BusinessMagazin

Tag: poveste

  • Poveste impresionantă: O fetiţă din România abandonată la naştere, a devenit campioană mondială la Gimnastică Aerobică

    Cât de ciudat este uneori destinul… Ceea ce iniţial pare cea mai mare dramă, poate ulterior să fie perceput ca o şansă extraordinară. De ce spun asta? Pentru că atunci când vorbim despre un copil abandonat la naştere şi care, ulterior, devine campion mondial la nu contează care sport, ne putem gândi că un părinte care a putut să fie atât de josnic încât să îşi abandoneze copilul imediat după ce l-a născut, cu siguranţă nu i-ar fi oferit şansa unei realizări de acest fel. De aceea, deşi este un lucru regretabil care s-a petrecut în viaţa acestui copil, în acelaşi timp, poate că a fost şi şansa ei pentru nişte realizări de execepţie!

    Iată câteva cuvinte despre o senzaţională poveste de viaţă trăită până astăzi, la 11 ani, de Miruna Iordache, preluată de pe site-ul Fundaţia Ciprian Marica:

    „Abandonată de familie la naştere şi singură pe lume Miruna Iordache a ajuns în grija Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, fiind dată apoi înspre creştere unei asistente maternale unde avea să rămână până la vârsta de şase ani. Ulterior, bursiera Fundaţiei Ciprian Marica avea să schimbe din nou familia şi domiciliul, de ea având grijă din acel moment o altă asistentă maternală, Maria Didin.

    Maria împreună cu soţul său Anton au ajutat-o pe Miruna să depăşească şocul mutării şi cu răbdare şi înţelepciune au îndrumat-o pe micuţa care se rostogolea în sufrageria lor pe podea către gimnastică. În decurs de doar trei ani Miruna Iordache a obţinut 21 de medalii, dintre care 17 de aur, 3 de argint şi 1 de bronz, la cele mai importante competiţii din ţară şi din străinătate.

    Datorită unui copil abandonat la naştere imnul României a fost auzit şi aplaudat la competiţiile mondiale de gimnastică aerobică.”

    Cititi mai multe pe www.cunoastelumea.ro

  • Amazoanele din Dahomey, cele mai temute femei din istorie

    Povestea amazoanelor, femei neînfricate care luptau cu dârzenie până la ultima, este una dintre cele mai cunoscute din mitologia greacă. În Iliada acestea purtau supranumele de Antianeirai („cele care luptă ca bărbaţii”), iar unele poveşti susţineau că ele şi-ar fi tăiat un sân pentru a putea folosi mai uşor arcul şi suliţele. Mitul amazoanelor a dăinuit peste milenii, deşi istoria nu a confirmat existenţa lor. Puţini cunosc însă povestea veritabilelor amazoane: cele din Dahomey.

    Vezi aici cine au fost amazoanele din Dahomey, cele mai temute femei din istorie

  • Cei trei studenţi din România i-au învins pe americani la ei acasă

    Echipa ENTy, reprezentanta României la finala globală Microsoft Imagine Cup 2016, câştigă locul întâi la categoria Innovation, un premiu în valoare de 50.000$ şi şansa să primească titlul de campion Imagine Cup.

    Cei trei studenţi ai Universităţii Politehnice din Bucureşti – Flavia Oprea, Iulian Mateşică şi Cristian Alexandrescu – au dezvoltat un dispozitiv hi-tech de mici dimensiuni ce urmăreşte echilibrul urechii interne şi verifică postura coloanei vertebrale în timp real. Dispozitivul poate fi purtat pe spate sau cap şi poate detecta probleme ale urechii interne şi generează date care pot fi utile medicilor în diagnosticarea pacienţilor cu tulburări de echilibru.

    “Experienţa aici este una uimitoare şi nu poate fi redată clar prin cuvinte. Imagine Cup a deschis echipei noastre multe drumuri şi a validat încă o dată ideea inovativă a ENTy, dar şi a valorii studenţilor români din IT”, a declarat Flavia Oprea – product developer ENTy, imediat după ceremonia de premiere de aseară.

