BusinessMagazin

Tag: masina

  • Opinie Cătălin Olteanu: Cu şi fără interpretare

    CĂTĂLIN OLTEANU (Director general al FM România)

    Traversam o perioadă destul de agitată de start-up în producţie, cu probleme şi elemente-surpriză pe care echipa nu le ghidona în cel mai deştept mod. Încercam să monitorizăm cât mai atent ce se întâmpla acolo, iar managerul de producţie trimitea pe SMS realizările fiecărui schimb. Am mai povestit de scoţienii cu care eram la cină şi, când au picat cifrele cele nasoale, le-am şi putut discuta in direct. Unul m-a rugat să îl ajut cu o traducere, să îi spun cum se zice în româneşte „the shit has hit the fan“. Ei bine, am tradus ad litteram (s-a lovit rahatul de ventilator). Nu mi-a dat nicio secundă prin cap că puteam să interpretez şi să pun varianta românească, „s-a făcut rahatul praf/bici“.

    Vesel a fost a doua zi la şedinţă, când, după ce s-a dat raportul de producţie, britanicul s-a ridicat şi a spus:
    „I have only one comment: s-a loviit rahateul de vaentilatur“. Comentariul respectiv s-a transformat în folclor şi a devenit pentru mine o lecţie de interpretare.

    Şi apropo de interpretare, iată şi istoria PTH. PTH, adică „pin through hole“, era o maşină care punea componente electronice cu picioruşe prin găurile din placa de bază… cam asta îmi iese mie acum la traducere şi interpretare. Cert este că respectivele componente sunt de două feluri: cu plantare axială sau cu plantare radială, aşa că şi maşinile PTH sunt de două feluri, adică radiale sau axiale (sau cel puţin aşa erau la vremea respectivă).

    Cert este că aveam vreo opt maşini axiale deşi ne foloseam doar de vreo cinci, şi doar trei radiale deşi ne-ar fi trebuit tot vreo cinci. Aşa că toată lumea se muncea să-i convingă pe cei de la corporaţie să accepte investiţia în astfel de maşini. Dar, aşa cum se întâmplă de obicei, într-una din zile un maestru în control a trecut pe lângă o maşină ce nu funcţiona. L-a întrebat pe operatorul de la maşina alăturată de ce stă respectivul echipament. Operatorul a răspuns simplu: „Nu e plan de producţie pe acea maşină“.
    – Aha, dar ce maşină e?
    – PTH, domnu’.
    Fantastic! A fost descoperită o conspiraţie a celor din operaţiuni: deşi au PTH care stă degeaba, ei cer investiţii pentru alte PTH-uri. Mailul către corporaţie a plecat din scurt: „S-a rezolvat problema PTH de către echipa de de control (…) am decoperit resurse pe plan local“.

    Şi în secunda următoare general managerul pe unitatea de producţie a convocat o şedinţă-fulger. Pe bună dreptate, omul se uita la cei pe care i-a învestit cu încredere şi nu putea să conceapă că i-au tras aşa o clapă: stăm pe o grămadă de capacitate de PTH nefolosită şi noi cerem investiţii, i-am distrus credibilitatea etc… Moment în care inginerul-şef întreabă candid şi naiv pe cel ce găsise soluţia unde anume se află maşina despre care nu ştia. Pe linia x, între y şi w…
    – Păi aia e o axială, ce treabă avem noi cu ea?
    – E PTH!
    – Dar nu înţelegi că e o maşina axială? Şi nouă ne trebuie o maşina radială?
    – Şi de ce nu se pot schimba?
    – Una pune componente paralele cu placa, iar cealaltă perpendiculare pe placă!
    – Şi care e problema? Întoarce-o la 90°!

    Acela a fost momentul în care inginerul-şef s-a întors către ceilalţi şi a spus: „Pot să îmi depun demisia dacă vreţi, sunt depăşit de situaţie; dacă băiatul ăsta poate să convingă o maşină axială să planteze componente radiale, îmi iau inginerii şi plecăm acasă“. Am reuşit să îl conving să rămână, nu de alta, dar aveam nevoie de ingineri să stea nonstop lângă maşini. Pe lângă faptul că nu puteam primi capacitatea necesară, să se mai strice şi cea instalată deja era prea mult.

    Şi apropo de interpretare, nu pot să nu îmi amintesc o întâmplare mai recentă. O eroare de ERP a generat mai multă aprovizionare cu marfă pentru un depozit decât capacitatea instalată a depozitului. Astfel că în momentul în care depozitul a ajuns să fie 100% plin, descărcarea de camioane s-a oprit până la momentul în care depozitul reuşea să scoată marfa pe comenzi ca să facă loc mărfii ce urma să intre. În toată povestea asta apăreau penalizările pe care clientul le plătea transportatorilor nedescărcaţi la timp. Ei bine, într-una din seri am avut „acea“ discuţie cu clientul, şi i-am promis o listă cu camioanele ce pot cere penalităţi, astfel încât să îmi poată da o prioritizare la descărcare, fapt ce ar fi limitat penalizările. Pentru acest lucru am mers la o colegă să o rog să îmi facă lista cu camioanele din parcare. Apoi am plecat. Toată seara am stat conectat la mail şi deja mi se înscrisese Inbox pe retină de câte ori l-am verificat. Nimic!

