Tag: american

  • Oraşul ce va fi construit cu 1 miliard de dolari, dar în care nu va locui nimeni

    Undeva în deşertul american, între New Mexico şi graniţa dintre SUA şi Mexic, se va ridica un nou oraş, scrie CNN.

    Oraşul construit este planificat pentru p populaţie de 35.000 de oameni şi va avea un centru de business modern, case în suburbii, şosele, parcuri şi mall-uri şi o biserică. Însă nu va fi locuit de nimeni.

    Proiectul se numeşte CITE (Center for Innovation, Testing and Evaluation) şi se doreşte să fie un model al unui oraş american obişnuit. Oraşul va fi o zonă de test pentru noile tehnologii şi inovaţii.

    Proiectul în valoare de 1 miliard de doari, finanţat de către Pegasus Global Holdings, va avea o zonă de 24 de km2 pentru experiemente ambiţioase în domenii diverse, precum: construcţii, securitate, comunicare sau transport.

    CITE va include zone specializate pentru dezvoltarea unor noi forme de agricultură, energie, şi de tratare a apei. O reţea subterană de colectare a datelor va oferi un feedback detaliat, în timp real.

    “Noile servicii şi tehnologii pot fi testate fără a perturba viaţa de zi cu zi”, spune Robert Brumley, director Pegasus Global Holdings.

    Astfel într-un oraş fără populaţie se vor putea testa vehiculele autonome monitorizate din aer de către drone. Casele ar putea fi construite în aşa fel încât să reziste catastrofelor naturale, şi echipate cu echipamente robotizate. Se vor putea utiliza surse de energie alternative, cum ar fi toriul, acesta poate fi folosit drept combustibil în multe tipuri de reactoare, precum cel pe bază de fluorid de toriu lichid (dizolvat în sare), prescurtat LFTR (Liquid Fluoride Thorium Reactor).

    “Am putea testa anumite lucruri mult mai agresiv, nu vor exista riscuri de pierdere de vieţi omeneşti. Acest loc ar trebui să devină un magnet pentru oamenii cu idei”, a mai spus Brumbley.
    Acesta a mai spus despre CITE că ar putea fi un pas intermediar între testarea din laborator şi public.
     

  • Novak Djokovic, primul jucător de tenis din istorie care câştigă peste 100 de milioane de dolari

    Americanul Tiger Woods şi britanicul Lennox Lewis sunt sportivii care au depăşit şi ei această sumă.

    Înainte de startul turneului, Djokovic avea 99,7 milioane dolari. În vârstă de 29 de ani, Novak Djokovic este urmat în acest clasament de Roger Federer. Elveţianul a câştigat până acum din tenis 98 de milioane de dolari. Al treilea în topul câştigurilor pe terenul de tenis este Rafael Nadal, cu 78,1 milioane de dolari.

    Jucătorul sârb Novak Djokovic s-a calificat miercuri în sferturile de finală ale turneului de la Roland Garros după ce l-a învins pe spaniolul Roberto Bautista în patru seturi, 3-6, 6-4, 6-1, 7-5. Djokovic se va lupta pentru un loc în semifinale cu jucătorul ceh, Tomas Berdych.

  • Decizie radicală. Gigantul american Intel îşi închide birourile de la Bucureşti. Peste 150 de softişti au fost concediaţi

    În cadrul centrului de la Bucureşti lucrează în principal ingineri software care derulează activităţi de cercetare şi dezvoltare pentru tehnologii open source şi soluţii de calcul de generaţie viitoare.

    Tot în România, Intel mai are un centru de cercetare-dezvoltare la Galaţi, centru al Wind River, companie achiziţionată de Intel în 2009, care activează ca subsidiară independentă. Activitatea Wind River din România nu va fi afectată de planul de restructurare, potrivit datelor ZF. În 2014, Wind River Systems România a avut o cifră de afaceri de 35,7 milioane de lei, un profit net de 2,4 milioane de lei şi un număr mediu de 160 de angajaţi.
     
  • Gigantul american Intel îşi închide birourile de la Bucureşti. Peste 150 de oameni au fost concediaţi

     Compania americană Intel, care are un centru de dezvoltare software la Bucureşti din 2010, va închide biroul din Capitală, potrivit unor informaţii ZF. Decizia vine la scurt timp după ce CEO-ul companiei, Brian Krzanich, a anunţat un plan de restructurare care va afecta 12.000 de angajaţi ai Intel la nivel global, adică 11% din efectivul total al angajaţilor companiei, până la mijlocul anului 2017.

    În 2014, Intel Software Development SRL a avut o cifră de afaceri de 56,7 milioane de lei (cu o treime peste nivelul din 2013), un profit net de 4 milioane de lei (cu 14% peste nivelul din 2013) şi un număr mediu de 168 de salariaţi (cu 67 mai mulţi decât în 2013), potrivit celor mai recente informaţii disponibile pe site-ul Ministerului de Finanţe.