    Citiţi aici povestea celor trei studenţi care au câştigat premiul pentru inovaţie

  • Cei trei studenţi din România care i-au învins pe americani la ei acasă. Elevii noştri au câştigat locul întâi

    Echipa ENTy, reprezentanta României la finala globală Microsoft Imagine Cup 2016, câştigă locul întâi la categoria Innovation, un premiu în valoare de 50.000$ şi şansa să primească titlul de campion Imagine Cup.

    Cei trei studenţi ai Universităţii Politehnice din Bucureşti – Flavia Oprea, Iulian Mateşică şi Cristian Alexandrescu – au dezvoltat un dispozitiv hi-tech de mici dimensiuni ce urmăreşte echilibrul urechii interne şi verifică postura coloanei vertebrale în timp real. Dispozitivul poate fi purtat pe spate sau cap şi poate detecta probleme ale urechii interne şi generează date care pot fi utile medicilor în diagnosticarea pacienţilor cu tulburări de echilibru.

    “Experienţa aici este una uimitoare şi nu poate fi redată clar prin cuvinte. Imagine Cup a deschis echipei noastre multe drumuri şi a validat încă o dată ideea inovativă a ENTy, dar şi a valorii studenţilor români din IT”, a declarat Flavia Oprea – product developer ENTy, imediat după ceremonia de premiere de aseară.

    Citiţi aici povestea celor trei studenţi care au câştigat premiul pentru inovaţie

  • Bugs Bunny a împlinit 76 de ani. Povestea celui mai iubit iepure animat: “What’s up, Doc? “

    Acum 76 de ani, pe 27 iule 1940, Bugs Bunny, cel mai iubit iepure animat, curtenitor, inteligent şi şarlatan, cel care a devenit cel mai popular personaj de la Warner Bros, şi-a făcut prima apariţia oficială pe marile ecrane, în filmul “A Wild Hare”, relatează cbsnews.com.

    Iepurele excentric şi abil Bugs Bunny le-a eclipsat pe Ciocănitoarea Woody sau pe Daffy Duck. El nu era într-o ureche, era doar aventuros din fire, pur şi simplu n-avea teamă de vânători: astfel l-au imaginat regizorul Tex Avery şi ilustratorul Virgil Ross în “A Wild Hare”. Bugs Bunny, spuneau creatorii lui, trebuie să fie iepure sarcastic, să ronţăie morcovi, egocentric şi înfumurat.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Un bucureştean a construit un castelul de lut în Valea Zânelor. Vezi cum arată construcţia inspirată din poveştile Fraţilor Grimm

    Inspirat din poveştile Fraţilor Grimm, un român a construit un castel din lut la 35 de km de Sibiu, în Valea Zânelor.

    Castelul de lut Valea Zânelor îi aparţine lui Răzvan Vasile, un bucureştean care şi-a petrecut verile copilăriei la bunici, în satul  Mândra din Ţara Făgăraşului, scrie Descoperă.

    Pensiunea este construită doar din materiale naturale, iar zona aleasă este una de poveste. Castelul-pensiune are zece camere şi se întinde pe 320 mp. A fost construit de meşteri şi muncitori din Maramures, pe baza unui proiect realizat de arhitectul Ileana Mavrodin.

    Până acum a investit în construcţie 230.000 de euro, dar mai are nevoie de încă pe atât pentru a putea primi turişti. La ridicarea casei s-a lucrat aproximativ un an, iar de curând au fost terminate şi finisajele exterioare. Pentru ca proiectul să ajungă la forma finală a fost nevoie să schimbe mai mulţi arhitecţi, şi nici cu muncitorii lucrurile n-au mers mai uşor.

    Fundatia este realizata din beton si pietre, structura este din lemn, iar peretii sunt construiti din cob (buştean de olid şi apoi acoperit cu cob), un amestec de pamânt, apa, paie, argila si nisip. Pereţii exteriori au 60 cm grosime iar cei interiori 45 cm.

    „Tencuiala exterioara este de var şi nisip şi turnurile sunt din piatra de rau, zidite cu var şi nisip”, a explicat Razvan Vasile, pentru casenaturale.org.

    Pentru încălzire, au fost montate două centrale pe lemne. Pensiunea e pe două nivele, parter şi mansardă, are 6 camere duble şi 4 apartamente etajate, toate diferite şi fiecare cu intrare proprie, din exterior, din dorinţa ca turiştii care ajung aici să aibă cât mai multă intimitate.

