari, şi, spune ea, toate finanţările au fost făcute din credite şi bani proprii. Prin 2005, spaţiul din Voluntari, de 1.000 mp, a devenit insuficient, pentru că activitatea de producţie crescuse, apăruseră noi şi noi hale. „Până în 2004-2005 am făcut ambalaje pentru fabricile de ulei, am şi distribuit ulei alimentar în Bucureşti, am făcut şi listări în reţele de magazine – o experienţă plină de provocări“, spune reprezentanta Calipso. La acel moment, firma avea afaceri anuale de circa 11 milioane de lei şi un număr similar de angajaţi; de-a lungul anilor, chiar dacă cifra de afaceri a crescut de mai bine de patru ori, numărul angajaţilor s-a menţinut constant, pentru că utilajele cumpărate au preluat o serie de operaţiuni. „Am cumpărat maşini automate care implică foarte puţină intervenţie umană.“

  • Povestea omului care a creat unul dintre cele mai emblematice automobile din toate timpurile

    Charles Steward Rolls, un pionier în domeniul aviaţiei şi automobilelor, a fondat împreună cu Henry Royce firma producătoare de automobile Rolls-Royce. Pasiunea pentru aviaţie s-a dovedit a fi fatală pentru el, la 32 de ani prăbuşindu-se cu una dintre aeronavele sale.

    Charles Rolls s-a născut în Londra, ca al patrulea şi cel mai mic dintre copiii Lordului Llangattock; a manifestat de mic un interes sporit pentru tot ceea ce era legat de motoare. În facultate s-a axat pe studierea ştiinţelor mecanice şi aplicate, iar la 18 ani a călătorit la Paris pentru a-şi achiziţiona prima sa maşină, un Peugeot Phaeton, şi s-a înscris în Clubul Automobiliştilor din Franţa.

    După ce a absolvit facultatea Cambridge, Rolls a lucrat pe un iaht cu aburi şi, mai apoi, la London and North Western Railway, păstrând viu interesul pentru inovaţia în domeniul motoarelor; a dat dovadă şi de un extraordinar talent în vânzări. Cu sprijinul financiar al tatălui său, care i-a oferit 6.600 de lire sterline, a deschis unul ditre primii dealeri auto din Marea Britanie în 1993, firma sa, C.S. Rolls & Co, fiind primul importator şi vânzător de maşini Peugeot şi Minerva.

    Rolls l-a cunoscut pe Henry Royce prin intermediul prietenului său Henry Edmunds, director la Royce Ltd. Deşi prefera autoturismele cu trei şi patru cilindri, l-a impresionat vehiculul cu doi cilindri al lui Royce, ca urmare cei doi au pus bazele unui parteneriat în urma căruia a luat naştere marca Rolls-Royce, sub care se produceau autovehicule dotate cu doi, trei, patru sau şase cilindri. Rolls şi Royce s-au întâlnit pentru prima dată la Manchester în mai 1904, iar la finalul aceluiaşi semnau acordul cu privire la afacerea Rolls-Royce.

    Primul automobil Rolls-Royce a fost prezentat la Salonul de la Paris în decembrie 1904, iar în 1906 Rolls şi Royce şi-au oficializat parteneriatul prin crearea autoturismului Rolls-Royce Limited. Un an mai târziu au integrat şi dealerul C.S. Rolls & Co. În timp ce Rolls furniza servicii de suport şi se ocupa de afacere, Royce avea responsabilitatea expertizei tehnice. Rolls a depus mult efort pentru a evidenţia silenţiozitatea maşinilor sale, iar spre sfârşitul lui 1906 a făcut o călătorie în SUA pentru a promova marca. Până în 1907 compania a câştigat mai multe premii pentru calitatea şi fiabilitatea maşinilor sale; în următorii doi ani însă, interesul lui Rolls pentru această afacere a scăzut, iar la sfârşitul anului 1909 a demisionat din funcţie şi a devenit director nonexecutiv.

