ADRIANA SOHODOLEANU
(CĂLĂTOR PASIONAT, GASTRONOM ÎN TRAINING ŞI ANTREPRENOR, PROPRIETAR AL BOUTIQUE-ULUI ONLINE DE DESERTURI ŞI CADOURI WWW.BISCUIT.RO)
PRIMELE PAGINI DIN BIG BROTHER, DE LIONEL SHRIVER, VORBESC DESPRE MÂNCARE ŞI SATISFACŢIA PE CARE ACEASTA O OFERĂ. Teoria care m-a făcut să aprob şi să scriu aceste rânduri spune că mâncarea în sine nu aduce (multă) plăcere. Romanul analizează obezitatea în relaţie cu responsabilitatea familială şi gradul în care aceasta din urma este sau nu utilă şi dezirabilă.
Citind cele câteva rânduri prin care personajul îşi face introducerea construind eşafodajul povestirii sale (despre obezitate şi relaţii de familie) am regăsit verbalizat un gând avut destul de des în ultima vreme. Ceea ce ne face să salivăm se întâmplă de fapt în afara momentului masticării, înainte şi după, respectiv anticiparea, aţâţarea papilelor şi apoi amintirea experienţei. Rememorarea ei amplifică impactul.
ESTE MOTIVUL CARE M-A ADUS LA ACEST TÂRG: vreau să aflu noi tehnici şi echipamente prin care experienţa pe care o ofer clienţilor prin deserturile noastre să fie intensă şi generatoare de amintiri, anticipări, savurări şi iar amintiri – un fel de şarpe care-şi înghite coada, o mişcare ciclică nesfârşită, pe care, da, unii ar numi-o dependenţă. Eu i-aş spune loializare.
Cele şapte hale ale parcului expoziţional din Villepinte sunt dedicate unor categorii precum brutărie, artizanal, industrial, şcoli de gastronomie, concursuri şi show-uri. Aici au loc întreceri precum Mondial des arts sucres şi Masters de la boulangerie artisanal la care participă concurenţi din toată lumea. Tot aici îşi prezintă expozanţii performanţele produselor lor – maşini, utilaje, făinuri sau arome, forme de copt etc. – şi o fac tot la fel prin vitrine în care au înregimentat mii de prăjituri pastelate. Privirea îţi aleargă către ele, se îmbată cu aromă, se împleticeşte în decoruri, se lipeşte, înghite hulpavă tot, cu discriminări minore.
Preţ de o oră eşti în extaz, dar apoi urmează căderea: privirea, tot ea săraca, se târâie, şchioapătă, îşi trage pleoapa pavăză şi imploră milă. Intervine greaţa vizuală. Stomacul nu are nimic, nu a gustat nimic. Aici desertul se mănâncă cu ochii, aproape nimic nu se degustă fizic. O binecuvântare. Această supradoză de zahăr a făcut ca în cele patru zile în Paris să mănânc efectiv doar trei deserturi şi pe acelea din curiozitate profesională, nu poftă.
În afara târgului, este linişte. Parisul este de data aceasta tăcut, pare că oamenii şi maşinile merg în vârful degetelor. Maşini nu prea sunt şi când apar nu fac zgomot. Nu sunt silenţioase, fantomatic-inexistente, ci doar puţine şi nu fac zgomot mare, lucru care are de-a face cu nivelul poluării în oraş şi încercările guvernului de a-l diminua.
Sâmbătă seara Parisul a fost cuminte, duminică pustiu, iar luni adormit. Doar pe Champs Élysées e o agitaţie tăcută, turişti mişcându-se ca o turmă spre sau dinspre Arcul de Triumf.
Zgomotul este însă în bistrouri şi magazine. Perdele fonice invizibile îl reţin acolo şi doar răzleţ răzbate câte un murmur. E ciudat, căci nu pluteşte nimic în aer, nu e o respiraţie reţinută, nici tăcere impusă. Nu te aştepţi să izbucnească o furtună sau o gaşcă de prieteni să urle „Surpriză!„. Cei care trec pe stradă sunt puţini şi normali. Câini nu sunt, iar cerşetorii tac înveliţi în saci de dormit, în uşile de la Printemps şi Lafayette.
Ziua nu e altfel; în grădinile Tuileries şi pe peticele de iarbă paralele cu Champs Élysées oamenii stau descălţaţi în iarbă. Stau şi eu şi mă gândesc cât de diferit ne purtăm în vacanţe faţă de ceea ce suntem acasă.
Mă mai gândesc la cele de la târg şi la faptul că în dimineaţa aceasta la Fauchon (magazin de lux de delicatese) erau 40 de oameni la ora 11; toţi aveau coşuri în mână şi căutau probabil să refacă stocul de provizii terminate peste weekend.