    A doua zi dimineaţa, setat pe modul turbo, mă duc la şeful respectivei şi reclam că nu mi-a rezolvat problema, nu mi-a trimis lista. Omul siderat, răspunde: „Măi, e una din cele mai conştiincioase, o să verific ce s-a întâmplat. Fata intră în schimbul doi, verific atunci ce şi cum“. La ora 14:30, vine şeful fetei, abia abţinându-se din râs: „M-am dus să verific de ce nu ai primit lista şi fata mi-a zis: «Uite, e pe masă de aseară! De obicei Olteanu stă mai mult, dar aseară nu ştiu de ce a plecat mai repede. Eu m-am dus şi am făcut lista, dar n-a mai venit nimeni după ea. Chiar mă miram de ce a cerut-o!»“. Ghinion… nu s-a gândit nicio secundă la ce îi foloseşte e-mailul. Şi nici eu n-am spus că aştept lista pe mail. Nu m-am putut abţine să nu compar întâmplarea cu cea păţită de un amic pădurar. Se furau lemne din pădure din greu, aşa că amicul a cerut unui subaltern să facă de serviciu în weekend şi să ia numerele camioanelor celor care fură lemne. Luni l-a găsit cu un ochi tumefiat şi un vraf de plăci de înmatriculare pe birou. Adică piesele de metal pe care e inscripţionat numărul! „Şefu‘! Le-am luat aproape pe toate, doar unul m-a prins şi m-a bătut.“

  • Opinie Cătălin Olteanu: Cu şi fără interpretare

    CĂTĂLIN OLTEANU (Director general al FM România)

    Traversam o perioadă destul de agitată de start-up în producţie, cu probleme şi elemente-surpriză pe care echipa nu le ghidona în cel mai deştept mod. Încercam să monitorizăm cât mai atent ce se întâmpla acolo, iar managerul de producţie trimitea pe SMS realizările fiecărui schimb. Am mai povestit de scoţienii cu care eram la cină şi, când au picat cifrele cele nasoale, le-am şi putut discuta in direct. Unul m-a rugat să îl ajut cu o traducere, să îi spun cum se zice în româneşte „the shit has hit the fan“. Ei bine, am tradus ad litteram (s-a lovit rahatul de ventilator). Nu mi-a dat nicio secundă prin cap că puteam să interpretez şi să pun varianta românească, „s-a făcut rahatul praf/bici“.

    Vesel a fost a doua zi la şedinţă, când, după ce s-a dat raportul de producţie, britanicul s-a ridicat şi a spus:
    „I have only one comment: s-a loviit rahateul de vaentilatur“. Comentariul respectiv s-a transformat în folclor şi a devenit pentru mine o lecţie de interpretare.

    Şi apropo de interpretare, iată şi istoria PTH. PTH, adică „pin through hole“, era o maşină care punea componente electronice cu picioruşe prin găurile din placa de bază… cam asta îmi iese mie acum la traducere şi interpretare. Cert este că respectivele componente sunt de două feluri: cu plantare axială sau cu plantare radială, aşa că şi maşinile PTH sunt de două feluri, adică radiale sau axiale (sau cel puţin aşa erau la vremea respectivă).

    Cert este că aveam vreo opt maşini axiale deşi ne foloseam doar de vreo cinci, şi doar trei radiale deşi ne-ar fi trebuit tot vreo cinci. Aşa că toată lumea se muncea să-i convingă pe cei de la corporaţie să accepte investiţia în astfel de maşini. Dar, aşa cum se întâmplă de obicei, într-una din zile un maestru în control a trecut pe lângă o maşină ce nu funcţiona. L-a întrebat pe operatorul de la maşina alăturată de ce stă respectivul echipament. Operatorul a răspuns simplu: „Nu e plan de producţie pe acea maşină“.
    – Aha, dar ce maşină e?
    – PTH, domnu’.
    Fantastic! A fost descoperită o conspiraţie a celor din operaţiuni: deşi au PTH care stă degeaba, ei cer investiţii pentru alte PTH-uri. Mailul către corporaţie a plecat din scurt: „S-a rezolvat problema PTH de către echipa de de control (…) am decoperit resurse pe plan local“.

    Şi în secunda următoare general managerul pe unitatea de producţie a convocat o şedinţă-fulger. Pe bună dreptate, omul se uita la cei pe care i-a învestit cu încredere şi nu putea să conceapă că i-au tras aşa o clapă: stăm pe o grămadă de capacitate de PTH nefolosită şi noi cerem investiţii, i-am distrus credibilitatea etc… Moment în care inginerul-şef întreabă candid şi naiv pe cel ce găsise soluţia unde anume se află maşina despre care nu ştia. Pe linia x, între y şi w…
    – Păi aia e o axială, ce treabă avem noi cu ea?
    – E PTH!
    – Dar nu înţelegi că e o maşina axială? Şi nouă ne trebuie o maşina radială?
    – Şi de ce nu se pot schimba?
    – Una pune componente paralele cu placa, iar cealaltă perpendiculare pe placă!
    – Şi care e problema? Întoarce-o la 90°!

    Acela a fost momentul în care inginerul-şef s-a întors către ceilalţi şi a spus: „Pot să îmi depun demisia dacă vreţi, sunt depăşit de situaţie; dacă băiatul ăsta poate să convingă o maşină axială să planteze componente radiale, îmi iau inginerii şi plecăm acasă“. Am reuşit să îl conving să rămână, nu de alta, dar aveam nevoie de ingineri să stea nonstop lângă maşini. Pe lângă faptul că nu puteam primi capacitatea necesară, să se mai strice şi cea instalată deja era prea mult.