    Pensiune urmează să fie inaugurată până la finalul anului.

    Sursă fotografii: travelgeni.com / Rodica Avram şi facebook.com/casteluldelut 

  • Povestea liceenilor care au creat un dispozitiv ce le permite nevăzătorilor să se deplaseze în siguranţă

    Ce „văd“ nevăzătorii sau poate cum visează? Sunt întrebări care apar de-a lungul vieţii şi la care au răspuns unii scriitori sau cercetători de-a lungul anilor. Cum ar putea percepe nevăzătorii culorile? La această întrebare a încercat să răspundă Tudor Popa, fondator al proiectului Oculus Mitra, o pereche de ochelari ce permit nevăzătorilor să distingă şi să aprecieze distanţele şi să se deplaseze în siguranţă fără însoţitor. Cu acea întrebare în minte, Tudor Popa a găsit un răspuns, răsfrângerea culorilor, care sunt compuse din procente RGB, în procente de mirosuri. Toate bune şi frumoase, numai că în urma unei întâlniri cu un nevăzător pe nume George totul s-a schimbat.

    Este un ţel lăudabil ca persoanele nevăzătoare să poată distinge culorile, însă, mai important de atât, ei au nevoie de un dispozitiv care le poate spune distanţa faţă de un obiect, un gadget cu ajutorul căruia s-ar putea deplasa în siguranţă din punctul A în punctul B. „Am înţeles că nu distingerea culorilor este prioritatea unui nevăzător, ci deplasarea în siguranţă. Să meargă în linie dreaptă, să ştie dacă sunt pericole pe drum, cum ar fi obiecte cu temperatură ridicată, ca plita de aragaz“, spune Popa. Deocamdată au renunţat la funcţia de detectare a culorilor şi s-au axat doar pe abilitatea de a distinge distanţa şi deplasarea în siguranţă. Pentru acest proiect, Tudor Popa a adunat câţiva oameni în jurul lui, liceeni ca şi el: Alex Simion, care se ocupă de dezvoltare şi producţie, Miruna Gafencu, marketing şi dezvoltare, Adrian Conete, designer, şi Diana Canghizer, PR. Cei care vor să-i ajute pe nevăzători „să vadă“ vor da bacul anul viitor.

    Am discutat cu Tudor Popa şi Miruna Gafencu deasupra unor răcoritoare şi niciun moment nu şi-au trădat vârsta. Mi-au povestit cum vor să-i ajute pe nevăzători, cum oamenii iau de-a gata vederea şi că poate ar trebui să apreciem mai mult acest simţ; am vorbit despre business plan, producţie şi tehnologie. Totul a început în decembrie anul trecut şi în mai puţin de o lună aveau gata un prototip, „o plăcuţă cu toţi senzorii şi cu procesorul pe afară“, spune Popa; „apoi le-am montat pe o pereche de ochelari de la cinema, cu fire care atârnau pe afară“, adaugă Miruna Gafencu. „Implementarea a fost rapidă pentru că am gândit-o cu mult timp înainte“, a continuat Tudor Popa.

    Au investit primii bani câştigaţi în urma unui concurs de antreprenoriat, apoi au organizat un eveniment de fundraising unde au strâns 1.000 de dolari, care au fost investiţi în continuare în dezvoltare. Au creat primul prototip purtabil şi l-au testat la o şcoală de nevăzători din Bucureşti, unde „am avut un şoc pozitiv. Nu ne aşteptam să meargă atât de bine“.

    Cum funcţionează? Ochelarii sunt dotaţi cu mai mulţi senzori care detectează mişcarea şi distanţa, apoi aceste date sunt colectate şi procesate de software, care transformă informaţia în sunete. Practic, scăderea sau creşterea frecvenţei şi intensitatea sunetelor îl ghidează pe cel care poartă ochelarii; sunt emise sunete şi atunci când persoana se abate de la direcţie, fie dreapta, fie stânga. „În urma feedbackului primit am învăţat că produsul nostru trebuie să fie personalizabil. Unii ne-au zis că vor să se audă mai repede, alţii mai rar, alţii că vor să audă de la o distanţă mai mare. Vrem să facem o serie de setări pe care le poţi schimba. În plus, pentru variantele viitoare vrem să implementăm comunicarea şi pe alte canale senzoriale pentru că acum ar putea fi prea multă informaţie de perceput pe un singur canal. Haptic ar fi următorul canal pe care am vrea să ne concentrăm“, afirmă Popa. Tot el povesteşte că se gândesc şi să înlocuiască sunetele cu o voce care i-ar spune purtătorului exact ce se întâmplă, de pildă că se apropie o maşină sau că în faţă este un scaun.

