În legătură cu munca există, în spaţiul cultural şi social românesc, un mare gol mărginit de fapte doar la extreme. la un capăt stă Dorel, personajul creat de publicitari care a ajuns să fie portdrapelul unui întreg segment; la capătul opus lui Dorel sunt angajaţii care s-au îmbolnăvit sau care s-au prăpădit din cauza epuizării la locul de muncă. La o altă extremitate stă programatorul român, cel cu care ne mândrim şi care reprezintă pentru mulţi soluţia pentru creştere economică şi pentru o dezvoltare rapidă. La colţul opus în ringul programatorului sunt cei circa 400.000 de români apţi de muncă, dar care nu îşi caută o slujbă. La o altă extremitate sunt şefii români, mai bine plătiţi în Bucureşti chiar decât cei din New York. opuse acestora, se află, tot în România, cele mai reduse salarii din Europa. Nu în ultimul rând, la o extremă avem numărul de ore lucrate în România, printre cele mai multe de pe bătrânul continent, iar la polul opus se află mult prea invocata, de către analiştii economici, lipsă de productivitate a românului. între toate acestea stau munca şi modul cum relaţionăm cu munca, cheia dezvoltării viitoare a naţiei.
Am decis că e bine ca acest articol să conţină în titlu cuvântul „muncă“ pentru a fi, astfel, bine indexat de Google. Ar sparge, astfel, cât de cât, monotonia care te loveşte pe internetul românesc dacă dai o căutare cu termenul „muncă“, pentru că obţii o avalanşă de rezultate cu locuri de muncă, în primul rând în străinătate, dar şi în ţară, la care se adaugă varii horoscoape, articole uşurele din presă sau anunţuri ale agenţiilor specializate ale statului; deliciul momentului era, la momentul scrierii textului, „românul adormit la locul de muncă“ – un ins care lucra la o companie IT canadiană şi care a apărut într-o fotografie grăitoare. Imaginea s-a viralizat şi lumea a început să se distreze, ipostaziindu-l în fel şi chip; nu insist, dar mi s-a părut un semn karmic, cu o încărcătură anume – român, muncă, străinătate, adormit, echipă, patroni, tehnologie, programator.
Trecând peste astfel de aspecte frivole, aţi putea constata, în cazul în care sunteţi interesat, o lipsă de studii, articole, analize legate de subiectul muncii. Sigur, există aşa ceva pe siturile de resurse umane, pentru specialişti, dar nu există o literatură a muncii, care să analizeze şi să interpreteze fenomenul, să-i dea o dimensiune socială, politică şi economică. Singura lucrare pe care am găsit-o în librării, dincolo de interpretările Codului muncii şi de aspectele juridice ale domeniului, este „Etica muncii la românii de azi“, scrisă de Monica Heintz, antropolog cu o activitate prestigioasă la instituţii precum Sorbona sau Institutul Max Planck. Studiul este un excepţional document care prezintă realităţile anului 2000, o lume în formare, încă marcată de perioada de dinainte de 1989, încă în căutarea unei identităţi capitaliste. Multe din cele scrise acolo sunt valabile şi astăzi, şi voi face referire la ele la un moment dat.
Alte titluri precum „De ce munca e de kkt“, volum semnat de Cali Ressler şi Jody Thompson, nu se încadrează în ceea ce mă interesa, ci mai degrabă în genul acela de cultură pop care a început să se infiltreze în zone care până la un moment dat au fost mai puţin accesibile.
În aceste condiţii, şi fără a avea pretenţia de a răspunde tuturor întrebărilor într-un singur articol de revistă, să trecem la lucruri serioase: cum relaţionează românii cu munca? Dacă e să credem sondajele, munca este extrem de importantă pentru doi români din trei, care o plasează pe locul secund în topul lucrurilor foarte importante în viaţă, după familie, dar înaintea religiei, a timpului, a prietenilor sau a politicii. Procentul românilor care apreciau că munca este importantă în viaţa lor a scăzut de la 96% în 1990 la 91% în 2008. Pentru comparaţie, la bulgari nivelul s-a situat constant la 90%, la fel şi în Ungaria. La greci la fel, 95%. Scădere a fost în Polonia, de la 97% la 91%. Să le numim evoluţii şi, pentru a încerca să le înţelegem, să punem un pic munca în context.
