BusinessMagazin

Tag: familie

  • Cum arată cel mai vechi hotel din lume.Este administrat de aceeaşi familie timp de peste 1300 de ani – GALERIE FOTO

    Nishiyama Onsen Keiunkan din prefecura Yamanashi, Japonia, este recunoscut drept cel mai vechi hotel din lume, care a servit, de-a lungul istoriei de peste 1300 de ani, samurai şi turişti moderni, informează atlasobscura.com

    Cum arată cel mai vechi hotel din lume – GALERIE FOTO

    Hotelul a fost stabilit în anul 705  de către unul dintre ajutoarele regelui Tenji şi este, si în prezent, o destinaţie de lux pentru cei doritori de tratament şi relaxare într-un cadru natural. Apele termale din zonă au atras vizitatori, artişti şi militari, din zonele apropiate ani de-a rândul. Printre clienţii hotelului s-au numărat şi samurai. Încă de la înfiinţare şi până în ziua de azi administrarea hotelului a fost în mâinile familiei fondatoare. Nu mai puţin de 52 de generaţii au condus hotelul până acum. Complexul Nishiyama Onsen Keiunkan este situat în Munţii Hayakama, în apropiere de Kyoto, şi are o arhitectură tradiţională, în care domină lemnul şi piatra.

    Între timp hotelul s-a extins, dar atmosfera a rămas aceeaşi. În momentul de faţă este atestat în Cartea Guiness a Recordurilor drept cel mai vechi hotel din lume, dar este pe cale să-şi dobândească şi titlul izvorul  de apă termală cu cel mai mare debit de lume, izvor ce produce peste 1000 de litri pe minut.

    VEZI CUM ARATA SI CEL MAI BUN HOTEL DIN LUME

  • Cum arată cel mai vechi hotel din lume.Este administrat de aceeaşi familie timp de peste 1300 de ani – GALERIE FOTO

    Nishiyama Onsen Keiunkan din prefecura Yamanashi, Japonia, este recunoscut drept cel mai vechi hotel din lume, care a servit, de-a lungul istoriei de peste 1300 de ani, samurai şi turişti moderni, informează atlasobscura.com

    Cum arată cel mai vechi hotel din lume – GALERIE FOTO

    Hotelul a fost stabilit în anul 705  de către unul dintre ajutoarele regelui Tenji şi este, si în prezent, o destinaţie de lux pentru cei doritori de tratament şi relaxare într-un cadru natural. Apele termale din zonă au atras vizitatori, artişti şi militari, din zonele apropiate ani de-a rândul. Printre clienţii hotelului s-au numărat şi samurai. Încă de la înfiinţare şi până în ziua de azi administrarea hotelului a fost în mâinile familiei fondatoare. Nu mai puţin de 52 de generaţii au condus hotelul până acum. Complexul Nishiyama Onsen Keiunkan este situat în Munţii Hayakama, în apropiere de Kyoto, şi are o arhitectură tradiţională, în care domină lemnul şi piatra.

    Între timp hotelul s-a extins, dar atmosfera a rămas aceeaşi. În momentul de faţă este atestat în Cartea Guiness a Recordurilor drept cel mai vechi hotel din lume, dar este pe cale să-şi dobândească şi titlul izvorul  de apă termală cu cel mai mare debit de lume, izvor ce produce peste 1000 de litri pe minut.

    VEZI CUM ARATA SI CEL MAI BUN HOTEL DIN LUME

  • Artă, scandal şi lupta contra impozitelor

    La fel de bine dichisit ca oricând, Guy Wildenstein a participat la diverse dineuri liniştite la New York sau în saloane pariziene particulare, în ultimele săptămâni, ilustrând perfect declinul unei întregi dinastii de miliardari: înconjurat de avocaţi, compătimit, vânzându-şi tablourile – dar încă fabulos de bogat. Ce l-a adus în această situaţie? Procesul de impozitare a moştenirii, care i-ar putea micşora averea cu jumătate de miliard de dolari. Lui Wildenstein, în vârstă de 70 de ani, îi revine responsabilitatea de a se asigura că averea celei de-a cincea generaţii va ajunge şi la a şasea. Are de rezolvat problema complicată a celor 448 de milioane de euro – suma pe care guvernul francez susţine că familia lui o datorează din cauza neplăţii taxelor şi impozitelor – o cifră care, înregistrată la capitolul pierderi, ar aduce chiar şi cel mai bogat om din lume la un pas de depresie. 