    Drumul parcurs până acum nu a fost doar lin, iar un moment la care fac referire adolescenţii implică lucrul de cinci ore cu freza într-un material de plastic. „Cu două zile înainte de un concurs, s-a ars un senzor la ochelari şi Tudor umbla de zor cu mama lui prin oraş după un senzor în timpul weekendului când nu erau magazinele deschise“, povesteşte Miruna. „Am improvizat cu un senzor mai vechi, mai mare. Am stat ore în şir cu freza în plastic ca să reuşim să-l facem. Au fost nişte zile grele înainte de concurs. Nu mă aşteptam să avem totul gata la timp. Ne trezeam, lucram şi ne culcam, asta ne era toată ziua“, continuă el.

    Designul produsul a fost proiectat de Adrian Conete şi este realizat cu ajutorul unei imprimante 3D. Pentru eventuala producţie se uită tot către România, unde vor să creeze locuri de muncă şi locuri de practică pentru studenţii care vor să înveţe. Pentru a putea pune pe picioare operaţiunea (producerea de mai multe perechi de ochelari pentru o testare mai amplă) „am avea nevoie cam de 30.000 de euro“.

    Costul de producţie a unei perechi de ochelari se situează acum undeva la 200 de dolari, iar preţul de vânzare s-ar plasa la 400 de euro. Astfel, tinerii vor să aibă o variantă finală la sfârşitul lui 2016 şi au în plan să vândă 500 de bucăţi în primul an pe piaţa din România, apoi să se extindă către alte pieţe europene. Previzionează venituri de peste 500.000 de euro după al treilea an de funcţionare, iar piaţa le permite, având în vedere că 4% din populaţia planetei este nevăzătoare, potrivit lui Tudor Popa.

    Acum se pregătesc de următoarea etapă a concursului Junior Achievement, finala europeană ce se va desfăşura la sfârşitul acestei luni în Elveţia, unde au şi organizat un alt test pentru nevăzători şi unde speră să întâlnească oameni dornici să investească în invenţia lor. Mai departe, vor să meargă către programare. Spun că nu-i interesează foarte mult afacerile, dar Tudor Popa recunoaşte că „ai căruţa (invenţia – n.r.), dar ai nevoie şi de cai, care sunt businessul“.

  • Povestea liceenilor care au creat un dispozitiv ce le permite nevăzătorilor să se deplaseze în siguranţă

    Ce „văd“ nevăzătorii sau poate cum visează? Sunt întrebări care apar de-a lungul vieţii şi la care au răspuns unii scriitori sau cercetători de-a lungul anilor. Cum ar putea percepe nevăzătorii culorile? La această întrebare a încercat să răspundă Tudor Popa, fondator al proiectului Oculus Mitra, o pereche de ochelari ce permit nevăzătorilor să distingă şi să aprecieze distanţele şi să se deplaseze în siguranţă fără însoţitor. Cu acea întrebare în minte, Tudor Popa a găsit un răspuns, răsfrângerea culorilor, care sunt compuse din procente RGB, în procente de mirosuri. Toate bune şi frumoase, numai că în urma unei întâlniri cu un nevăzător pe nume George totul s-a schimbat.