    În cadrul centrului de la Bucureşti lucrează în principal ingineri software care derulează activităţi de cercetare şi dezvoltare pentru tehnologii open source şi soluţii de calcul de generaţie viitoare.

    Tot în România, Intel mai are un centru de cercetare-dezvoltare la Galaţi, centru al Wind River, companie achiziţionată de Intel în 2009, care activează ca subsidiară independentă. Activitatea Wind River din România nu va fi afectată de planul de restructurare, potrivit datelor ZF. În 2014, Wind River Systems România a avut o cifră de afaceri de 35,7 milioane de lei, un profit net de 2,4 milioane de lei şi un număr mediu de 160 de angajaţi.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Omul care construieşte istoria din umbră. A ajutat oligarhi şi tirani fără scrupule sa pară apărători ai libertăţii iar acum vrea să îl facă pe Donald Trump preşedinte

    Paul Manafort a ajutat oligarhi cleptomani şi tirani fără scrupule. El le-a deschis, sau după caz redeschis, drumul spre putere şi avere. Pentru unii are sens ca omul care nu o dată a revoluţionat lobby-ul politic să-l reprezinte acum pe Donald Trump, speranţa republicanilor la preşedinţia Statelor Unite.

    Puţină lume a auzit de Manafort, poate din cauza lumii prin care se învârte. Omul este unul dintre acele personaje care construiesc istoria din umbră, sau cel puţin o influenţează. Potrivit unui fascinant profil făcut de Franklin Foer în revista Slate, sub titlul „Americanul tăcut“, Paul Manafort este printre cei mai mari arhitecţi de strategie electorală ai ultimelor patru decenii şi unul dintre cei mai eficienţi. Şi-a făcut o carieră din transformarea celor mai răi tirani în apărători ai libertăţii. Din acest punct de vedere, a-l face popular pe Trump pare floare la ureche.

    Mar-a-Lago, palatul lui Donald Trump, este impresionant după standardele din Palm Beach, dar nu şi după cele ale lumii dictatorilor. Spre exemplu, nu se poate compara cu Mejighiria, reşedinţa fostului preşedinte ucrainean Victor Ianukovici. Trump are 33 de băi şi trei buncăre, însă vilei sale îi lipsesc turma de struţi, galionul plutind pe un iaz şi setul de crose de golf din aur. Lui Manafort nu-i pasă de aceste diferenţe. A lucrat pentru ucrainean şi-l va ajuta şi pe Trump. A ajuns cel mai important consilier de campanie al americanului.

    Trump a apelat la Manafort pentru ceea ce la început părea să fie o sarcină tehnică: Manafort se pricepe să-i strunească, prin presiuni sau cu vorbe mieroase, pe delegaţi la adunările cu probleme. A mai făcut-o, asistându-l pe Gerald Ford când acesta înfrunta insurecţia lui Ronald Reagan în 1976. A avut o lungă colaborare cu lideri republicani, care s-au bazat pe el să le atragă delegaţi şi voturi, să le regizeze, în cele mai mici amănunte, spectacolele electorale.

    Având în vedere experienţa şi talentul său, era evident că Manafort nu s-ar fi limitat doar la atragerea publicului către Trump, o sarcină de altfel foarte importantă. Nu a durat mult şi consilierul a încercat să preia controlul operaţiunilor lui Trump – gestionarea bugetului, cumpărarea de publicitate, îndrumarea politicianului către un teleprompter şi departe de atacurile incendiare, de bâlci, la adresa opozanţilor.

    Unii au văzut în angajarea lui Manafort un act disperat: Trump a apelat la o relicvă dintr-un trecut îndepărtat pentru a compensa pentru infrastructura de campanie lacunară. În realitate, aducerea lui Manafort este o lovitură. Omul este printre cei mai importanţi consilieri de campanie din ultimii 40 de ani şi unul dintre cei mai eficienţi. A revoluţionat în repetate rânduri practicile de lobby, deşi este reţinut în a-şi etala public influenţa.

    Spre deosebire de vechii parteneri de afaceri Roger Stone şi Lee Atwater, Manafort nu poate fi descris ca emfatic. Stă la hoteluri de lux, dar nu iese din cameră să mănânce. Rămâne acolo să-şi facă planurile. Când iese totuşi să cineze cu un grup, stă în capătul mesei şi vorbeşte foarte puţin, dând impresia că îşi pătrează ideile scumpe pentru conversaţii în privat cu clienţii săi.

    „Manafort este o persoană care nu iese neapărat în evidenţă. Nu este nimic egocentric la el“, povesteşte economistul Anders Aslund, fost consilier al guvernului ucrainean.

