Cel mai urât lucru legat de atentatele din Franţa şi de şirul de evenimente care a urmat a fost modul în care politicienii au încercat să speculeze emoţiile declanşate în mulţime. Sarkozy înghesuindu-se în primul rând la marea manifestaţie, Hollande cu capul de umărului cancelarului Merkel, toţi cei care au defilat deşi, moral, n-ar fi trebuit nici măcar să se apropie de Paris în acel moment, urmaţi de cohortele de îngrijoraţi din serviciile secrete, gata să se sacrifice în lupta antiteroristă; şi, în context, reluarea pe plan local a disputelor legate de legile de tip Big Brother.
Mă întorc acum în capitala de judeţ în care m-a găsit revoluţia din decembrie; era şi locul în care fusese „exilat“ un disident de origine comunistă, care se bucura, în ultimii ani ai lui Ceauşescu, de domiciliu forţat şi supraveghere specială. Cum eram relativ vecini, treceam zilnic pe lângă o Dacie albă, veche, care nici măcar număr din trei cifre nu avea (cunoscătorii vor fi ştiind ce spun) şi în care fie tremurau, fie năduşeau, în funcţie de anotimp, patru inşi. Şi fumau, aşa că în urma maşinii rămânea, seara, un dreptunghi gol perfect conturat de sutele de chiştoace azvârlite în orele de pândă. Nu aveam, la acea vreme, prea mari simpatii legate de regim, dar nici vreun răzvrătit nu eram.
Treceam pe lângă maşină şi, într-un fel, îi compătimeam, pentru că fumau atât de mult şi pentru că erau obligaţi să zacă în fiecare zi în maşină, dar mă şi enervau cumplit, pur şi simplu pentru că erau acolo, zilnic, nefăcând nimic din ceea ce mi s-ar fi părut util la acea vreme şi pentru că îmi aduceau aminte cine eram şi în ce fel de ţară trăiam. În plus îmi induceau un sentiment de nelinişte lipicioasă, mă mâncau plămânii pe dinăuntru pentru că, trecând pe lângă maşină, respiram acelaşi aer care fusese şi în plămânii lor. Erau reprezentanţii unei instituţii care se ocupa cu securitatea naţiei, aşa cum o înţelegeau ei la vremea aceea. Şi, repet, deşi n-ar fi trebuit să simt vreo ameninţare, oamenii aceia şi dreptunghiul de chiştoace care rămânea în urma loc îmi aduceau mereu aminte că mă născusem, din păcate, pe partea greşită a lumii.
Am regăsit o idee din gândurile vechi de decenii la emisiunea televizată de care am pomenit mai sus: o doamnă atotştiutoare zicea că de ce să se teamă ea de legile Big Brother, pentru că nu complotează, nici ea şi nici partenerul de emisiune (unul mai nevinovat, nici nu avea figură de complotist), şi nici nu folosesc cartele preplătite care în general sunt folosite de săraci care n-au ce pierde şi nici n-au de ce a se revolta în cauzul în care Big Brother o să îi ia la ochi. Şi iar au început să mă mănânce plămânii.
Cartelele acelea preplătite au tocmai forma unui dreptunghi din chiştoace. Iar simpla existenţă a unor legi din ce în ce mai sugrumătoare – cartelele, convorbirile, datele, mailurile, operatorii, totul în numele unei securităţi iluzorii, că ai a te teme sau că nu ai a te teme – poate fi începutul a ceva ce am renegat în decembrie 1989. În numele siguranţei cetăţeanului se pot comite orice fapte şi poate exista justificare pentru orice măsură, iar dacă acestea îşi mai găsesc şi apărători, care nu complotează şi nu au de ce să se teamă, cu atât mai bine şi mai uşor. Iar masă de manevră există, slavă Domnului, pentru că, sincer să fiu, mi se pare că există din ce în ce mai puţini oameni dispuşi să gândească cu capul lor şi care preferă să li se spună ce şi cum trebuie să simtă.
Ilustrez cu „Crocifissione di San Pietro“ al lui Caravaggio, pe care l-am găsit, recent, într-o biserică din Piazza del Popolo a Romei. Tot acolo am găsit o mostră de ingeniozitate italiană – iluminatul cu bănuţ: băgai bănuţul într-o cutie, se aprindea lumina şi te bucurai, scurt timp, de tablou; nu băgai bănuţ, stăteai pe întuneric. Chestia era că turiştii, şmecheri, tot aşteptau ca un alt fraier, şi nu ei, să bage bănuţul, un studiu bun pentru actuala psihologie, din ce în ce mai complicată, a mulţimilor.