    Este un ţel lăudabil ca persoanele nevăzătoare să poată distinge culorile, însă, mai important de atât, ei au nevoie de un dispozitiv care le poate spune distanţa faţă de un obiect, un gadget cu ajutorul căruia s-ar putea deplasa în siguranţă din punctul A în punctul B. „Am înţeles că nu distingerea culorilor este prioritatea unui nevăzător, ci deplasarea în siguranţă. Să meargă în linie dreaptă, să ştie dacă sunt pericole pe drum, cum ar fi obiecte cu temperatură ridicată, ca plita de aragaz“, spune Popa. Deocamdată au renunţat la funcţia de detectare a culorilor şi s-au axat doar pe abilitatea de a distinge distanţa şi deplasarea în siguranţă. Pentru acest proiect, Tudor Popa a adunat câţiva oameni în jurul lui, liceeni ca şi el: Alex Simion, care se ocupă de dezvoltare şi producţie, Miruna Gafencu, marketing şi dezvoltare, Adrian Conete, designer, şi Diana Canghizer, PR. Cei care vor să-i ajute pe nevăzători „să vadă“ vor da bacul anul viitor.

    Am discutat cu Tudor Popa şi Miruna Gafencu deasupra unor răcoritoare şi niciun moment nu şi-au trădat vârsta. Mi-au povestit cum vor să-i ajute pe nevăzători, cum oamenii iau de-a gata vederea şi că poate ar trebui să apreciem mai mult acest simţ; am vorbit despre business plan, producţie şi tehnologie. Totul a început în decembrie anul trecut şi în mai puţin de o lună aveau gata un prototip, „o plăcuţă cu toţi senzorii şi cu procesorul pe afară“, spune Popa; „apoi le-am montat pe o pereche de ochelari de la cinema, cu fire care atârnau pe afară“, adaugă Miruna Gafencu. „Implementarea a fost rapidă pentru că am gândit-o cu mult timp înainte“, a continuat Tudor Popa.

    Au investit primii bani câştigaţi în urma unui concurs de antreprenoriat, apoi au organizat un eveniment de fundraising unde au strâns 1.000 de dolari, care au fost investiţi în continuare în dezvoltare. Au creat primul prototip purtabil şi l-au testat la o şcoală de nevăzători din Bucureşti, unde „am avut un şoc pozitiv. Nu ne aşteptam să meargă atât de bine“.

    Cum funcţionează? Ochelarii sunt dotaţi cu mai mulţi senzori care detectează mişcarea şi distanţa, apoi aceste date sunt colectate şi procesate de software, care transformă informaţia în sunete. Practic, scăderea sau creşterea frecvenţei şi intensitatea sunetelor îl ghidează pe cel care poartă ochelarii; sunt emise sunete şi atunci când persoana se abate de la direcţie, fie dreapta, fie stânga. „În urma feedbackului primit am învăţat că produsul nostru trebuie să fie personalizabil. Unii ne-au zis că vor să se audă mai repede, alţii mai rar, alţii că vor să audă de la o distanţă mai mare. Vrem să facem o serie de setări pe care le poţi schimba. În plus, pentru variantele viitoare vrem să implementăm comunicarea şi pe alte canale senzoriale pentru că acum ar putea fi prea multă informaţie de perceput pe un singur canal. Haptic ar fi următorul canal pe care am vrea să ne concentrăm“, afirmă Popa. Tot el povesteşte că se gândesc şi să înlocuiască sunetele cu o voce care i-ar spune purtătorului exact ce se întâmplă, de pildă că se apropie o maşină sau că în faţă este un scaun.

    Drumul parcurs până acum nu a fost doar lin, iar un moment la care fac referire adolescenţii implică lucrul de cinci ore cu freza într-un material de plastic. „Cu două zile înainte de un concurs, s-a ars un senzor la ochelari şi Tudor umbla de zor cu mama lui prin oraş după un senzor în timpul weekendului când nu erau magazinele deschise“, povesteşte Miruna. „Am improvizat cu un senzor mai vechi, mai mare. Am stat ore în şir cu freza în plastic ca să reuşim să-l facem. Au fost nişte zile grele înainte de concurs. Nu mă aşteptam să avem totul gata la timp. Ne trezeam, lucram şi ne culcam, asta ne era toată ziua“, continuă el.

    Designul produsul a fost proiectat de Adrian Conete şi este realizat cu ajutorul unei imprimante 3D. Pentru eventuala producţie se uită tot către România, unde vor să creeze locuri de muncă şi locuri de practică pentru studenţii care vor să înveţe. Pentru a putea pune pe picioare operaţiunea (producerea de mai multe perechi de ochelari pentru o testare mai amplă) „am avea nevoie cam de 30.000 de euro“.