    Rolls a fost dintotdeauna pasionat de zbor; a început cu baloanele de aer şi a efectuat în jur de 170 de ascensiuni cu balonul. A fost şi membru fondator al Royal Aero Club, iar în 1903 a câştigat medalia de aur Gordon Bennett pentru cel mai lung timp de zbor individual. În timpul parteneriatului său cu Royce a încercat constant şi fără reuşită să îl convingă pe asociatul său să proiecteze un motor pentru aer. În 1909 a cumpărat unul dintre cele şase avioane Wright Flyer, cu care a efectuat peste 200 de zboruri, iar pe 2 iunie 1910 a devenit primul om care a făcut o dublă traversare a Canalului Mânecii, fără oprire, în 95 de minute, fapt pentru care a primit medalia de aur a Royal Aero Club. În Monmouth şi Dover există câte o statuie ce comemorează acest zbor.

    Charles Rolls a murit la vârsta de 32 de ani într-un accident aviatic în Southbourne, Bournemouth, când coada unui Wright Flyer s-a rupt în timpul unui zbor. A fost primul britanic care şi-a găsit sfârşitul astfel, într-un accident cu o aeronavă în decolare, şi a unsprezecea persoană la nivel internaţional. O statuie cu el ţinând un model de avion biplan a fost ridicată în piaţa Agincourt din Monmouth. Ulterior, o altă statuie a sa a fost amplasată lângă terenul de joc al şcolii St. Peter. Mormântul lui Charles Rolls se află la biserica Monmouthshire din Llangattock-Vibon-Avel, unde mai mulţi membri ai familiei sale au fost îngropaţi.

  • “Fiul meu de cinci ani mi-a cerut să-l omor pentru că nu mai suporta înfometarea”: povestea cutremurătoare a unei refugiate din Irak

    Forţele irakiene au eliberat oraşul Fallujah din Irak de sub controlul ISIS, dar în ciuda acestui fapt, localnicii care au fugit se tem că întoarcerea acasă le-ar putea fi fatală. Mulţi oameni încă se află în taberele de refugiaţi, luptându-se zilnic pentru hrană şi apă.

    Zilele petrecute de aceşti oameni în taberele de refugiaţi sunt bătălii continue pentru supravieţuire. Aici, oamenii sunt conduşi de o singură idee: cel mai puternic supravieţuieşte.

    Una dintre cele mai tulburătoare poveşti este cea a unei refugiate pe nume Umm Issam. Când fiul ei în vârstă de cinci ani i-a cerut să-l omoare pentru că îi era prea foame, femeia a înţeles că nu se va mai întoarce niciodată acasă. ,E cald şi plin de praf aici, nu există suficientă apă sau mâncare, dar putem supravieţui”, a spus ea, referindu-se la taberele amenajate. “Nu vreau să merg înapoi. Am trecut prin atât de multe: americanii, Al-Qaeda, ISIS, foame. Nu ştiu ce urmează, dar Fallujah este blestemat, eu nu mă întorc”.

    Guvernul a declarat că distrugerile provocate de luptă au fost limitate şi a promis să facă tot posibilul pentru a permite zecilor de mii de civili strămutaţi să se întoarcă la casele lor. Oraşul Fallujah a fost timp de doi ani sub conducerea tiranică a Statului Islamic şi multe alte luni sub asediul, timp în care populaţia a fost înfometată. Umm Issam le-a spus celor de la Daily Mail că nu ar mai putea niciodată să fie fericită în oraşul din care vine.

    Sursă foto: Daily Mail

  • După 150 de ani au dezvăluit că un sclav a descoperit reţeta whisky-ului care azi este una dintre cele mai populare băuturi din America

    După 150 de ani, oficialii Jack Daniel’s au dezvăluit în cele din urmă că un sclav a fost cel care a descoperit reţeta whisky-ului cu renume mondial, care azi este una dintre cele mai populare băuturi din America, scrie Daily Mail.