    Fostul editor al The Washington Post Mary McGrory l-a descris ca având o personalitate calmă, neutră, deşi i-a remarcat „ochii căprui trişti“. În pofida zecilor de ani în care a acumulat influenţă la Washington şi în alte capitale ale lumii, Manafort nu a fost niciodată subiectul unui profil de revistă. A distribuit comentarii presei atunci când voia şi acolo unde voia, adică aproape niciodată şi nicăieri înainte de sosirea în tabăra lui Trump.

    Munca lui presupune discreţie. Deşi lista sa de clienţi include serii întregi de nume din topul Fortune 500, el şi-a construit o afacere înfloritoare lucrând cu dictatori.

    Vorbind despre fosta lor firmă, Roger Stone face acest lucru clar. „Black, Manafort, Stone and Kelly“ şi-a aliniat cea mai mare parte a dictatorilor pe care i-am putut găsi. Dictatorii sunt cei pe care toţi sunt cu ochii.“ Manafort are darul special de a schimba modul în care dictatorii sunt văzuţi de americani. Îi reinventează ca eroi mărinimoşi – veneraţi de think-tankuri americane, spălaţi din abundenţă cu bani de Congres.

    Punctul culminant al lungii cariere a lui Manafort ar fi putut fi jocurile de tenis cu Ianukovici la palatul Mejighiria. Timp de aproape şapte ani a făcut naveta la Kiev. În acest timp a remodelat politica din Ucraina şi a ajutat la împingerea ţării în sfera de influenţă a lui Vladimir Putin. A fost o realizare impresionantă, cel puţin conform standardelor etice care guvernează lumea lui Manafort. Acum a apărut Donald Trump, un alt oligarh care are nevoie disperată de serviciile sale.

    Geneza relaţiei dintre Trump şi Manafort a început cu Roy Cohn, celebru avocat de la curtea senatorului Joe McCarthy, ieşit în evidenţă în procesele contra unor presupuşi spioni ruşi. În anii ’70, Trump şi tatăl său l-au angajat pe Cohn ca avocat pentru apărea familiei într-un proces de discriminare în tranzacţii imobiliare (Cohn a acuzat autorităţile federale de folosirea unor tactici demne de Gestapoul nazist). Însă Cohn şi Trump au devenit amici, luând masa împreună sau întâlnindu-se în cluburi. Roy Cohn i-a prezentat pe Stone şi pe Manafort lui Trump.

    În acei ani ai muzicii disco, Stone şi Manafort erau nedespărţiţi. Amândoi şi-au petrecut copilăria în Connecticut şi s-au dus la colegiu în Washington, deşi nu puteau fi mai diferiţi. Stone iubea să fie în centrul atenţiei şi nu se sfia să joace teatru în public. Era un „bad boy“. A muncit pentru campania lui Nixon şi n-a ezitat să folosească trucuri murdare: a aranjat astfel încât să pară că un rival de-al lui Nixon este sprijinit de comunişti, de exemplu. N-a ezitat nici să se laude cu realizările sale. Stone nu era deloc timid. Iubea interviurile şi să se dea mare. Este un fanatic al bodybuildingului, care a pozat fără cămaşă pentru New Yorker. Poza a prins implantul de păr, dar nu şi tatuajul cu Richard Nixon de pe spate.

    Manafort a avut un mentor foarte diferit. A studiat cu viitorul secretar de stat James A. Baker III, disciplinat ca un soldat de la Marină şi elegant ca un absolvent de la Princeton. Amândoi erau conservatori, pragmatici şi însetaţi de politică (tatăl lui Manafort a fost şase ani primar în New Britain, Connecticut – un republican care a dominat într-un teritoriu democrat).
    Baker, un colecţionar de tinere talente, s-a ocupat de campania pentru realegerea lui Gerald Ford. Acolo i-au picat ochii pe Manafort. L-a ales să-l ajute cu campania. Când Baker a avut nevoie de propriul manager în campania sa din 1978 pentru a deveni procurorul general al statului Texas, l-a ales tot pe Manafort.

    „Paul l-a avut ca model pe Baker“, spune un prieten al strategului de campanie. Manafort a condus operaţiunile pentru Reagan într‑una dintre cele mai dificile regiuni, în sud, unde tensiunile rasiale erau maxime. Succesul campaniei din 1980 le-a adus celebritate lui Stone şi lui Manafort. Mai important, ei au ajutat la propulsarea lui Reagan la putere. Au aprovizionat aparatul administrativ, distribuind joburi în agenţii şi acumulând favoruri care le vor asigura baza noii lor afaceri de lobby. Au deschis porţile firmei în 1981. 