    Wildenstein s-a despărţit de piese de valoare din colecţia sa în cadrul unei licitaţii organizate anul acesta la New York, pentru 1,2 milioane de dolari. De asemenea, posedă încă imensa locuinţă din Manhattan, cumpărată pentru 32,5 milioane de dolari la sfârşitul anului 2008, pe care încearcă să o vândă, conform relatărilor recente din presa internaţională. La Paris, acolo unde se ţine procesul, deţine un apartament sechestrat în mod legal, cu mobilierul aflat sub sigiliu. Totuşi, apariţia lui Wildenstein nu lasă de dorit – se afişează numai în costume impecabile, în stilul oamenilor de afaceri francezi, pentru a-şi păstra imaginea şi aparenţele. Wildenstein a fost şi este încă unul dintre indivizii din spuma societăţii, iar institutul care poartă numele familiei, este un templu de istorie a artei. Binecunoscutele catalogues raisonnés (cataloage de prezentare a operelor de artă ale unui anumit artist), pe care „les W“ şi-au pus semnătura, sunt atât de exhaustive (pentru cei mai importanţi artişti ai secolelor secolelor XIX şi XX), încât o lucrare a lui Monet ar fi lipsită de valoare fără un aşa-numit „număr de index“ Wildenstein. „Nimeni nu a atras mai bine decât familia Wildenstein banii şi puterea şi, cel mai important dintre toate, respectul“, spune istoricul de artă John Richardson.

    Afacerea familiei stă însă pe foarte multe secrete. Atât de aprig păstrate încât Wildenstein a declarat că el însuşi nu ştia prea multe despre mersul financiar al afacerii până la moartea tatălui său, Daniel, în 2001. Când a venit timpul să-şi împartă moştenirea, Guy şi fratele său, Alec, susţineau că tatăl lor a avut o valoare netă de 40,9 milioane de euro sau aproximativ 45 de milioane de dolari. În speranţa că vor fi absolviţi de plata impozitelor, de 17,7 milioane de euro, au dăruit Republicii Franceze – respectiv lui Nicolas Sarkozy, preşedintele de atunci al Franţei şi  prieten apropiat al familiei – un set de lucrări ale sculptorului favorit al Mariei Antoaneta. La fel de încântător ca sculpturile, acest moment a fost acoperit cu graţie de pânza ignoranţei şi, chiar dacă procurorii francezi s-au revoltat, familiei Wildenstein i-a revenit un număr impresionant de lucrări de artă şi o sumă importantă de bani. În luna decesului lui Daniel, guvernul a descoperit un traseu aerian foarte bine pus la punct pentru lucrările de artă de mare valoare, care au fost mutate din SUA în Elveţia. Doar un singur tablou a rămas la locul său. Un Caravaggio deţinut de Wildenstein atârna într-o galerie de la Muzeul Metropolitan de Artă din New York. Cunoscut sub numele de „The Lute Player“, lucrarea valorează zeci de milioane de dolari, probabil mai mult decât întreaga avere imobiliară declarată de aceştia. Iar procurorii francezi au tras concluzia că ar trebui să existe mai multe astfel de exemplare în seiful familiei.