    Până în prezent, povestea spunea că cel care descoperise reţeta fusese Dan Call, un muncitor dintr-o distilărie. Acesta l-a învăţat, la rândul său, pe tânărul său ucenic, Jasper Newton ,,Jack” Daniel.

    Această poveste se pare că nu este adevărată, iar brandul este în sfârşit gata să îmbrăţişeze istoria sa controversată după oficialii au dezvăluit că nu Dan Call a fost autorul reţetei de whiskey, ci Nearis Green, unul dintre sclavii lui Call.

    Conform unei biografii din 1967, Call i-ar fi spus sclavului său să-l înveţe pe Daniel tot ce ştia despre whiskey. Daniel şi-a deschis propria distilerie un an mai târziu unde a angajat doi dintre fiii lui Green.

    Phil Epps, directorul de brand la nivel mondial pentru Jack Daniel a deţinut distileria timp de 60 de ani. Acesta insistă asupra faptului că nu a fost o decizie bună ca Nearis Green să fie exclus din istoria băuturii. Totuşi la momentul respectiv, Jack Daniels încerca să se extindă spre sudul Statelor Unite, unde cu siguranţă nu ar fi apreciat originea băuturii.

    Unii critici spun că Jack Daniels şi-a îmbrăţişat trecutul abia acum deoarece vor să „vândă” această acţiune tinerilor, în rândul cărora este la modă să susţină cauze sociale.

    La începuturi, foarte mulţi sclavi lucrau în această industrie, iar abilităţile acestora de a face whiskey erau foarte apreciate. Istoricii consideră că anumite metode utilizate în creaţia whisky-urilor americane, nu se găsesc în tradiţiile germane sau britanice, ci şi-ar putea găsi provenienţa pe continentul african.

    Din păcate, s-a scris foarte puţin despre contribuţia sclavilor la crearea whiskey-ului, astfel istoricii au foarte puţine indicii cu privire la modul în care bărbaţii şi femeile înrobite au creat whisky-ul american.

  • Povestea parcului naţional aflat în proporţie de 99% sub apă: “Mă simt privilegiat să trăiesc în cel mai frumos loc din ţara noastră”

    Parcul Naţional Dry Tortugas este situat la aproximativ 180 de kilometri de Key West (în Golful Mexic), acoperă circa 260 de kilometri pătraţi de ocean şi are în componenţă şapte insule mici. Un procent enorm de 99 % din parc se află sub apă. Numele parcului a fost dat de Ponce de Leon, un explorator spaniol în prima sa vizită în 1513. Micul grup de insule din America de Nord a reuşit să devină casă pentru bariere de recif, rechinii doică, ţestoasele de mare şi bibanul care foloseşte zona pentru a depune icre.

    Nick Fuechsel a lucrat un jandarm forestier interpretativ la Dry Tortugas timp de trei ani şi a descris experienţa sa în acest parc pentru BBC. El a făcut parte dintr-o echipă de scufundare ce sprijină oamenii de stiinţă care folosesc parcul ca baza lor de experimentare. Fuechsel a reuşit să marcheze zonele de cercetare prin plasarea geamandurilor. În 2007, aproape jumătate din teritoriul parcului a fost folosit pentru cercetare, ce avea ca scop principal conservarea resurselor naturale.

    Unul dintre studiile de succes efectuate în acest parc naţional a fost centrat pe populaţia de rechini doică. În Dry Tortugas există şi zone închise care ajută la protejarea împerecherii rechinilor. Prin aceste zone închise se permite oamenilor de ştiinţă să studieze comportamentul, populaţia şi habitatul acestora.