     

  • Omul care construieşte istoria din umbră. A ajutat oligarhi şi tirani fără scrupule sa pară apărători ai libertăţii iar acum vrea să îl facă pe Donald Trump preşedinte

    Paul Manafort a ajutat oligarhi cleptomani şi tirani fără scrupule. El le-a deschis, sau după caz redeschis, drumul spre putere şi avere. Pentru unii are sens ca omul care nu o dată a revoluţionat lobby-ul politic să-l reprezinte acum pe Donald Trump, speranţa republicanilor la preşedinţia Statelor Unite.

    Puţină lume a auzit de Manafort, poate din cauza lumii prin care se învârte. Omul este unul dintre acele personaje care construiesc istoria din umbră, sau cel puţin o influenţează. Potrivit unui fascinant profil făcut de Franklin Foer în revista Slate, sub titlul „Americanul tăcut“, Paul Manafort este printre cei mai mari arhitecţi de strategie electorală ai ultimelor patru decenii şi unul dintre cei mai eficienţi. Şi-a făcut o carieră din transformarea celor mai răi tirani în apărători ai libertăţii. Din acest punct de vedere, a-l face popular pe Trump pare floare la ureche.

    Mar-a-Lago, palatul lui Donald Trump, este impresionant după standardele din Palm Beach, dar nu şi după cele ale lumii dictatorilor. Spre exemplu, nu se poate compara cu Mejighiria, reşedinţa fostului preşedinte ucrainean Victor Ianukovici. Trump are 33 de băi şi trei buncăre, însă vilei sale îi lipsesc turma de struţi, galionul plutind pe un iaz şi setul de crose de golf din aur. Lui Manafort nu-i pasă de aceste diferenţe. A lucrat pentru ucrainean şi-l va ajuta şi pe Trump. A ajuns cel mai important consilier de campanie al americanului.

    Trump a apelat la Manafort pentru ceea ce la început părea să fie o sarcină tehnică: Manafort se pricepe să-i strunească, prin presiuni sau cu vorbe mieroase, pe delegaţi la adunările cu probleme. A mai făcut-o, asistându-l pe Gerald Ford când acesta înfrunta insurecţia lui Ronald Reagan în 1976. A avut o lungă colaborare cu lideri republicani, care s-au bazat pe el să le atragă delegaţi şi voturi, să le regizeze, în cele mai mici amănunte, spectacolele electorale.

    Având în vedere experienţa şi talentul său, era evident că Manafort nu s-ar fi limitat doar la atragerea publicului către Trump, o sarcină de altfel foarte importantă. Nu a durat mult şi consilierul a încercat să preia controlul operaţiunilor lui Trump – gestionarea bugetului, cumpărarea de publicitate, îndrumarea politicianului către un teleprompter şi departe de atacurile incendiare, de bâlci, la adresa opozanţilor.

    Unii au văzut în angajarea lui Manafort un act disperat: Trump a apelat la o relicvă dintr-un trecut îndepărtat pentru a compensa pentru infrastructura de campanie lacunară. În realitate, aducerea lui Manafort este o lovitură. Omul este printre cei mai importanţi consilieri de campanie din ultimii 40 de ani şi unul dintre cei mai eficienţi. A revoluţionat în repetate rânduri practicile de lobby, deşi este reţinut în a-şi etala public influenţa.

    Spre deosebire de vechii parteneri de afaceri Roger Stone şi Lee Atwater, Manafort nu poate fi descris ca emfatic. Stă la hoteluri de lux, dar nu iese din cameră să mănânce. Rămâne acolo să-şi facă planurile. Când iese totuşi să cineze cu un grup, stă în capătul mesei şi vorbeşte foarte puţin, dând impresia că îşi pătrează ideile scumpe pentru conversaţii în privat cu clienţii săi.

    „Manafort este o persoană care nu iese neapărat în evidenţă. Nu este nimic egocentric la el“, povesteşte economistul Anders Aslund, fost consilier al guvernului ucrainean.

    Fostul editor al The Washington Post Mary McGrory l-a descris ca având o personalitate calmă, neutră, deşi i-a remarcat „ochii căprui trişti“. În pofida zecilor de ani în care a acumulat influenţă la Washington şi în alte capitale ale lumii, Manafort nu a fost niciodată subiectul unui profil de revistă. A distribuit comentarii presei atunci când voia şi acolo unde voia, adică aproape niciodată şi nicăieri înainte de sosirea în tabăra lui Trump.

    Munca lui presupune discreţie. Deşi lista sa de clienţi include serii întregi de nume din topul Fortune 500, el şi-a construit o afacere înfloritoare lucrând cu dictatori.

    Vorbind despre fosta lor firmă, Roger Stone face acest lucru clar. „Black, Manafort, Stone and Kelly“ şi-a aliniat cea mai mare parte a dictatorilor pe care i-am putut găsi. Dictatorii sunt cei pe care toţi sunt cu ochii.“ Manafort are darul special de a schimba modul în care dictatorii sunt văzuţi de americani. Îi reinventează ca eroi mărinimoşi – veneraţi de think-tankuri americane, spălaţi din abundenţă cu bani de Congres.