    Costul de producţie a unei perechi de ochelari se situează acum undeva la 200 de dolari, iar preţul de vânzare s-ar plasa la 400 de euro. Astfel, tinerii vor să aibă o variantă finală la sfârşitul lui 2016 şi au în plan să vândă 500 de bucăţi în primul an pe piaţa din România, apoi să se extindă către alte pieţe europene. Previzionează venituri de peste 500.000 de euro după al treilea an de funcţionare, iar piaţa le permite, având în vedere că 4% din populaţia planetei este nevăzătoare, potrivit lui Tudor Popa.

    Acum se pregătesc de următoarea etapă a concursului Junior Achievement, finala europeană ce se va desfăşura la sfârşitul acestei luni în Elveţia, unde au şi organizat un alt test pentru nevăzători şi unde speră să întâlnească oameni dornici să investească în invenţia lor. Mai departe, vor să meargă către programare. Spun că nu-i interesează foarte mult afacerile, dar Tudor Popa recunoaşte că „ai căruţa (invenţia – n.r.), dar ai nevoie şi de cai, care sunt businessul“.

  • Povestea din spatele unui bilet de avion

    În 2006, Adobe a achiziţionat Interakt, o firmă dezvoltată de Alexandru Costin şi Bogdan Rîpa, pentru care ar fi plătit 20 de milioane de dolari. Alexandru Costin a rămas să lucreze pentru Adobe la Bucureşti următorii zece ani, iar acum a acceptat să se ducă la sediul central într-o poziţie de senior director pentru Digital Imaging Services & Products Strategy. „În principal, mă ocup de toate serviciile din spatele aplicaţiilor Lightroom şi Photoshop din Creative Cloud Photography Plan“, a menţionat el pentru ZF.

    Pentru el, acest lucru este o realizare, întrucât preia o poziţie destul de înaltă în Adobe. Ce mi-a atras atenţia însă a fost atunci când mi-a spus: „Plec joi din ţară, alături de familie, avem bilete doar dus“. Şi a continuat: „E un mix între oportunităţile pe care le vom avea acolo, în principal familia şi copiii, dar şi eu. Este altceva să fii la sediul central. Există o limită în ceea ce poţi să atingi aici (România – n.r.)“.

    În mod cert, Alexandru Costin nu avea grija zilei de mâine, ci dimpotrivă. Dar totuşi a decis să plece, pentru că poate România a atins o limită, iar o parte din creierele de aici, adică din cei care au realizat ceva, îşi dau seama că în condiţiile actuale mai mult nu se poate.

    Pentru o parte din cei care au ales să rămână în România după 1990 sau după 2000, când s-au deschis graniţele mai larg, a urmat un deceniu extraordinar în care salturile economice, profesionale, de venit personal şi de valoare a afacerii în cazul în care aveau un business au fost exponenţiale. Cu un asemenea salt te întâlneşti poate o singură dată în viaţă – atunci când salariul poate să crească peste noapte de la 500 de euro la câteva mii sau valoarea companiei să urce de la câteva sute de mii de euro la câteva milioane.

    Din păcate, România din jur, din afara propriei afaceri, din afara propriului job, nu a ţinut pasul cu ceea ce se întâmpla la nivel individual, la nivel micro. Paradoxal, pe măsură ce oamenii aveau mai mulţi bani, infrastructura educaţională, rutieră, cea de sănătate, infrastructura de mentalitate se deteriorau. În 2016, România a ajuns „crăpată“, iar acest lucru nu are cum să nu lase urmări. Dacă în primii 15 ani după 1990 trei milioane de români au decis să plece din ţară pentru a căuta locuri de muncă în afară, după criză încoace s-ar putea să asistăm la un fenomen extrem de interesant. Cei care s-au realizat, au familie şi copii se gândesc să plece din ţară, deşi nu se confruntă cu problema banilor şi nici a jobului. Pur şi simplu vor ceva mai bun pentru copiii lor şi consideră că România nu le poate oferi acest lucru.