    Într-o dimineaţă de ianuarie, Wildenstein s-a prezentat în faţa judecătoriei penale la Palais de Justice însoţit de avocat, care a vorbit tot timpul în numele său; este de aşteptat ca procesul să se încheie anul viitor. Povestea a fost deja ilustrată de revista Paris Match. Ultima dată când un membru al familiei s-a folosit de mass-media a fost şi prima dată când majoritatea americanilor au auzit de familie: la sfârşitul anilor 1990, cumnata lui Guy, Jocelyn, a apărut în reviste precum New York şi Vanity Fair, în timpul divorţului scandalos dintre ea şi Alec Wildenstein. Acuzaţiile s-au învârtit în jurul unor subiecte precum manechine din Rusia, leoparzi ca animale de companie, facturi de spălătorie şi curăţătorie cu cinci cifre în coadă şi, mai ales, costurile imense pentru operaţiile estetice ale lui Jocelyn, care a încercat, după spusele lui Alec, să semene cât mai mult cu o felină. „Am fost întotdeauna oameni foarte discreţi“, a declarat Guy Wildenstein revistei franceze. „Tatăl meu nu era un om de lume, nici eu nu sunt; aproape nimeni nu ştie cum arată soţia mea.“ Wildenstein, cetăţean francez născut în New York, şi-a educat copiii la Lycée Français din Upper East Side şi în cadrul Ivy League în Manhattan. A fost un om pragmatic şi simplu care, susţine fiul său, şi în ciuda faptului că a deţinut funcţia de preşedintele Wildenstein & Co. din 1990, n-ar fi fost în stare să ascundă averea familiei de Guvernului francez, aşa cum este acuzat acum. „Eu şi fratele meu am fost dezorientaţi“, a declarat el. „Tatăl meu nu vorbea despre afacerea lui, nu venea să-mi ceară sfaturi pentru gestionarea averii şi nici nu ne-ar fi cedat-o în timpul vieţii. Ştiam că are încredere în noi, dar nu ne dădea niciodată informaţii detaliate“.

  • Cum arată sistemul de optimizare fiscală al Imperiului Ikea

    Acum 73 de ani, pe când avea doar 17 ani, suedezul Ingvar Kamprad punea bazele celei mai cunoscute companii producătoare de mobilă din lume, Ikea. „I” vine de la Ingvar, „K” de la Kamprad, „E” de la denumirea fermei deţinută de familia sa, Elmtaryd, iar „A” vine de la numele orăşelului din Suedia unde a crescut Kamprad, Agunaryd, scrie Fortune.

    În luna martie a acestui an, fondatorul gigantului suedez a împlinit 90 de ani, fiind  cunoscut mai degrabă pentru „zgârcenia” sa, decât pentru longevitate.

    Presa internaţională scrie că Ingvar Kamprad îşi cumpără haine de la pieţele de vechituri, călătoreşte la clasa economică şi conduce un Volvo.

    El s-a retras treptat din compania de familie acum şase ani, pentru a face loc celor trei fii ai săi, Mathias, Peter şi Jonas, întorcându-se într-un final în Suedia în 2014.

    Citiţi continuarea pe www.zf.ro

  • Cum arată sistemul de optimizare fiscală al Imperiului Ikea

    Acum 73 de ani, pe când avea doar 17 ani, suedezul Ingvar Kamprad punea bazele celei mai cunoscute companii producătoare de mobilă din lume, Ikea. „I” vine de la Ingvar, „K” de la Kamprad, „E” de la denumirea fermei deţinută de familia sa, Elmtaryd, iar „A” vine de la numele orăşelului din Suedia unde a crescut Kamprad, Agunaryd, scrie Fortune.

    În luna martie a acestui an, fondatorul gigantului suedez a împlinit 90 de ani, fiind  cunoscut mai degrabă pentru „zgârcenia” sa, decât pentru longevitate.

    Presa internaţională scrie că Ingvar Kamprad îşi cumpără haine de la pieţele de vechituri, călătoreşte la clasa economică şi conduce un Volvo.

    El s-a retras treptat din compania de familie acum şase ani, pentru a face loc celor trei fii ai săi, Mathias, Peter şi Jonas, întorcându-se într-un final în Suedia în 2014.

    Citiţi continuarea pe www.zf.ro

  • Cum arată impresionantul sistem de optimizare fiscală al companiei celui mai bogat om din Europa

    Acum 73 de ani, pe când avea doar 17 ani, suedezul Ingvar Kamprad punea bazele celei mai cunoscute companii producătoare de mobilă din lume, Ikea. „I” vine de la Ingvar, „K” de la Kamprad, „E” de la denumirea fermei deţinută de familia sa, Elmtaryd, iar „A” vine de la numele orăşelului din Suedia unde a crescut Kamprad, Agunaryd, scrie Fortune.

    În luna martie a acestui an, fondatorul gigantului suedez a împlinit 90 de ani, fiind  cunoscut mai degrabă pentru „zgârcenia” sa, decât pentru longevitate.