    Punctul culminant al lungii cariere a lui Manafort ar fi putut fi jocurile de tenis cu Ianukovici la palatul Mejighiria. Timp de aproape şapte ani a făcut naveta la Kiev. În acest timp a remodelat politica din Ucraina şi a ajutat la împingerea ţării în sfera de influenţă a lui Vladimir Putin. A fost o realizare impresionantă, cel puţin conform standardelor etice care guvernează lumea lui Manafort. Acum a apărut Donald Trump, un alt oligarh care are nevoie disperată de serviciile sale.

    Geneza relaţiei dintre Trump şi Manafort a început cu Roy Cohn, celebru avocat de la curtea senatorului Joe McCarthy, ieşit în evidenţă în procesele contra unor presupuşi spioni ruşi. În anii ’70, Trump şi tatăl său l-au angajat pe Cohn ca avocat pentru apărea familiei într-un proces de discriminare în tranzacţii imobiliare (Cohn a acuzat autorităţile federale de folosirea unor tactici demne de Gestapoul nazist). Însă Cohn şi Trump au devenit amici, luând masa împreună sau întâlnindu-se în cluburi. Roy Cohn i-a prezentat pe Stone şi pe Manafort lui Trump.

    În acei ani ai muzicii disco, Stone şi Manafort erau nedespărţiţi. Amândoi şi-au petrecut copilăria în Connecticut şi s-au dus la colegiu în Washington, deşi nu puteau fi mai diferiţi. Stone iubea să fie în centrul atenţiei şi nu se sfia să joace teatru în public. Era un „bad boy“. A muncit pentru campania lui Nixon şi n-a ezitat să folosească trucuri murdare: a aranjat astfel încât să pară că un rival de-al lui Nixon este sprijinit de comunişti, de exemplu. N-a ezitat nici să se laude cu realizările sale. Stone nu era deloc timid. Iubea interviurile şi să se dea mare. Este un fanatic al bodybuildingului, care a pozat fără cămaşă pentru New Yorker. Poza a prins implantul de păr, dar nu şi tatuajul cu Richard Nixon de pe spate.

    Manafort a avut un mentor foarte diferit. A studiat cu viitorul secretar de stat James A. Baker III, disciplinat ca un soldat de la Marină şi elegant ca un absolvent de la Princeton. Amândoi erau conservatori, pragmatici şi însetaţi de politică (tatăl lui Manafort a fost şase ani primar în New Britain, Connecticut – un republican care a dominat într-un teritoriu democrat).
    Baker, un colecţionar de tinere talente, s-a ocupat de campania pentru realegerea lui Gerald Ford. Acolo i-au picat ochii pe Manafort. L-a ales să-l ajute cu campania. Când Baker a avut nevoie de propriul manager în campania sa din 1978 pentru a deveni procurorul general al statului Texas, l-a ales tot pe Manafort.

    „Paul l-a avut ca model pe Baker“, spune un prieten al strategului de campanie. Manafort a condus operaţiunile pentru Reagan într‑una dintre cele mai dificile regiuni, în sud, unde tensiunile rasiale erau maxime. Succesul campaniei din 1980 le-a adus celebritate lui Stone şi lui Manafort. Mai important, ei au ajutat la propulsarea lui Reagan la putere. Au aprovizionat aparatul administrativ, distribuind joburi în agenţii şi acumulând favoruri care le vor asigura baza noii lor afaceri de lobby. Au deschis porţile firmei în 1981. 

     

  • Omul care construieşte istoria din umbră. A ajutat oligarhi şi tirani fără scrupule sa pară apărători ai libertăţii iar acum vrea să îl facă pe Donald Trump preşedinte

    Paul Manafort a ajutat oligarhi cleptomani şi tirani fără scrupule. El le-a deschis, sau după caz redeschis, drumul spre putere şi avere. Pentru unii are sens ca omul care nu o dată a revoluţionat lobby-ul politic să-l reprezinte acum pe Donald Trump, speranţa republicanilor la preşedinţia Statelor Unite.

    Puţină lume a auzit de Manafort, poate din cauza lumii prin care se învârte. Omul este unul dintre acele personaje care construiesc istoria din umbră, sau cel puţin o influenţează. Potrivit unui fascinant profil făcut de Franklin Foer în revista Slate, sub titlul „Americanul tăcut“, Paul Manafort este printre cei mai mari arhitecţi de strategie electorală ai ultimelor patru decenii şi unul dintre cei mai eficienţi. Şi-a făcut o carieră din transformarea celor mai răi tirani în apărători ai libertăţii. Din acest punct de vedere, a-l face popular pe Trump pare floare la ureche.