    Şi apropo de interpretare, nu pot să nu îmi amintesc o întâmplare mai recentă. O eroare de ERP a generat mai multă aprovizionare cu marfă pentru un depozit decât capacitatea instalată a depozitului. Astfel că în momentul în care depozitul a ajuns să fie 100% plin, descărcarea de camioane s-a oprit până la momentul în care depozitul reuşea să scoată marfa pe comenzi ca să facă loc mărfii ce urma să intre. În toată povestea asta apăreau penalizările pe care clientul le plătea transportatorilor nedescărcaţi la timp. Ei bine, într-una din seri am avut „acea“ discuţie cu clientul, şi i-am promis o listă cu camioanele ce pot cere penalităţi, astfel încât să îmi poată da o prioritizare la descărcare, fapt ce ar fi limitat penalizările. Pentru acest lucru am mers la o colegă să o rog să îmi facă lista cu camioanele din parcare. Apoi am plecat. Toată seara am stat conectat la mail şi deja mi se înscrisese Inbox pe retină de câte ori l-am verificat. Nimic!

    A doua zi dimineaţa, setat pe modul turbo, mă duc la şeful respectivei şi reclam că nu mi-a rezolvat problema, nu mi-a trimis lista. Omul siderat, răspunde: „Măi, e una din cele mai conştiincioase, o să verific ce s-a întâmplat. Fata intră în schimbul doi, verific atunci ce şi cum“. La ora 14:30, vine şeful fetei, abia abţinându-se din râs: „M-am dus să verific de ce nu ai primit lista şi fata mi-a zis: «Uite, e pe masă de aseară! De obicei Olteanu stă mai mult, dar aseară nu ştiu de ce a plecat mai repede. Eu m-am dus şi am făcut lista, dar n-a mai venit nimeni după ea. Chiar mă miram de ce a cerut-o!»“. Ghinion… nu s-a gândit nicio secundă la ce îi foloseşte e-mailul. Şi nici eu n-am spus că aştept lista pe mail. Nu m-am putut abţine să nu compar întâmplarea cu cea păţită de un amic pădurar. Se furau lemne din pădure din greu, aşa că amicul a cerut unui subaltern să facă de serviciu în weekend şi să ia numerele camioanelor celor care fură lemne. Luni l-a găsit cu un ochi tumefiat şi un vraf de plăci de înmatriculare pe birou. Adică piesele de metal pe care e inscripţionat numărul! „Şefu‘! Le-am luat aproape pe toate, doar unul m-a prins şi m-a bătut.“

  • Programul PRIMA MAŞINĂ a fost aprobat de Guvern prin OU. Actul indică doar preţul maşinii: 50.000 lei

    Ordonanţa nu include alte detalii legate de valoarea creditului care poate fi contractat cu garanţia statului, de perioada de valabilitate şi de avansul minim care poate fi solicitat cumpărătorului, ci prevede doar că normele metodologice de aplicare vor fi aprobate în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a ordonanţei.

    Ordonanţa de urgenţă va intra în vigoare odată cu publicarea în Monitorul Oficial, autorităţile anunţând anterior că intenţionează să aplice acest program începând cu luna noiembrie.

    Săptămâna trecută, reprezentanţii Guvernului anunţau că suma de 50.000 lei reprezintă valoarea maximă a creditului plus TVA, la care se adaugă costul poliţei CASCO pentru primul an, că avansul minim solicitat de bănci beneficiarului va fi între 5% şi 10% din valoarea creditului, iar costul total al finanţărilor garantate de stat nu va depăşi ROBOR la 3 luni plus o marjă de 3%, şi că durata maximă a perioadei de creditate va fi de 84 de luni.

    Oficialii guvernamentali mai transmiteau că garanţia statului va acoperi maximum 50% din valoarea creditului acordat în cadrul programului, diferenţa fiind reprezentantă de autoturismul achiziţionat, şi nu indicau un preţ maxim al maşinii care poate fi cumpărată prin acest program, spunând doar că vor fi garantate credite pentru maşini medii, nu din gama de lux.

    În ordonanţa aprobată, miercuri, de Guvern este însă stabilit că autoturismul nou care poate fi cumpărat prin intermediul programului trebuie să aibă un preţ de achiziţie care să nu depăşească suma de 50.000 lei plus TVA, fără referiri la valoarea creditului care va fi garantat de stat şi la nivelul avansului.

    Programul este destinat în principal tinerilor cu vârste cuprinse între 18 şi 35 de ani, care vor avea prioritate, dar şi altor categorii de vârstă.

  • Au renunţat la tot ce aveau şi au plecat timp de 20 de ani în jurul lumii – GALERIE FOTO

    Gunther Holtorf a pornit, alături de soţia sa, la bordul unui Mercedes Benz într-o aventură care ar fi trebuit să dureze 18 luni.  Bărbatul plănuia să traverseze Africa, un continent care îl fascina. Gunther şi-a trimis maşina în deşertul Sahara cu vaporul şi a început prima parte a călătoriei sale. I-a luat însă mai bine de cinci ani să traverseze toată Africa la bordul maşinii sale.