    Cum arată impresionantul sistem de optimizare fiscală din spatele Imperiului Ikea

  • Când era student locuia cu mama lui în camera de cămin, iar acum are o companie de sute de milioane de dolari

    Chatri Sityodtong nu a mers la prea multe petreceri când era la Harvard, dar avea o scuză foarte bună, împărţea camera de cămin cu mama sa, scrie BBC.

    Chatri s-a născut şi a crescut într-o familie bogată din Thailanda. Studia în Statele UNite când criza a lovit continentul asiatic şi tatăl său a pierdut totul, compania, casa şi banii din conturi. Tatăl lui Chatri a fugit, abandonându-şi soţia şi fiul. Mama lui Chatri a fost nevoită să vină în SUA şi să se mute la fiul ei în camera de cămin. Nu avea voie ca altcineva să trăiască cu el în cameră şi trebuiau să se coordoneze de fiecare dată la intrare.

    Potrivit lui Chatri au trăit doar cu 4 dolari pe zi şi situaţia nu arăta deloc bine şi spune că anii de antrenament în arte marţiale l-au ajutat să fie curajos, să muncească mult şi să lupte pentru a-şi scoate familia din sărăcie.

    10 ani mai târziu Chatri a devenit multi-milionar şi conduce propria companie de investiţii de pe Wall Street. De asemenea, a fondat şi conduce One Championship, competiţie de arte marţiale televizată pe continentul asiatic care are 1 miliard de telespectatori.

    Pentru a putea supravieţui, în timpul facultăţi Chatri a luat un împrumut de la bancă şi a început să ofere cursuri de arte marţiale. Nu s-a oprit aici şi a pornit un start-up de software, Next Door Solutions, alături de un coleg. După absolvire, el şi partenerul de business s-au mutat în California şi au obţinut o finanţare de 38 de milioane de dolari, potrivit BBC. Business pe care l-au vândut câţiva ani mai tîrziu pentru o sumă ce nu a fost făcută public, dar despre care Chatri spune că nu a fost îndeajuns pentru a nu mai munci.

    După aventura din California a decis să se mute pe Wall Street. “Tot timpul am fost fascinat de bursă. Voiam să învăţ cum funcţionează lumea financiară globală”, a spus el.

    A lucrat în două companii de investiţii, dar Chatri voia mai mult. A riscat şi şi-a fondat propria sa companie de investiţii, Izara Capital Management, obţinând o finanţare de 500 milioane de dolari. Avea 37 de ani şi era multi-milionar dar nu era fericit. “Ceva lipsea. Simţeam că nu fac ceea ce trebuie”.

    În 2008 a renunţat la afacere şi s-a întors la artele marţiale. S-a mutat în Singapore unde a lansat o filieră a companiei de investiţii Izara Capital Management.

    Şi-a dat seama că nu există o competiţie de arte marţiale care să se desfăşoare pe întreg continentul american, aşa că a decis să pornească una. A reuşit să atragă investitori de pe Wall Street, iar background în arte marţiale l-a ajutat să atragă asociaţiile sportive. În 2011 a fost lansat One Championship şi a avut un succes răsunător. Acum există 10 clase de greutate pentru bărbaţi şi una pentru femei, iar luptele se ţin în China, Indonezia, Malaiezia, Filipine, Taiwan sau Thailanda. Chatri spune că această competiţie este pe cale să atingă o valoare de piaţă de 1 miliard de dolari.

     

  • Când era student locuia cu mama lui în camera de cămin, iar acum are o companie de sute de milioane de dolari

    Chatri Sityodtong nu a mers la prea multe petreceri când era la Harvard, dar avea o scuză foarte bună, împărţea camera de cămin cu mama sa, scrie BBC.

    Chatri s-a născut şi a crescut într-o familie bogată din Thailanda. Studia în Statele UNite când criza a lovit continentul asiatic şi tatăl său a pierdut totul, compania, casa şi banii din conturi. Tatăl lui Chatri a fugit, abandonându-şi soţia şi fiul. Mama lui Chatri a fost nevoită să vină în SUA şi să se mute la fiul ei în camera de cămin. Nu avea voie ca altcineva să trăiască cu el în cameră şi trebuiau să se coordoneze de fiecare dată la intrare.