    Mar-a-Lago, palatul lui Donald Trump, este impresionant după standardele din Palm Beach, dar nu şi după cele ale lumii dictatorilor. Spre exemplu, nu se poate compara cu Mejighiria, reşedinţa fostului preşedinte ucrainean Victor Ianukovici. Trump are 33 de băi şi trei buncăre, însă vilei sale îi lipsesc turma de struţi, galionul plutind pe un iaz şi setul de crose de golf din aur. Lui Manafort nu-i pasă de aceste diferenţe. A lucrat pentru ucrainean şi-l va ajuta şi pe Trump. A ajuns cel mai important consilier de campanie al americanului.

    Trump a apelat la Manafort pentru ceea ce la început părea să fie o sarcină tehnică: Manafort se pricepe să-i strunească, prin presiuni sau cu vorbe mieroase, pe delegaţi la adunările cu probleme. A mai făcut-o, asistându-l pe Gerald Ford când acesta înfrunta insurecţia lui Ronald Reagan în 1976. A avut o lungă colaborare cu lideri republicani, care s-au bazat pe el să le atragă delegaţi şi voturi, să le regizeze, în cele mai mici amănunte, spectacolele electorale.

    Având în vedere experienţa şi talentul său, era evident că Manafort nu s-ar fi limitat doar la atragerea publicului către Trump, o sarcină de altfel foarte importantă. Nu a durat mult şi consilierul a încercat să preia controlul operaţiunilor lui Trump – gestionarea bugetului, cumpărarea de publicitate, îndrumarea politicianului către un teleprompter şi departe de atacurile incendiare, de bâlci, la adresa opozanţilor.

    Unii au văzut în angajarea lui Manafort un act disperat: Trump a apelat la o relicvă dintr-un trecut îndepărtat pentru a compensa pentru infrastructura de campanie lacunară. În realitate, aducerea lui Manafort este o lovitură. Omul este printre cei mai importanţi consilieri de campanie din ultimii 40 de ani şi unul dintre cei mai eficienţi. A revoluţionat în repetate rânduri practicile de lobby, deşi este reţinut în a-şi etala public influenţa.

    Spre deosebire de vechii parteneri de afaceri Roger Stone şi Lee Atwater, Manafort nu poate fi descris ca emfatic. Stă la hoteluri de lux, dar nu iese din cameră să mănânce. Rămâne acolo să-şi facă planurile. Când iese totuşi să cineze cu un grup, stă în capătul mesei şi vorbeşte foarte puţin, dând impresia că îşi pătrează ideile scumpe pentru conversaţii în privat cu clienţii săi.

    „Manafort este o persoană care nu iese neapărat în evidenţă. Nu este nimic egocentric la el“, povesteşte economistul Anders Aslund, fost consilier al guvernului ucrainean.

    Fostul editor al The Washington Post Mary McGrory l-a descris ca având o personalitate calmă, neutră, deşi i-a remarcat „ochii căprui trişti“. În pofida zecilor de ani în care a acumulat influenţă la Washington şi în alte capitale ale lumii, Manafort nu a fost niciodată subiectul unui profil de revistă. A distribuit comentarii presei atunci când voia şi acolo unde voia, adică aproape niciodată şi nicăieri înainte de sosirea în tabăra lui Trump.

    Munca lui presupune discreţie. Deşi lista sa de clienţi include serii întregi de nume din topul Fortune 500, el şi-a construit o afacere înfloritoare lucrând cu dictatori.

    Vorbind despre fosta lor firmă, Roger Stone face acest lucru clar. „Black, Manafort, Stone and Kelly“ şi-a aliniat cea mai mare parte a dictatorilor pe care i-am putut găsi. Dictatorii sunt cei pe care toţi sunt cu ochii.“ Manafort are darul special de a schimba modul în care dictatorii sunt văzuţi de americani. Îi reinventează ca eroi mărinimoşi – veneraţi de think-tankuri americane, spălaţi din abundenţă cu bani de Congres.

    Punctul culminant al lungii cariere a lui Manafort ar fi putut fi jocurile de tenis cu Ianukovici la palatul Mejighiria. Timp de aproape şapte ani a făcut naveta la Kiev. În acest timp a remodelat politica din Ucraina şi a ajutat la împingerea ţării în sfera de influenţă a lui Vladimir Putin. A fost o realizare impresionantă, cel puţin conform standardelor etice care guvernează lumea lui Manafort. Acum a apărut Donald Trump, un alt oligarh care are nevoie disperată de serviciile sale.