    Următorul pas a fost călătoria în America de Sud şi America Centrală, după care maşina a fost trimisă cu vaporul în Australia şi în Asia. În total, germanul a parcurs 884.000 de kilometri.

  • Transformarea Dacia. Una dinte cele mai nefiabile maşini din lume a ajuns la standardele internaţionale ale Renault

    Cea mai mare provocare a francezilor din momentul în care au preluat pachetul majoritar de acţiuni de la Automobile Dacia, în septembrie 1999, era acela de a transforma uzina din Mioveni într-una la standarde vest-europene, iar de la producţia unei maşini „naţionale“ să ajungă la una ce să poată fi exportată pe cele mai exigente pieţe auto din lume, cum ar fi Franţa, Germania sau Marea Britanie.

    „Din punctul de vedere al producţiei, Dacia aproape a închis acum decalajul faţă de restul uzinelor din cadrul Grupului Renault. Acum diferenţa în ceea ce priveşte performanţele sale, pornind de la calitate, productivitate la număr de angajaţi, dintre Mioveni şi cele mai performante uzine Renault este mai mică“, este de părere Nicolas Maure, directorul general şi preşedintele consiliului de administraţie al Automobile Dacia. Maure a preluat conducerea Automobile Dacia la începutul acestui an, dar în România a mai lucrat între anii 2006 şi 2008 ca director pentru uzina producătoare de motoare şi cutii de viteze a francezilor de la Mioveni.

    Între anul 2000, primul întreg de la preluarea Automobile Dacia de către Renault, şi anul record 2013, afacerile companiei au urcat de 18 ori, iar producţia de şapte ori, în timp ce numărul angajaţilor a rămas aproape acelaşi. În jurul Mioveniului a fost dezvoltată o adevărată industrie.

    Seria recordurilor stabilite de Automobile Dacia în 2013 continuă cu cifra de afaceri de 4,16 miliarde de euro, în creştere cu 45% comparativ cu 2012, în timp ce businessul total al Grupului Renault în România se apropie puternic de pragul de 5 miliarde de euro, faţă de 3,92 miliarde de euro în 2012. Cifra include toate diviziile grupului francez în România, de la Renault Commercial Roumanie, divizia de importuri şi vânzări pentru mărcile Dacia, Renault şi Nissan, la uzinele producătoare de motoare, cutii de viteze, centrul de design şi cel de inginerie Renault Technologie Roumanie.

    La începutul anului acesta, Dacia anunţa un alt record, cel legat de producţie. La Mioveni s-au asamblat anul trecut 342.610 de maşini, cel mai ridicat nivel atins vreodată în uzina românească, marcând un avans de 16% faţă de anul precedent.

    Un record reprezintă şi faptul că nu mai puţin de 17% din maşinile asamblate lângă Piteşti în 2013 reprezintă modele Renault, iar din total producţie modelul Renault Symbol reprezintă 16%, diferenţa de circa un pro-cent reprezentând alte modele cu siglă Renault precum Sandero, Logan sau Duster. Spre comparaţie, în 2012 brandul Renault reprezenta 7,6% din totalul pro-ducţiei Automobile Dacia, creşterea datorându-se în mare parte modelului Symbol,  producţia sa fiind mutată din Turcia în România odată cu lansarea unei noi generaţii.

    În 1999, fabrica nu respecta nici măcar standardele de bază ale Renault, pornind de la curăţenie, calitate, eficienţă economică: „Ce au făcut cei de la Dacia în 1999 a fost tot ce au putut mai bine cu resursele pe care le aveau la dispoziţie atunci. În primii ani de viaţă ai uzinei au fost instruiţi de Renault, baza a fost acolo, dar începând cu anii ’80 au pierdut teren în faţa industriei vest-europene după ce au rămas fără repere şi fără bani. În 1999 compania era într-o stare precară şi avea nevoie de o preluare“, explică Nicolas Maure, care este cel de-al cincilea director general al Dacia de la preluarea uzinei de către Renault. Primii cinci ani au fost cei de bază şi ultimii zece ani cei în care s-a realizat transformarea.

    „În cadrul Alianţei Renault-Nissan avem o gradare a tuturor celor peste 30 de uzine la nivel mondial. În trecut eram în a doua parte a clasamentului. Acum suntem în prima parte. În finalul primei părţi, dar în prima. Noi ne-am propus să fim în topul uzinelor Alianţei şi acolo vom ajunge în următorii trei ani“, a subliniat Maure.

  • Cum să “păcăleşti” sistemul pentru a plăti RCA mai ieftin. Schema folosită de tinerii din România

    Preţul unei poliţe de răspundere civilă auto (RCA) se calculează în funcţie de mai mulţi factori, unul dintre aceştia fiind vârsta persoanei care o solicită şi anii de experienţă în şofat. Prin urmare, preţul asigurării va fi mai mic dacă persoana pe numele căruia se face are o vârstă înaintată.

    Ca să evite totuşi plata unui RCA scump, care poate ajunge uneori chiar şi la 2.000 de lei anual pentru şoferii de 20 de ani, tinerii încearcă mai nou să „fenteze” sistemul printr-o metodă cu risc minim, care le poate aduce un RCA la jumătate de preţ, notează Vocea Transilvaniei.