    Pentru ei, cei care au rămas în ţară după 1990, România le-a adus bani şi posibilitatea realizării unor lucruri pe care în afară nu le-ar fi putut face, indiferent unde ar fi lucrat şi ce ar fi realizat. Când erau singuri, „lumea era a lor“ şi România era a lor. Când au o familie şi mai ales când au copii, România a rămas în urmă şi, mai mult decât atât, pare să se degradeze mental, profesional şi ca infrastructură. Pentru cei care au contribuit la această creştere economică în anii 2000, România pare că şi-a epuizat potenţialul şi nu există ceva care să o ducă înainte, iar cei care şi-au tocit coatele, nervii pentru a realiza ceva încep să simtă că oportunităţile se epuizează pe zi ce trece. Poate greşesc, dar sunt câţiva români care au între 35 şi 45 de ani care se gândesc că le-ar fi mai bine copiilor lor în afară decât în România.

    În mod cert, nu va fi un fenomen de masă, dar în spatele câtorva cazuri se află un mod de a privi România viitorului. Pur şi simplu nu îţi mai poţi imagina când vor fi gata autostrăzile, când spitalele vor fi curate, când la şcoală se va învăţa din nou (aşa cum au învăţat ei, părinţii, în perioada comunistă), când se va opri fenomenul de „manelizare“ a ţării etc. Pe lângă acest lucru, mulţi înţeleg că posibilităţile de a începe o nouă afacere şi de a o dezvolta sunt din ce în ce mai reduse, întrucât pieţele sunt aşezate, barierele de intrare sunt ridicate şi nu mai poţi să realizezi ceea ce ai făcut în anii ’90 şi 2000.

    România pare să se îndrepte către un zid, care va fi foarte greu de trecut, din punctul de vedere al infrastructurii, al educaţiei, sănătăţii, mentalităţii şi afacerilor. Mai mult decât atât, lumea nu vede lideri care să ducă România la următorul nivel, în care mai mulţi oameni să aibă venituri mai mari sau să aibă încredere să construiască o afacere. Uitaţi-vă la investiţii şi la crearea de noi locuri de muncă! Bat pasul pe loc, ceea ce arată neîncredere în viitor şi în oportunităţile care sunt pe piaţă.

    Biletul „dus“ spre America, pe care şi l-a luat Alexandru Costin înseamnă în spate mult mai mult decât o simplă decizie. După ’90, oamenii nu aveau bani, dar aveau visuri şi vedeau în România oportunităţi la tot pasul. Mulţi chiar au reuşit să profite de ele. În 2016, oamenii au bani (măcar o parte din ei), dar nu mai văd oportunităţi în faţă.
     

  • Cum a ajuns acest tânăr să câştige 100.000 de dolari într-un an scriind pentru un blog financiar

    O poveste cu iz de răfuială. După cum recunoaşte chiar Bloomberg, Zero Hedge îi este concurent în furnizarea de ştiri şi informaţii financiare. Unul atât de influent încât, spune un zvon, este pus pe lista site-urilor interzise angajaţilor de către Bank of America.

    Colin Lokey, cunoscut şi ca „Tyler Durden“, încalcă prima regulă a Fight Club: nu vorbeşti despre Fight Club! Lokey încalcă şi cea de-a doua regulă a Fight Club (vezi regula numărul unu), îşi începe Bloomberg povestea.  Lokey iese în public după mai mult de un an de scris pentru Zero Hedge din umbra numelui eroului anarhist. Făcând aceasta, el răspunde unei întrebări care macină Wall Street‑ul încă de când blogul a început să emită, în urmă cu şapte ani: cine este acest Tyler Durden?

    Se pare că în spatele personajului se ascund trei oameni. După plecarea sa, din aprilie, şi după un schimb de acuzaţii de ipocrizie şi de instabilitate mintală cu restul de două treimi al echipei, Lokey, 32 de ani, s-a decis să-şi dea jos masca şi să-şi demaşte şi foştii colegi Durden.

    Lokey spune că celelalte două persoane sunt Daniel Ivandjiiski, de 37 de ani, născut în Bulgaria, fost analist despre care se crede de mult timp că este fondatorul site-ului, şi Tim Backshall, de 45 de ani, un specialist binecunoscut în titluri de credit derivate.