    Principala problemă cu care se confruntă Fuechsel aproape zi de zi să-i înveţe pe vizitatori cum să protejeze acest habitat. ,,Mă simt privilegiat să trăiesc în cel mai frumos loc din ţara noastră”, a declarat  Nick Fuechsel despre locul său de muncă

    ,,Este un loc de muncă dificil în care trebuie să găsim echilibrul între conservare şi protecţie pentru generaţiile viitoare, şi care permite publicului să se bucure de pământurile lor publice “, a declarat  Fuechsel. În Dry Tortugas se poate ajunge doar cu barca sau hidroavionul. Pentru fiecare şase zile pe care le petrece acasă, Fuechsel locuieşte opt zile pe insulă , departe de soţia lui şi cele trei fiice.
    Chiar dacă nu petrece destul timp cu familia sa, Fuechsel afirmă că ,,distanţa de uscat este exact ceea ce face special acest loc”.

  • Povestea dirijorului român, cunoscut în lumea oamenilor de afaceri din România. A colaborat cu Pavarotti şi a câştigat un premiu Grammy

    Cultura este o industrie, poate să fie rentabilă şi o investiţie foarte bună, nu neapărat pe termen foarte lung, recuperarea acesteia poate să fie şi destul de rapidă “, este mesajul pe care îl transmite Christian Badea, dirijorul român cunoscut în toată lumea oamenilor de afaceri de pe piaţa locală. Christian Badea este unul dintre cei mai importanţi dirijori de operă din lume, invitat pe scene precum Metropolitan Opera din New York, Royal Opera House of Covent Garden din Londra, Wiener Staatsoper, Bayerische Staatsoper din München, Hamburg Staatsoper, Opera Australia din Sydney.

    Artistul a studiat vioara la Conservator, iar în 1970 a plecat cu o bursă la Bruxelles, unde a studiat tehnica dirijorală. A urmat apoi cursuri la Salzburg, iar o bursă la şcoala Juilliard din New York l-a determinat să părăsească România. Şi-a început astfel cariera în SUA, ca director muzical al Columbus Symphony. De-a lungul timpului, a dirijat unele dintre cele mai prestigioase orchestre şi i-a adus colaborări cu artişti precum Leonard Bernstein, Luciano Pavarotti, Franco Zeffirelli sau Placido Domingo. În 1985, Badea a primit premiul Grammy, alături de Samuel Barber, pentru dirijarea spectacolului „Antoniu şi Cleopatra“. S-a întors în România pentru prima oară după Revoluţie în 2006 şi 2007, după o absenţă de aproape 35 de ani, cu prilejul unor concerte împreună cu Orchestra Naţională Radio.

    Dacă discuţiile despre economie şi cifre sunt în general atipice pentru un artist, pentru Christian Badea par fireşti; moşteneşte pasiunea pentru finanţe de la tatăl său, economist, care a fost şi director la Ministerul Finanţelor. „Dintotdeauna am fost interesat de pieţele financiare, de geopolitică, de cum se leagă. Dacă mă întrebaţi de anumite cotaţii, le văd automat, mă uit la  CNBC; urmăresc Bloomberg, anumite valute, e un fel de hobby al meu“. Dacă Badea a preferat o carieră artistică, pasiunea pentru finanţe a familiei s-a transmis băieţilor săi gemeni, în vârstă de 24 de ani, care lucrează amândoi în domeniu; unul este analist la o companie de evaluare financiară, altul lucrează pentru JPMorgan, în Statele Unite ale Americii. „Eu sunt dirijor tot timpul, din când în când mă fac antreprenor de nevoie, mi-ar plăcea să am pe cineva care să se ocupe de asta. Sunt dirijor, muzician de meserie şi din vocaţie.