    Dar cum reuşesc tinerii să obţină o răspundere civilă auto mai ieftină? Simplu: îşi înmatriculează maşina pe numele părinţilor sau a bunicilor, persoane peste 30 de ani. Odată schimbat proprietarul maşinii, asigurarea obligatorie va fi încheiată pe numele noilor proprietari, deci mai ieftină, aproape la jumătate de preţ.

    Şi asta, datorită faptului că toate companiile de asigurări consideră că şoferii de peste 30 de ani şi chiar pensionarii nu se încadrează în categoria de risc ridicat pentru producerea accidentelor rutiere, deci poliţa pentru ei este mai puţin piperată.

    Brokerii de asigurări recunosc faptul că în ultimele şase luni a crescut simţitor numărul celor care au renunţat să fie ei proprietarii maşinii, tocmai pentru a obţine un RCA mai ieftin.

    Teoretic, tinerii nu mai sunt proprietarii maşinii, dar tot ei o conduc, cu ajutorul unei procure din partea tatălui sau a bunicului, pentru a avea dreptul să şofeze maşina respectivă, relatează aceeaşi publicaţie.

  • Noua mobilitate urbană. Trotineta, scuterul, skateboardul şi segway-ul au devenit cool


    Sorin Kertesz, fondatorul Biciclop, a venit la interviu pe o bicicletă atipică: verde, în formă de triunghi, pliabilă. Îmi spune că se numeşte Strida şi costă cam 500 de euro. Există şi modele mai scumpe, de la 600-800 de euro. „Din cauza designului şi a formei mai ciudate, sunt alese de oameni cât mai avangardişti, mai progresivi, oameni mai înclinaţi mai mult spre design sau pur şi simplu sunt cei care vor să aducă ceva nou, diferit.“ Sorin Kertesz a început afacerea cu biciclete chiar odată cu debutul crizei, în 2008, după ce a lucrat în domeniul consultanţei de business şi management, mai întâi la Banca Mondială, apoi în cadrul companiei de consultanţă Accenture.

    A ales să lanseze businessul după ce, în căutarea unei biciclete pe care să o dăruiască unei prietene, a observat că nu existau magazine specializate pe astfel de produse. Biciclop este importator şi distribuitor al unor branduri vestice şi realizează cea mai mare parte a afacerilor din magazinul plasat pe Calea Dorobanţilor. De un an, are  marca proprie, Deoras, „un mix între bicicletele de şosea şi cele de oraş“. A ajuns anul trecut la o cifră de afaceri de 400.000 de euro şi speră să atingă milionul în doi ani. Modelul acesta atipic oferă, potrivit lui, o poziţie mai corectă decât pe alte biciclete pentru deplasarea în oraş. „Pliabilele oferă cea mai corectă poziţie, cu spatele drept, care te avantajează în oraş nu doar din cauze biologice, ci şi pentru că eşti mai sus, vezi mai bine peste maşini în trafic şi eşti şi tu mai bine văzut, îţi creşte siguranţa faţă de o cursieră, de pildă, unde nu eşti văzut foarte bine“, observă Sorin Kertesz.

    Poziţia este una din diferenţele esenţiale dintre o bicicletă de oraş, o cursieră sau una de munte şi e diferenţa cel mai mult sesizabilă pentru utilizatori, aspect mai greu de înţeles de majoritatea bicicliştilor români care, din cauza infrastructurii, îşi cumpără biciclete tip mountain bike pentru a merge prin oraş. „Dacă ne uităm la străzile din Amsterdam, Copenhaga, Germania, vedem că aproape toate bicicletele de pe stradă sunt citybike-uri, la noi sunt predominant mountain bike-uri“, spune antreprenorul. Pe piaţa autohtonă intervine şi slaba putere de cumpărare: în 10% din cazuri utilizatorul vrea să iasă şi off-road în timpul liber, iar majoritatea nu îşi permit o a doua bicicletă. Astfel, dacă la începutul firmei s-a concentrat exclusiv pe vânzarea de biciclete de oraş, după modelele vestice, acum în magazinele sale se găsesc şi modele mountain bike. El încearcă totuşi să le explice clienţilor diferenţele în momentul cumpărării.

    Trendul mersului cu bicicleta în oraş a căpătat avânt odată cu criza, pe fondul problemelor financiare, al creşterii preţului carburantului, dar şi al modei. În 2010, o copertă a Business Magazin analiza „România pe bicicletă“, moment în care un sfert dintre gospodăriile româneşti aveau bicicletă. Lipsa unor date ale Institutului Naţional de Statistică ne îndeamnă să ne uităm spre studiul realizat la nivel european în 2012 de Asociaţia Europeană a Producătorilor de componente pentru biciclete Coliped, din care aflăm că în România s-au vândut în 2012 circa 380.000 de biciclete noi, număr ce întrece de departe înmatriculările de maşini, aflate la 66.435 de unităţi, în cel de al cincilea an de scădere consecutivă a vânzărilor auto.

    România este în continuare întrecută de ţări precum Austria (410.000 de biciclete vândute), Belgia (450.000 de biciclete vândute), Olanda (1,03 milioane de biciclete vândute) sau Germania (aflată în fruntea clasamentului cu 3,966 milioane biciclete vândute). Totuşi, afacerile din domeniul bicicletelor au mers bine şi în România: firmele specializate pe velo au înregistrat vânzări în creştere şi şi-au diversificat oferta de produse şi servicii, de la accesorii până la biciclete care costă cât o maşină. Totuşi, chiar dacă bicicliştii de pe străzile oraşelor par mulţi, procentul lor ne plasează printre ultimele locuri din Uniunea Europeană la capitolul vânzări. Stăm mult mai bine cu producţia: în 2012, în România au fost produse 450.000 de biciclete, echivalentul a 3,9% din producţia totală a UE.