    Potrivit lui Chatri au trăit doar cu 4 dolari pe zi şi situaţia nu arăta deloc bine şi spune că anii de antrenament în arte marţiale l-au ajutat să fie curajos, să muncească mult şi să lupte pentru a-şi scoate familia din sărăcie.

    10 ani mai târziu Chatri a devenit multi-milionar şi conduce propria companie de investiţii de pe Wall Street. De asemenea, a fondat şi conduce One Championship, competiţie de arte marţiale televizată pe continentul asiatic care are 1 miliard de telespectatori.

    Pentru a putea supravieţui, în timpul facultăţi Chatri a luat un împrumut de la bancă şi a început să ofere cursuri de arte marţiale. Nu s-a oprit aici şi a pornit un start-up de software, Next Door Solutions, alături de un coleg. După absolvire, el şi partenerul de business s-au mutat în California şi au obţinut o finanţare de 38 de milioane de dolari, potrivit BBC. Business pe care l-au vândut câţiva ani mai tîrziu pentru o sumă ce nu a fost făcută public, dar despre care Chatri spune că nu a fost îndeajuns pentru a nu mai munci.

    După aventura din California a decis să se mute pe Wall Street. “Tot timpul am fost fascinat de bursă. Voiam să învăţ cum funcţionează lumea financiară globală”, a spus el.

    A lucrat în două companii de investiţii, dar Chatri voia mai mult. A riscat şi şi-a fondat propria sa companie de investiţii, Izara Capital Management, obţinând o finanţare de 500 milioane de dolari. Avea 37 de ani şi era multi-milionar dar nu era fericit. “Ceva lipsea. Simţeam că nu fac ceea ce trebuie”.

    În 2008 a renunţat la afacere şi s-a întors la artele marţiale. S-a mutat în Singapore unde a lansat o filieră a companiei de investiţii Izara Capital Management.

    Şi-a dat seama că nu există o competiţie de arte marţiale care să se desfăşoare pe întreg continentul american, aşa că a decis să pornească una. A reuşit să atragă investitori de pe Wall Street, iar background în arte marţiale l-a ajutat să atragă asociaţiile sportive. În 2011 a fost lansat One Championship şi a avut un succes răsunător. Acum există 10 clase de greutate pentru bărbaţi şi una pentru femei, iar luptele se ţin în China, Indonezia, Malaiezia, Filipine, Taiwan sau Thailanda. Chatri spune că această competiţie este pe cale să atingă o valoare de piaţă de 1 miliard de dolari.

     

  • Povestea apei de izvor din Codrii Vlasiei

    „Fabrică de apă“ este o exprimare care pare a avea o nuanţă nefirească. În fond, apa nu se fabrică – la fel ca iaurtul, salamul sau detergentul –, ci doar se îmbuteliază – e primul gând care îţi vine în minte dacă nu eşti obişnuit cu exprimarea. E drept, apele de masă, minerale sau de izvor, sunt filtrate, în drumul lor de la izvor spre sticla în care sunt îmbuteliate, iar în unele fabrici se fac analize ale calităţii apei.

    Laboratorul fabricii Calipso, de pildă, are mai multe încăperi, iar în zona de măsurători microbiologice accesul vizitatorilor este interzis, pentru a nu contamina nici aerul; prin pereţii de sticlă se văd aparatele la care se fac măsurători, iar Daciana Siderache, directorul general al Calipso, de profesie farmacist, spune că laboratorul nu este o condiţie impusă companiilor de profil. Adaugă însă că ea a considerat că este foarte important să aibă acest laborator, pentru a urmări permanent parametrii apei. „Nu orice companie îşi permite să aibă un asemnea laborator, costul aparatelor este mare“; un singur aparat poate costa mai bine de 10.000 de euro, iar investiţia totală a fost de 100.000 de euro.