    Geneza relaţiei dintre Trump şi Manafort a început cu Roy Cohn, celebru avocat de la curtea senatorului Joe McCarthy, ieşit în evidenţă în procesele contra unor presupuşi spioni ruşi. În anii ’70, Trump şi tatăl său l-au angajat pe Cohn ca avocat pentru apărea familiei într-un proces de discriminare în tranzacţii imobiliare (Cohn a acuzat autorităţile federale de folosirea unor tactici demne de Gestapoul nazist). Însă Cohn şi Trump au devenit amici, luând masa împreună sau întâlnindu-se în cluburi. Roy Cohn i-a prezentat pe Stone şi pe Manafort lui Trump.

    În acei ani ai muzicii disco, Stone şi Manafort erau nedespărţiţi. Amândoi şi-au petrecut copilăria în Connecticut şi s-au dus la colegiu în Washington, deşi nu puteau fi mai diferiţi. Stone iubea să fie în centrul atenţiei şi nu se sfia să joace teatru în public. Era un „bad boy“. A muncit pentru campania lui Nixon şi n-a ezitat să folosească trucuri murdare: a aranjat astfel încât să pară că un rival de-al lui Nixon este sprijinit de comunişti, de exemplu. N-a ezitat nici să se laude cu realizările sale. Stone nu era deloc timid. Iubea interviurile şi să se dea mare. Este un fanatic al bodybuildingului, care a pozat fără cămaşă pentru New Yorker. Poza a prins implantul de păr, dar nu şi tatuajul cu Richard Nixon de pe spate.

    Manafort a avut un mentor foarte diferit. A studiat cu viitorul secretar de stat James A. Baker III, disciplinat ca un soldat de la Marină şi elegant ca un absolvent de la Princeton. Amândoi erau conservatori, pragmatici şi însetaţi de politică (tatăl lui Manafort a fost şase ani primar în New Britain, Connecticut – un republican care a dominat într-un teritoriu democrat).
    Baker, un colecţionar de tinere talente, s-a ocupat de campania pentru realegerea lui Gerald Ford. Acolo i-au picat ochii pe Manafort. L-a ales să-l ajute cu campania. Când Baker a avut nevoie de propriul manager în campania sa din 1978 pentru a deveni procurorul general al statului Texas, l-a ales tot pe Manafort.

    „Paul l-a avut ca model pe Baker“, spune un prieten al strategului de campanie. Manafort a condus operaţiunile pentru Reagan într‑una dintre cele mai dificile regiuni, în sud, unde tensiunile rasiale erau maxime. Succesul campaniei din 1980 le-a adus celebritate lui Stone şi lui Manafort. Mai important, ei au ajutat la propulsarea lui Reagan la putere. Au aprovizionat aparatul administrativ, distribuind joburi în agenţii şi acumulând favoruri care le vor asigura baza noii lor afaceri de lobby. Au deschis porţile firmei în 1981. 

     

  • Un întreg oraş american a fost evacuat în totalitate. Care a fost motivul dramatic din spatele acestui episod – FOTO

    Oraşul Times Beach, din statul american Missouri a fost fondat ca parte a unui program de marketing mai puţin obişnuit.

    În anul 1925, proprietarii ziarului St. Louis Star – Times au împrejmuit un teren aflat de-a lungul râului Meremec şi au început să vândă parcele, care măsurau aproximativ 30 de metri lungime şi 6 metri lăţime.

    Pentru doar 67,50 dolari (echivalentul de astăzi a 900 de dolari), oricine putea cumpăra o porţiune de teren şi primea ca bonus un abonament de 6 luni la ziar .

    Vezi aici cum s-a ajuns ca acest oraş să fie evacuat în totalitate şi motivul dramatic din spatele acestei decizii!

  • Legenda Cascadei Bigăr, una din cele mai frumoase din lume – GALERIE FOTO

    V-aţi întrebat vreodată cum arată cea mai frumoasă cascadă din lume dar în minte vă tot apărea imaginea celebrei Niagara? Ei bine din 2013 site-ul american “The World Geography” a plasat pe primul loc în topul celor mai impresionante cascade din lume nimeni alta decât cascada Bigăr situată chiar pe paralelă de 45 de grade care străbate România.

    Acest monument al naturii are o înălţime de aproximativ 7-8 metri şi aspectul unui con acoperit integral din muchi.

    Aflată în Parcul Naţional Cheile Nerei — Beuşniţa, din judeţul Caraş-Severin, în Valea Minişului, la jumătatea distanţei dintre localităţile Anina şi Bozovici, pe DN 57B, Cascada Bigăr este practic locul în care izbucul Bigăr se varsă în râul Miniş.

    În Banat, localnicii numesc izbuc un izvor din care apa iese la lumină de sub stâncă. Izbucul Bigăr, a cărui apă este de o puritate rară, este alimentat de un curs de apă subteran ce iese de sub o stâncă înaltă de peste 50 metri.

    Acesta străbate peştera cu acelaşi nume din Munţii Aninei şi după o distanţă de circa 200 metri, se varsă în râul Miniş formând Cascada Bigăr.