    Statisticile mai arată că România stă mai bine la producţia de componente şi accesorii pentru biciclete, capitol care o situează pe locul al treilea în UE, după Italia şi Germania, cu vânzări de 200 milioane de euro, aproximativ 10% din vânzările UE. Iar trendul este ascendent: compania NextCity, care asamblează zilnic 2.000 de biciclete la Reşiţa pentru grupul francez Decathlon, va începe anul viitor construcţia celei de-a doua fabrici din România, în Haţeg, judeţul Hunedoara, urmând să angajeze 950 de oameni. Fabrica actuală din Reşiţa a avut anul trecut afaceri de 21 mil. lei (plus 22% faţă de 2012) şi are 350 de salariaţi. Rezultatele financiare poziţionează unitatea de producţie din Reşiţa pe locul patru în topul celor mai importanţi producători de biciclete din România, după Mechrom Industry (parte a grupului italian Campagnolo), Madirom Prod (compania prin care Decathlon asamblează în România biciclete în parteneriat cu NextCity) şi Eurosport DHS.

  • Bugatti Veyron, vândut la licitaţie, în Elveţia, cu 277.300 de dolari. Ce se ascunde în spatele preţului

    Este vorba de un exemplar fabricat în 2008, cu 31.900 km parcurşi; în ciuda numerelor, nu este o super-afacere, aşa cum s-ar crede, pentru că maşina a fost accidentată pe o autostradă din Austria, în primăvara acestui an, şi a fost scoasă de vânzare de către asigurătorul Axa.
    Maşina este destul de avariată: partea din faţă şi cea din spate, ambele uşi, pragurile şi partea infgerioară a caroseriei; suspensia nu stă nici ea prea bine, iar vânzătorii cred că ar putea fi afectate şi motorul şi transmisia.

    Cum preţul reparaţiilor s-ar putea ridica undeva între 800.000 şi 850.000 de dolari, se pune îmtrebarea ce fel de afacere a făcut cumpărătorul: afacerea vieţii sau o prostie?

  • Fericirea se află pe o insulă

    Nu am fost niciodată atrasă de Grecia, ţară unde majoritatea prietenilor mei preferau să-şi petreacă concediile de vară şi de unde mereu se întorceau cu poveşti despre plaje cu nisipuri fine şi cu ape de un albastru nemaivăzut. Vara aceasta, pentru că nu-mi pregătisem concediul din timp dar şi dintr-o oarecare comoditate, am decis să mă conving cu ochii mei dacă Grecia chiar este un colţ de paradis, aşa cum auzisem. Am dat cu banul, la propriu, pentru a alege o destinaţie grecească şi m-am ales cu Zakynthos.

    „Floarea Levantului“ sau „Veneţia Sudului“, aşa cum a fost numită de-a lungul timpului insula Zakynthos, aflată în Marea Ionică, în vestul peninsulei Peloponez, nu se lasă descoperită din prima. Odată ce păşeşti în afara aeroportului de pe insulă, te loveşte din plin ariditatea peisajului, unde la sfârşit de iulie abia dacă simţi o adiere lină de vânt. O insulă prăfuită, unde din loc în loc apar palmieri şi câteva smocuri de flori de un roşu turbat, aceasta este prima imagine cu care te primeşte Zakynthos în mijlocul verii. Nu fiţi dezamăgiţi, pentru că odată ce vă depărtaţi de aeroport şi mergeţi către staţiunile de pe insulă, aproape de mare, peisajul se schimbă la 180 de grade.

    Prima întâlnire cu adevăratul spirit al insulei a avut loc pentru mine în Laganas, staţiunea în care am şi stat de altfel, situată în partea de sud. Considerată polul distracţiei din Zakynthos, pentru că este frecventată în special de turiştii tineri, Laganas este şi cea mai mare staţiune din insulă. Chiar dacă de multe ori am auzit că în Grecia te simţi ca acasă datorită numărului mare de români care aleg această ţară ca destinaţie de vacanţă, în Laganas de puţine ori am auzit limba română printre turişti. În schimb, cuvinte în engleză, suedeză, italiană sau germană se auzeau la tot pasul, fie pe plaja cu nisip mărunt şi apă cristalină din golful care mărgineşte staţiunea, fie pe străzile largi, înţesate de magazine cu suveniruri sau cu baruri, restaurante şi cluburi din Laganas.

    Laganas mai este vestită şi pentru că în apropiere de această staţiune trăiesc celebrele broaşte ţestoase Caretta Caretta, pe care le puteţi vedea dacă vă îmbarcaţi într-un vaporaş Glass Bottom (cu podea de sticlă, prin care se vede fundul apei), dar puteţi şi înota alături de ele, având în vedere că de multe ori se apropie de malul golfului. Iar dacă vreţi să fiţi şi mai aproape de faimoasele ţestoase, puteţi ajunge cu vaporaşul sau cu o barcă cu motor pe insula Marathonisi din apropierea Laganas, care are două plaje, una cu nisip fin şi auriu unde Caretta îşi depun ouăle, alta cu pietricele fine şi cu două mici grote ce pot fi vizitate.