    Laboratorul s-a dovedit extrem de util îndeosebi cu prilejul recentului scandal al apelor contaminate din magazine; Calipso a deschis uşile oricărui vizitator pentru a dovedi care erau măsurătorile documentate în ce priveşte calităţile apei. În portofoliul firmei se află apă plată, carbonatată (îmbogăţită cu dioxid de carbon), la ambalaje de 2 litri, 5 litri, 6 litri şi 10 litri, dar şi băuturi răcoritoare pe care le produce sub mărci proprii ale retailerilor.

    Întinsă pe o suprafaţă cât mai multe terenuri de fotbal, la marginea Bucureştiului, fabrica de apă Calipso este o clădire de câteva zeci de mii de metri pătraţi, cu nouă foraje în zona ce adăpostea altădată Codrii Vlăsiei. Cu o investiţie de 2 milioane de euro producătorul de apă de izvor şi-a crescut anul acesta capacitatea de producţie, iar previziunile pentru 2016 se referă la o cifră de afaceri mai mare cu 30% faţă de rezultatele anului trecut, când vânzările companiei au ajuns la 45,2 milioane de lei, cu un profit de 7 milioane de lei. Piaţa apelor îmbuteliate, care reuneşte apele minerale, de izvor şi de masă, are o valoare anuală estimată la circa 1,3 miliarde de lei; faţă de alte segmente, produsele româneşti domină ferm piaţa, România fiind o ţară bogată în resurse de apă. Importurile deţin cote infime, iar peste 60% din vânzările de pe segmentul apelor minerale sunt realizate de cele mai vândute cinci mărci – Borsec, Dorna, Izvorul Minunilor, Perla Harghitei şi Bucovina. În nişa apelor de izvor, Calipso are cele mai mari rulaje: anul trecut a vândut 150 de milioane de litri de apă; pe poarta fabricii ies zilnic zeci de tiruri, 25-30 în vreme de iarnă, iar numărul lor se dublează pe perioada verii.

    Daciana Siderache a preluat conducerea afacerii de câţiva ani de la tatăl său, fondatorul afacerii, iar fratele său, absolvent de Finanţe-Bănci, este directorul fabricii. „Foarte rar nu suntem de acord şi în general ne‑am împărţit bine ariile şi nu ne călcăm pe picioare, ca să zic aşa. Am fost crescuţi în acelaşi spirit…“, povesteşte tânăra antreprenoare. Era „foarte mică“, îşi aminteşte Daciana Siderache, în 1991, când părinţii săi au hotărât să-şi încerce norocul în afaceri. „Tata, care a avut o viziune de afaceri, a avut idei pe care nu le-am înţeles la acel moment. A spus: «Eu nu mai vreau să lucrez în domeniul de stat»“. Înainte de a miza pe cartea antreprenoriatului, fondatorul Calipso coordonase şantiere de construcţii, fiind responsabil de activitatea a sute de oameni; „era plecat mai tot timpul de acasă, dar avea un salariu de circa zece ori mai mare decât cel mediu de la acea vreme“.

    Primii paşi în antreprenoriat au fost în domeniul comerţului, cei doi soţi antreprenori aducând produse din Turcia; la scurt timp au cumpărat un spaţiu comercial la Constanţa, aprovizionat  cu alimente de la producătorii din ţară, cum ar fi Agricola Bacău; „tata s-a ocupat vreo trei ani de activitatea de comerţ alimentar, care a mers bine“. A început apoi comerţul cu produse nealimentare, luând produse de la fabrici precum Siretul Paşcani, treninguri de la Piatra Neamţ. „Mama a lucrat şi ea în comerţ la ICRTI (întreprinderea de comerţ cu ridicata), instituţie care distribuia toate tipurile de produse către centrele comerciale mari din Capitală, ca Bucur Obor“. În 1997, fondatorul afacerii a intuit că domeniul comerţului nu va mai aduce profiturile de până atunci şi s-a hotărât să demareze o activitate de producţie. S-a hotărât să cumpere o maşină care produc PET-uri, prin injecţie cu aer cald; la acea vreme un singur utilaj de acest fel era 10.000 de dolari. „Nu toată lumea şi le permitea.“ Căutând materii prime, a constatat însă că preformele (formele de plastic, asemănătoare unei eprubete, care se încălzesc şi sunt umflate cu aer pentru a forma PET-urile) sunt importate şi şi-a dat seama că această nişă este cea pe care trebuie să se dezvolte. „La momentul acela fabricile de apă nu erau extrem de bine utilate şi ne-am gândit să intrăm pe acest segment şi să furnizăm ambalaje şi pentru producătorii de ulei. Am mai luat un utilaj de injecţie şi am făcut şi capacele pentru sticle“, continuă Daciana Siderache povestea. Fabrica de producţie a PET-urilor şi a preformelor a fost ridicată pe un teren deţinut de bunicii antreprenoarei, în Voluntari, şi, spune ea, toate finanţările au fost făcute din credite şi bani proprii. Prin 2005, spaţiul din Voluntari, de 1.000 mp, a devenit insuficient, pentru că activitatea de producţie crescuse, apăruseră noi şi noi hale. „Până în 2004-2005 am făcut ambalaje pentru fabricile de ulei, am şi distribuit ulei alimentar în Bucureşti, am făcut şi listări în reţele de magazine – o experienţă plină de provocări“, spune reprezentanta Calipso. La acel moment, firma avea afaceri anuale de circa 11 milioane de lei şi un număr similar de angajaţi; de-a lungul anilor, chiar dacă cifra de afaceri a crescut de mai bine de patru ori, numărul angajaţilor s-a menţinut constant, pentru că utilajele cumpărate au preluat o serie de operaţiuni. „Am cumpărat maşini automate care implică foarte puţină intervenţie umană.“

