BusinessMagazin

Tag: spatiu

  • Cu mască, dar deosebit

    Aşa se face că măştile au ajuns să se numere printre cel mai bine vândute accesorii de modă, pe alocuri stocurile chiar epuizându-se în ciuda preţului deloc neglijabil, cum ar fi cele de la casa Off-White, care costă
    95 de dolari bucata. La rândul său, scrie The Guardian, brandul newyorkez de modă Collina Strada vinde măşti viu colorate cu funde şi care sunt prevăzute cu spaţiu pentru filtru, la preţul de 100 de dolari. La fiecare astfel de produs vândut, firma promite să doneze cinci măşti unor angajaţi din sistemul de sănătate. Unii creatori de modă, cum e londonezul Christopher Kane, au preferat să trimită doritorilor materiale frumos colorate şi tipare de confecţionare de măşti.

  • Romulus Oprica, sociolog: „Spaţiul privat a câştigat teren în această perioadă de izolare, pentru că acesta este spaţiul care oferă siguranţă emoţională”

    În contextul în care se vorbeşte tot mai multe despre o întoarcere la birou, dar cu un program de muncă flexibil, una dintre întrebările care îi preocupă pe mulţi dintre angajaţi în prezent este dacă programul lor de muncă va trece prin schimbări majore. Sociologul Romulus Oprica, managing partner al firmei BrandBerry este de părere că programul „clasic” nu se va schimba pentru majoritatea angajaţilor din România, iar din această perioadă de izolare va avea de câştigat spaţiul privat, care ne poate oferi siguranţă emoţională.

    „Experimentul de Work From Home trăit în mod forţat în această perioadă este, în realitate, valabil pentru o categorie restrânsă de cetăţeni şi anume cei care pot livra produsul muncii lor independent de un spaţiu anume. Am putea crede că, de exemplu, toţi programatorii şi analiştii intră în această categorie, dar nici măcar ei nu pot fi incluşi în totalitate în grupul celor care pot lucra independent de organizaţia care le plăteşte salariul. În foarte multe cazuri sunt atât de importante criteriile de securitate sau capacităţile tehnice oferite de birou încât nu putem crede că, cel puţin momentan, se va modifica foarte mult programul şi stilul de muncă”, spune Romulus Oprica.

    De asemenea, el observă că în majoritatea largă a industriilor programul este stabilit de interdependenţele existente în societate, motiv pentru care nu putem funcţiona independeţi unii faţă de ceilalţi. „Copiii merg la şcoală într-un anumit interval, acesta fiind intervalul propice şi pentru majoritatea părinţilor de a fi productivi. Industria alimentară trebuie să producă mai ales într-un inteval care să permită livrarea produselor la prima oră a zilei iar serviciile de salubritate şi transport, ca să oferim doar două exemple, trebuie să fie active aproape non-stop. Cu alte cuvinte, trăim cu toţii într-o reţea, nu într-o bulă specială care să ne facă independenţi unii de ceilalţi. Şi, până la urmă, tocmai această interdependenţă şi negociere constantă cu ceilalţi face această societate atât de frumoasă!”

    Cu siguranţă însă, subliniază sociologul, în această perioadă am fost forţaţi să vedem şi alte opţiuni de a rezolva sarcinile zilnice, indiferent că sunt sarcini de muncă sau banale activităţi zilnice. „Această perioadă de criză ne-a determinat să fim mai deschişi, mai creativi, ceea ce în mod cert va influenţa modul în care lucrăm şi trăim. Tehnologiile, mai ales cele de comunicare, au cunoscut un salt cantitativ şi calitativ semnificativ în aceste ultime luni şi ritmul evoluţiei lor nu se va diminua pentru că nici riscul nu a trecut. Atât timp cât avem activă această ameninţare la adresa unei nevoi de bază, a sănătăţii noastre, vom fi mult mai atenţi şi mai deschişi la toate instrumentele care ne pot aduce un plus de securitate”, spune Romulus Oprica.  