    Potrivit legendei, pe meleagurile Văii Almăjului, trăia o familie de ţărani, a cărei durere era lipsa unui urmaş. Într-o noapte, femeii i s-a arătat în vis o vrăjitoare care i-a spus că, doar dacă va bea apă de la izvorul de sub stânca aşezată la graniţa dintre lumi va rămâne însărcinată, precizând că dacă urmaşul va fi fată, acesteia nu-i va fi îngăduit să se îndrăgostească, altfel va muri.

    Femeia a băut apă, iar după o vreme a născut o fată deosebit de frumoasă, care s-a îndrăgostit de un băiat chipeş pe nume Bigăr.

    Fata fost închisă de tatăl ei în grota de deasupra izvorului dintre lumi, strigătele de disperare ale acesteia fiind auzite de vrăjitoarea care trăia în cealaltă lume, în Tărâmul Regăsirii Dorului.

    Înduplecată de suferinţa fetei, vrăjitoarea i-a transformat părul într-o cascadă pe care au început să alunece lacrimile ei.

    Legenda mai spune că flăcăul a venit şi s-a aruncat în apele cascadei, iar fata s-a stins odată cu el, dar s-au reîntâlnit în cealaltă lume, singurul loc în care iubirea lor se putea împlini.

    De atunci, îndrăgostiţii, spre a-şi pecetlui dragostea, dar şi pentru a avea parte de iubirea veşnică, vin să bea apă din cascada ce poartă numele flăcăului Bigăr.

    Cititi mai multe pe www.romani-buni.info

  • Un fost agent CIA explică cât de simplu pot ajunge teroriştii în Europa. “E ca şi cum ai lua un autobuz din Madrid către Barcelona”

    “Să presupunem că  militanţii islamişti din Libia deţin rachete sol-aer (pe care le deţin). Apoi să presupunem că acel grup de terorişti vrea să le folosească în Europa. Cum fac asta? Trec Marea Mediteraneană? Nu, ar fi prinşi de NATO şi arestaţi. Iau o barcă din Benghazi? Nu, o să fie prinşi în port”, scrie Jamie Smith în articolul “Terrorism 101: Simple is Working” pentru publicaţia American Thinker. Smith este un fost agent CIA şi autor al cărţii “Gray Work: Confessions of an American Paramilitary Spy”.

    Ce trebuie să facă terorişti? Nimic foarte complicat.

    “În primul rând, trebuie să treacă în Algeria unde vând sau transferă armele către al-Murabitoun, principalul grup al-Qaida din Algeria”, scrie Smith. “Apoi aceştia trec granţia în Mauritania undeva lângă Chegga. Mai departe merg spre Nouadhibou, un port la distanţă de câteva mii de metri faţă Sahara Occidentală, care este practic Maroc. Angajează un pescar şi merg câteva mile în nord până ajung pe plaja din Maroc. Foarte mulţi pescari se plimbă în acea zonă, deci nu este nimic ieşit din comun. Mai departe, teroriştii merg pe autostradă până la Agadir, dreapta spre Marrakech, stânga către Casablanca apoi Rabat apoi până la Ceuta, Spania, care se află pe continentul african”, continuă Smith.

    “Cumpără o barcă pneumatică de la un magazin, aşteaptă să se aşterne noapte şi traversează apa către partea spaniolă a Ceuta. Distrug barca, mai merg puţin şi găsesc un taxi care să-i ducă în port de unde pot lua un bac care să-i ducă pe continentul european. E ca şi cum ai lua un autobuz din Madrid către Barcelona”, mai spune el. 

    “Câte Ceuta, câte găuri se află în sistem? Multe şi sunt uşor de exploatat”, afirmă Smith.

    “Din experienţa mea, lucrurile simple funcţionează. Băieţii răi ar putea închide orice aeroport din Statele Unite doar cu o sticlă pulverizatoare umplută cu azotat de amoniu. Tot ce trebuie să facă este să cumpere un sac de îngrăşământ şi să amestece cu apă. Pulverizează substanţa peste tot prin aeroport apoi dă un telefon de ameninţare cu bombă. Unităţile canine vor indica bombe peste tot. Autorităţile vor căuta bombe care nu există. Lucrurile simple funcţionează”, spune Smith.

    “În 2002, doi indivizi au terorizat Washingtonul. Lunetistul a omorât la întâmplare zece persoane în trei săptămâni. Nu vă închipuiţi că au făcut ceva extrem de inteligent. Lunetistul se ascundea în portbagajul maşinii sale de unde trăgea cu arma cu care a  ucis la întâmplare persoane în apropierea centrelor comerciale, a şcolilor sau atelierelor auto. A paralizat capitala Statelor Unite ale Americii.”