    Din când în când, dacă vreau să fac un proiect anume, e clar că trebuie să pun umărul“, explică artistul, referindu-se la cel mai recent proiect în care s-a implicat, prezentarea a două concerte-spectacol cu actul I din opera Parsifal, de Richard Wagner, în toamnă, la Ateneul Român. Christian Badea va dirija orchestra şi corul Filarmonicii George Enescu şi soliştii invitaţi, printre care Ştefan Vinke, Eric Halvarson, Petra Lang, Bela Perencz. Sunt implicate numeroase resurse, iar ţara va fi readusă pe harta marilor proiecte culturale internaţionale, crede Badea. „Wagner este singurul compozitor care suscită pasiuni, care se apropie de dependenţă, fanii de Wagner sunt un fel de drogaţi de muzică.“

    Dirijorul îşi propune să facă din acest spectacol o tradiţie, la fel cum se întâmplă peste tot în lume, de la Budapesta, la Seattle sau Tokio. „Parsifal este unul dintre fenomenele care definesc o scenă culturală bine gândită şi interesantă. Contez nu doar pe publicul cunoscător, ci şi pe românii curioşi, pe fanii de afară, încet-încet vom avea un public cunoscător care se deplasează indiferent cât de departe este; vrem să atragem tinerii cu vârste cuprinse între 16 şi 25 de ani.“ Spune că tinerii, deşi sunt obişnuiţi să aculte pe telefoane piese care durează între trei şi patru minute, sunt familiarizaţi cu opera lui din simplul motiv că sunt fani ai Lord of The Rings, Game of Thrones, Star Wars – ale căror coloane sonore se bazează pe partitura wagneriană. „Muzica dintr-un astfel de spectacol este mult mai bună decât în film, peisajele din Noua Zeelandă sunt superbe, dar muzica chiar nu e bine.“

    O prioritate pentru artist şi unul dintre motivele pentru care lansează acest proiect, prin intermediul fundaţiei pe care o conduce, Fundaţia Română pentru Excelenţă în Muzică, este păstrarea talentelor locale. Dacă pentru cariera artiştilor români din generaţia sa imigrarea era necesară, în prezent militează pentru păstrarea talentelor româneşti în ţară. „Ne pleacă talentele, pleacă cei mai valoroşi şi nu mai pleacă la 22 de ani pentru mastere la Viena sau la Londra, ci pleacă la 18 ani, aşa că avem o problemă.

     

  • Povestea inventatorului care a dat în judecată Apple pentru 10 miliarde de dolari. Susţine că a inventat iPhone-ul

    Thomas Ross, un american care locuieşte în Florida, a  dat în judecată Apple pentru 10 miliarde de dolari, precum şi pentru drepturi de autor pe toate viitoarele vânzări ale Apple. El pretinde că gigantul fondat de Steve Jobs a furat designul său pentru un dispozitiv electronic de citit, potrivit The Telegraph.

    Publicaţia britanică a obţinut o copie a documentelor procesului în care se arată că reclamantul, Thomass Ross, a făcut designul unui dispozitiv similar iPhone în 1992, iar acesta a fost în mod repetat ”exploatat de dispozitivele iPhone, iPod, ş.a., ale Apple”.

    Ross susţine că a aplicat pentru obţinerea unui patent al dispozitivului de citit în 1992 şi a oferit imagini ale desenelor ce au susţinut formularele completate pentru  obţinerea patentului în proces. Desenele arată un dispozitiv în formă rectangulară şi un ecran mare, ce ar putea suporta dispozitive suplimentare precum speakere şi microfoane, etc.  Problema este că desenele lui Ross includ mai multe caracteristici pe care iPhone nu le-a avut nicioadată, printre care şi o tastatură fizică poziţionată sub display.

    Totodată, Ross nu deţine patentul pentru tehnologia sa: deşi a aplicat pentru obţinerea acestuia în 1992, nu şi-a plătit taxele asociate obţinerii patentului. Dar asta nu l-a oprit pe Ross. El a adăugat relatărilor din procesul în care a acuzat Apple că această companie i-a cauzat ”un prejudiciu mare şi ireparabil, care nu poate fi compensat integral sau măsurat în bani.”