    Iar dacă aţi înotat în apele line din golful Laganas, pline ochi de turişti, puteţi încerca şi plaje mai pustii, unde însă încălţămintea specială este absolut necesară, din cauza aricilor de mare care nu vă vor cruţa deloc. Keri este un dintre aceste plaje. Situată în partea de sud-vest a insulei, Keri impresionează nu doar prin plaja secretă unde vă puteţi bălăci în voie, departe de ochii curioşi ai altor turişti, dar şi prin arcadele de piatră săpate de apă, prin care soarele creează jocuri de culori şi lumini. Din Laganas puteţi lua vaporaşe care vă vor duce pentru 20-25 de euro de persoană atât pe insula Marathonisi, cât şi la Keri, plimbare ce durează trei ore cu tot cu timpul pentru înot. Iar pentru 10 euro în plus puteţi face întregul tur al insulei Zakynthos, care durează 6-7 ore, cu opriri pe câteva plaje care vă vor răsfăţa privirile: Kalamaki, Tsilivi, Alikansa sau Alykes.

    Dacă vreţi totuşi să vedeţi şi altceva decât coaste dantelate şi plaje mirifice, cea mai la îndemână modalitate de a vizita interiorul insulei, care nu are mai mult de 40-50 de kilometri în lungime şi vreo 20 de kilometri în lăţime, este maşina. Dacă aţi ajuns cu avionul în Zakynthos, nu vă faceţi griji, pentru că în fiecare staţiune se găsesc la tot pasul locuri de unde puteţi închiria o maşină, de la preţuri începând de la 40-50 de euro pe zi.

    Odată ce v-aţi hotărât să închiriaţi o maşină pentru una sau mai multe zile, primul popas trebuie – neapărat – să fie capitala insulei, Zakynthos sau Zante, plină de clădiri cu două şi trei etaje, a căror arhitectură este o combinaţie de stil veneţian, dar şi francez şi englez. Centrul oraşului, în care trăiesc circa 10.000 de locuitori, este dominat de statuia lui Dionysios Solomos, poetul care a scris imnul naţional al Greciei. În portul din Zakynthos se regăseşte şi biserica Saint Dionysios, numită după sfântul protector al insulei, unde puteţi admira picturi de acum câteva secole. Mai puteţi vizita, tot în turul cu maşina, celelalte staţiuni din Zakynthos, printre care Argassi sau Planos.

    Am lăsat spre final „cireaşa de pe tort“ a insulei Zakynthos. Cu siguranţă aţi văzut imagini cu cea mai cunoscută destinaţie din Zakynthos, plaja Navagio, pe afişele de promovare a sejururilor în Grecia. Un mic golf străjuit de stânci, cu o apă de un turcoaz intens cum rar am văzut, „păzit“ de un vas naufragiat în urmă cu câteva decenii, despre care se spune că ar fi aparţinut unor contrabandişti de ţigări – imaginea îţi desfată ochii şi te face să te minunezi că un astfel de peisaj poate exista la o distanţă atât de mică de România.

    Cunoscută şi sub denumirea de Shipwreck Beach, plaja din Nagavio este accesibilă doar de pe mare, fie cu ambarcaţiuni închiriate, fie cu vase care fac croaziere zilnice. Pentru a surprinde însă o imagine panoramică a acestui colţ de rai trebuie să ajungeţi deasupra golfului, undeva la 200-300 de metri înălţime. Privind în jos, simţi un nod în stomac care nu ştii dacă este provocat de frica de înălţime sau de emoţia de a vedea un colţ de paradis.
    Destul de aproape de Navagio se găsesc şi aşa-numitele Blue Caves, sau grote albastre, în care se poate intra şi înota, alături de corali care sclipesc multicolor în apele albastre, nestingherite de lumină.

    Iar dacă despre peisaje am vorbit numai de bine, mâncarea grecească nu trebuie nici ea ratată în Zakynthos, chiar dacă în Bucureşti şi în întreaga ţară în ultimii ani numărul restaurantelor cu specific grecesc a crescut vertiginos şi ne-a făcut să ne simţim din ce în ce mai familiari cu bucătăria acesteia. Cu toate acestea, nimic nu se compară cu un gyros cu carne de pui bine rumenită, o salată grecească stropită fără pic de milă cu ulei de măsline şi cu ierburi sau un sos tzatziki dens şi aromat, toate preparate după reţeta autentică, chiar în ţara de unde provin. Nu rataţi taverna El Greco, situată pe serpentinele din Agios Sostis, în staţiunea Laganas, unde pe lângă mâncarea tradiţională grecească puteţi servi o carafă straşnică de ouzo aromat, tradiţionala băutură a grecilor.

    Plaje care aduc aminte de zei şi de legende elene de mult uitate, apă limpede şi curată, exuberanţă la tot pasul, delicii culinare care satisfac gusturile oricărui gurmand – ce îi mai poate lipsi unei vacanţe reuşite? Cred că ştiu deja unde vreau să-mi petrec următorul concediu de vară.