  • A fost concediată de 11 ori, dar s-a întors de fiecare dată să lucreze

    Una dintre cele mai periculoase meserii din Statele Unite este, în mod surprinzător, vânzarea directă a revistelor şi abonamentelor. Deşi pare ceva extrem de banal, oamenii care trăiesc din comisioanele obţinute sunt supuşi de multe ori unor tratamente extrem de dure de către companiile care îi contractează, notează The Atlantic.

    Aceste companii, care se află în vizorul autorităţilor americane de peste 30 de ani, organizează vânzătorii în echipe şi îi trimit să parcurgă trasee de mii de kilometri pentru a convinge oamenii să semneze contracte la suprapreţ.

    “Am lucrat în cadrul echipelor timp de trei ani şi am fost concediată de 11 ori”, povesteşte Stephanie Dobbs, mamă a trei copii care a fost angajată a companiei Young People Working, LLC. “M-am întors de fiecare dată, pentru că trebuie să fac ceva pentru a-mi susţine familia. Dacă eşti un bun vânzător, poţi face bani repede din asta.”

    Dobbs a avut o relaţie cu Aaron Harvey, un alt angajat al companiei, în perioada în care acesta a avansat de la poziţia de junior manager la cea de manager. Femeia nu crede însă că va avea răbdare să urmeze acelaşi traseu profesional. “Genul ăsta de muncă presupune să fii plecat săptămâni întregi, să nu-ţi vezi familia, chiar dacă auzeam copiii în fiecare seară la telefon. Este greu şi nu ştiu cât de mult voi mai rezista.”

    Anul trecut, Stephanie Dobbs a fost implicată într-un accident care a obligat-o să stea la pat câteva săptămâni. Echipa a lăsat-o în spital, la mii de kilometri de casă, şi a continuat traseul. Acest eveniment nu este ieşit din comun, fiind depuse zeci de plângeri referitoare la comportamentul şefilor de echipă faţă de angajaţii care întâmpină anumite probleme.

    60% dintre oamenii de vânzări din România rezistă mai puţin de un an. O cercertare statistică a Salestrust.eu arată că majoritatea românilor cred că oamenii de vânzări buni sunt nativi şi nu construiţi pe parcursul vieţii – “cei mai descurcăreţi, sociabili şi muncitori”.

    Fluctuaţia mare de personal se explică prin faptul că marea majoritatea a angajaţilor renunţă nu numai la jobul respectiv, ci şi la cariera în vânzări, pentru că ajung să înţeleagă că nu sunt făcuţi pentru asta.

    “Un om ajunge întâmplător în vânzări; se angajează, învaţă trei luni produsul, după care trebuie să îşi îndeplinească ţintele. Nefiind bine pregătit şi fără să înţeleagă că încrederea în client se câştigă în timp, renunţă”, susţin specialiştii.