    Într-un interviu telefonic, Ivandjiiski a confirmat că ei au fost singurii Tyler Durdeni de pe ştatele de plată ale firmei de când Lokey s-a îmbarcat. Nu părea încântat de decizia colegului său de a ieşi la lumină. Backshall a refuzat să comenteze, lăsând răspunsurile la întrebări pe seama lui Ivandjiiski.

    Licenţiat în ştiinţe politice şi cu diplomă de MBA, Lokey spune că a avut un trecut agitat până să vină la Zero Hedge. La începutul lunii aprilie, epuizarea din cauza muncii l-a băgat în spital. S-a internat pentru că simţea că vine un atac de panică.  „Îi dorim lui Colin toate cele bune, este clar un individ cu probleme în multe aspecte şi, sincer, suntem dezamăgiţi că a ales să arate astfel publicului nemulţumirile sale faţă de companie“, a spus Ivandjiiski.

    Ivandjiiski a lucrat la un fond de hedging înainte de a-i fi interzisă, în 2008, practicarea meseriei de către autoritatea de control din industria financiară americană din cauza unor activităţi de insider trading. El nu a recunoscut, dar nici nu a respins acuzaţiile că ar fi făcut ceva ilegal. Backshall este o figură populară la ştiri. A fost citat de diverse agenţii şi publicaţii, inclusiv de Bloomberg. Însă nu s-a ştiut că este editor la Zero Hedge.

    Schisma din redacţie a adus în lumină blogul popular printre jucătorii profesionişti de pe pieţe, un site care amestecă analize financiare detaliate cu titluri de senzaţie cum ar fi „Războiul care se apropie ne va rezolva problema cu şomajul şi creşterea“ sau „Dezvăluiri – cum două telefoane date de Janet Yellen au salvat lumea“.

    De când a fost înfiinţat, în plină criză financiară, Zero Hedge a crescut şi s-a transformat dintr-un blog într-o forţă a internetului. Arătând adesea neîncredere în „establishment“ şi aproape întotdeauna negativism, Zero Hedge dă lumii o imagine pesimistă. Titluri ca „Acţiunile sunt într-o stare mai precară decât s-a crezut că este posibil“ sau „Pentru fermierul american, moartea vine de la 1.000 de cuţite – valoarea terenurilor agricole se prăbuşeşte mai abrupt ca niciodată în ultimii 30 de ani“ nu sunt deloc rare.

    Etosul site-ului este poate cel mai bine rezumat de sloganul de la finalul homepage-ului, împrumutat de asemenea din Fight Club: „Pe o axă a timpului suficient de lungă rata supravieţuirii scade la zero pentru oricine“.

    Un imn adus populismului, filmul din 1999 este plin de dezgust faţă de consumerism şi faţă de sistemul financiar. Brad Pitt joacă rolul lui Tyler Durden, personaj hotărât să lupte contra sistemului corupt al elitei globale – o atitudine care se reflectă adesea în conţinutul materialelor Zero Hedge.

    Mergând pe această idee, site-ul argumentează că discursul anonim este necesar într-o atmosferă care sufocă opoziţia publică – în acest mediu s-a născut pseudonimul „Tyler Durden“. În primii ani, Durden avea o colegă, pe „Marla Singer“, un alt personaj din Fight Club.„Îmi aminteşte de un business de informaţii de succes în care amesteci poveşti de propagandă cu informaţii bune. Găseşti lucruri interesante acolo, dar şi chestii nebuneşti“, spune Craig Pirrong, profesor de finanţe la Universitatea Huston.

    O distorsiune într-un peisajul mediatic al informaţiei financiare în care titlurile sunt de cele mai multe ori serioase, dacă nu austere, site-ul s-a făcut remarcat în 2009, acuzând Goldman Sachs că are acces la informaţii confidenţiale privind activităţile de trading cu frecvenţă ridicată. Iar de atunci nu a încetat să atace acest colos de pe Wall Street.

    Deşi Durdenii se dau drept vocea neliniştii pieţei, copiile de pe mesajele editorilor de la Zero Hedge, furnizate de Lokey, arată că editorii se concentrau pe a face trafic pe internet. Titlurile erau intens discutate şi se insista pe publicarea materialelor la foc continuu pentru a ţine cititorii în priză. Lokey spune că insistenţa pe profit – şi ceea ce el consideră că era o linie politică evidentă – l-a motivat să plece.