  • Opinie Cătălin Olteanu, FM România: Valenţele comunicării în protecţia muncii

    CĂTĂLIN OLTEANU este director general al FM România

    Pentru cei care nu ştiu, la ora asta sunt un fel de magaziner-şef la o firmă de logistică. O problemă importantă în munca din depozit este asigurarea securităţii, a protecţiei celor ce operează. Pentru că utilajele sunt grele, 5 km/h este o viteză deja mare, iar spaţiul strâmt creşte dificultatea de manevrare. Pantofii cu bombeu metalic şi uniforma de protecţie sunt mai mult decât necesare. La una din vizitele într-un depozit am rămas surprins să remarc operatorii în tenişi şi chiar şlapi de baie. După ce mi-am revenit din consternare, am chemat echipa managerială la şedinţă şi mi-am expus punctul de vedere cu privire la respectarea regulilor. Adică, guys, dacă tot am investit în echipament de protecţie, ei bine, mă aştept să văd că oamenii îl poartă. Ce greşeală de comunicare…

    Şi ca să fac o paranteză, probabil că unii dintre voi aţi auzit şi chiar i-aţi văzut pe Fraţii Marx (o familie de comedianţi, cu succes în vodevilul de la începutul secolului trecut). Tocmai mi-am amintit un episod în care îi explicau retardatului de Groucho cum e cu forma Pământului:

    – Băi, ştii cum sunt butonii mei?
    – Pătraţi – vine răspunsul.
    – Nu, măi, nu ăia din timpul săptămânii, ăia de duminică.
    – Aaa, păi ăia sunt rotunzi.
    – Aha, deci cum e Pământul?
    – Pătrat în timpul săptămânii şi rotund duminica!
    Cam aşa şi cu echipamentul de protecţie şi comunicarea către angajaţi: „Băieţi, e la liber, dar dacă vine Olteanu în vizită, să dea naiba să nu-l purtaţi“.

    Aşa că am fost nevoit să le ţin unora teoria centurii de siguranţă. Şi profit de ocazie să o spun din nou şi pentru cei ce mă citesc. Vă amintiţi cum s-a implementat în România portul centurii de siguranţă? A fost ceva de genul: „Dragilor, am intrat în Europa, legislaţia europeană spune că e obligatoriu să purtăm centura, o facem şi noi obligatorie, şi ca să ne asigurăm că aţi priceput mesajul, cine nu poartă, primeşte amendă“. Simplu, nu?

    S-a comunicat la tot poporul, deci nu poate spune nimeni că nu ştie, iar apoi Poliţia a trebuit să se asigure că se aplică noua regulă. Iar românii au refuzat să accepte schimbarea pentru că fiecare avea câte un număr de telefon la care să sune şi să-l îmblânzească pe „garcea“ care încerca să îl amendeze din cauza lipsei centurii. Pentru că „eu ştiu să conduc, dom’le, n-am eu timp de prostiile astea cu centura“.

    Cum s-a întâmplat la alţii? Ei bine, pentru început guvernele lor au investit în ceva reclame, în care o familie stă la semafor sau la intersecţie, vine un aiurit şi îi buşeşte. Consecinţele: dantura spartă în volan, mâini rupte în bord şi alte urmări similare, cu sânge peste tot. Mesajul, simplu, este că accidentul nu e musai din cauza ta şi dacă ai purta centura ai putea scăpa fără atât de multe răni şi probleme. În plus, costă al naibii de mult să repari danturi plesnite, membre rupte, unde mai pui că e posibil să nu mai fie niciodată la fel ca originalele.

    După o perioadă a apărut continuarea, în care s-a pus accent pe problema costului reparaţiilor celor ce sunt răniţi în accidente, cost ce trebuia suportat cumva de stat prin asigurările sociale. Iar statul a venit şi a spus ceva de genul: „Uite, ne costă al naibii de mult ca să îi reparăm pe cei ce nu respectă regulile, aşa că ne-am gândit să îi amendăm şi cu banii din amenzi să îi reparăm atunci când se strică. Pentru că nu e corect să umflăm taxele celor ce respectă regulile ca să îi putem repara pe ceilalţi“.

    Vă las acum pe voi să vă faceţi o idee dacă acest sistem de comunicare a avut efect.

    Tot ce pot să spun este că în ceea ce mă priveşte am priceput că românii nu se prea sensibilizează la astfel de mesaje. O să întrebaţi ce mă face să spun asta, şi vă pot povesti despre un nedorit accident care s-a întâmplat
    într-unul din depozite, când o colegă de-a noastră a fost lovită de un echipament. Ancheta a scos în evidenţă faptul că lucrătorul de pe stivuitor nu a văzut-o pe colega noastră când a dat cu spatele şi nici ea nu a văzut maşina şi nici nu a auzit semnalele acustice. Concluzia a fost să le facem vizibile, aşa că am pus girofar pe maşină şi le-am dat veste reflectorizante celor din zona periculoasă. Dacă în depozitul în care s-a produs accidentul nu a fost nicio problemă să implementăm portul vestelor, nu la fel a fost şi în alte părţi. Desi s-a comunicat că e pentru binele lor, ca să fie văzuţi, comentariul lor a fost în genul: „Ce naiba i-a apucat pe manageri de ne dau vestele astea, că numai gunoierii mai poartă aşa ceva?“. Ei nu zău, aşa o să spui şi dacă trece unul cu 2 tone de marfă peste tine?

    Ca baba căreia îi călcase unul găina cu maşina, iar şoferul încerca să-şi ceară scuze. La care baba zice: „Nu cred că e a mea, maică, eu nu am găini aşa plate!“.