  • Povestea omului care a creat cele mai cunoscute jucării din lume

    Povestea sa începe la 1932, când Ole Kirk Christiansen, al zecelea copil al unei familii dintr‑un sat din Danemarca, a fondat o companie producătoare de bunuri de larg consum. Produsele erau realizate integral din lemn, iar vânzările de scări şi mese de călcat aduceau cea mai mare parte din câştig. Din cauza crizei economice mondiale, schimbarea a survenit inevitabil în urma scăderii bruşte a cererii pentru aceste produse.

    Aşadar, Christiansen a fost nevoit să se orienteze spre altă nişă pentru a-şi salva afacerea. Aşa a început să fabrice din ce în ce mai mult jucării din lemn, existând cerere pentru acestea chiar şi în timpuri dificile. Antreprenorul a beneficiat de sprijin din partea fiului său, Godtfred, care s-a implicat în afacerea tatălui încă de la vârsta de 12 ani. Odată lansată producţia de jucării, Christiansen a început să caute un nume pentru companie. El a solicitat tuturor angajaţilor să propună câte un nume pentru companie şi, cu toate ideile acestora, tot el a ales numele final – LEGO –, format prin sudare, din cuvintele daneze „leg“ şi „godt“, care înseamnă „a se juca frumos“. Câţiva ani mai târziu, Christiansen a aflat că în latină „lego“ înseamnă „a pune împreună“, idee care a stat la baza viitorului companiei.

    Aşa a început, practic, crearea primelor jucării LEGO, sub motto-ul personal al lui Christiansen – „Der bedste er ikke for godt“, ce înseamnă „Doar cel mai bun este destul de bun“, pe care fiul său, Godtfred Kirk, l-a ilustrat deasupra tuturor locurilor unde munceau angajaţii. Până în 1936, compania a ajuns la un portofoliu cu 42 de tipuri de jucării, timp în care mai producea şi alte obiecte din lemn. În 1940, câteva evenimente au schimbat cursul lin al companiei de până atunci. În primul rând, singura fabrică LEGO şi depozitul au luat foc şi au ars din temelii; imediat după restaurare, a devenit clar că firma urma să mai producă doar jucării.

    Numărul de muncitori a continuat să crească de-a lungul anilor, ajungând la un număr de 40 de persoane în 1943. În 1947, Ole şi Godtfred au făcut următoarea mişcare şi au extins compania prin achiziţia unei maşini de injectat mase plastice, cu ajutorul căreia creează primele versiuni de LEGO din plastic; ulterior s-a trecut la producţia în masă. Spre sfârşitul anilor 1940, compania avea în stoc peste 200 de modele diferite de jucării de lemn şi plastic, dar numele LEGO nu era, încă, recunoscut pentru seturile sale de jucării cu care este asociată astăzi.

    După moartea tatălui său (în 1958, la vârsta de 66 de ani), Godtfred, care a moştenit compania, a pantentat un nou design, mai modern, al „cărămizilor“ LEGO, ce le-a permis o interconectare mult mai puternică; tipul de cărămizi din acel an sunt compatibile cu cele moderne. După anii 1960, producţia din lemn a încetat cu totul, în urma celui de-al doilea incendiu, ce a distrus divizia de lemn a LEGO. Când a fost luată decizia de a continua doar cu piesele din mase plastice, compania comercializa deja 50 de tipuri diferite de jucării. În scurt timp, până la mijlocul anilor 1960, au fost angajaţi peste 500 de oameni în principala fabrică a companiei, iar compania şi-a continuat evoluţia. În 1963, materialul folosit pentru piesele LEGO a fost schimbat cu unul nontoxic şi mai rezistent la mediul agresiv şi căldură.

    Plecând de la fabricarea de jucării, brandul LEGO s-a extins în timp în alte domenii, de pildă în piaţa jocurilor video sau a producţiei de filme, şi a devenit o marcă globală. Până în 2013, au fost produse 560 de miliarde de piese LEGO.