    El consideră că după această perioadă, nevoia spaţiului privat va creşte. „Dacă ne uităm pe stradă, în magazine, la cozi, vedem că majoritatea covârşitoare a cetăţenilor respectă regulile de distanţare fizică. De ce? Pentru că pe oamenii de afară nu-i cunoaştem, nu sunt cei din cercul nostru social apropiat, cei în care avem încredere şi faţă de care nu simţim nevoia să păstrăm distanţa de siguranţă, de 2 metri. Este aproape imposibil ca această distanţă fizică să nu se manifeste şi în relaţia spaţiu privat social – spaţiul public profesional. Toţi cei care am experimentat această izolare, dacă suntem persoane foarte sociabile, vom dori să ne revedem în apropiere fizică mai ales cu cei care ne sunt dragi şi nu vom aloca resurse semnificative de timp celor cu care nu aveam şi înainte o relaţie apropiată; cei care sunt mai puţin sociabili vor fi cu atât mai puţin interesaţi de intensificarea relaţiilor profesionale. Cu alte cuvinte, consider că spaţiul privat a câştigat teren în această perioadă de izolare, pentru că acesta este spaţiul care oferă siguranţă emoţională”. 

     


     

  • Nu vreau să lucrez de-acasă! Nu vreau să devin propriul meu şef!

    Parcă este un experiment la nivel mondial, în care se testează limitele umane, până unde, până când pot rezista oamenii blocaţi în case.
    Celebrul #statiacasa a devenit mai degrabă un coşmar.
    Când lumea era la birou, cu şefii alături, cu limitările birocratice de rigoare, cu interminabilele şedinţe fără sens, cu celebrele Power Point-uri fără sfârşit, cu monitorizarea accesării oricărui site, cu colegii de lângă, lumea tânjea din când în când la o zi liberă pe săptămână, să lucreze de acasă.
    Mulţi chiar se gândeau că telemunca era o alternativă mai bună la statul în trafic, o oră dus, o oră întors, la aglomeraţia sufocantă din metrou, la atmosfera mai proastă sau mai bună de la birou.
    A venit şi acea zi, dar nu una, ci 50 de zile consecutive, şi cred că multora nu le place rezultatul.
    Acasă trebuie să fii disciplinat ca să poţi să rezişti în acel spaţiu cu un calculator, un laptop, un telefon, un Zoom, nu mai poţi să pierzi timpul uitându-te la nesfârşit pe site-uri la ultimele breaking news-uri, la ultimele oferte (ce bine era când cineva îţi interzicea acest lucru, trebuie să rezolvi taskurile într-o cadenţă de fabrică, la banda de lucru, nu mai există şedinţele ci doar videoconferinţele, nu mai ai eliberarea de presiune în minte, gândindu-te că mai ai o oră şi pleci acasă etc.). 
    Plus că, alături de copii şi de soţ/soţie, colegii de birou par dintr-o dată cele mai bune persoane.
    Acasă nu mai există bârfa corporatistă, atât de umană şi socială, este mai greu să scrii pe WhatsApp decât să vorbeşti, nu mai există interacţiunea în care fiecare îl analizează pe celălalt, ci doar patru pereţi, în care poţi să intri în depresie, vorbind de unul singur.
    Dar cel mai mult, când lucrezi de acasă, devii propriul şef pentru că trebuie să te organizezi singur, să-ţi dai temele de făcut şi chiar să le faci. Şi mulţi descoperă că nu vor să fie şefi, propriul şef, ajungând la concluzia că este mai bine să ai un alt şef.
    A fi şef este o povară, o cruce mult prea mare, şi dacă devii propriul şef nu mai ai pe cine să dai vina pentru nerealizări şi eşecuri.
    Bucureştiul a ajuns să fie plasat pe primele locuri într-un top european pentru telemuncă, pentru lucrat de acasă, datorită infrastructurii de internet.
    Dar după două luni de stat acasă, cei mai mulţi îşi doresc încă de pe acum să revină la birou, să aibă interacţiune socială, să vorbească cu cineva faţă în faţă, să vadă pe cineva viu, în carne şi oase.
    Dintr-o dată, colegii de birou şi şefii vor fi apreciaţi, cu calităţile şi defectele lor.
    Şeful de la birou este mult mai bun decât cei 50-60 de metri pătraţi de acasă în care trebuie să convieţuiască mai multe persoane, fiecare cu „piticii” ei.
    Problema este că firmele au descoperit că funcţionează şi cu mulţi angajaţi lucrând de acasă, iar criza în care am intrat le poate economisi o parte din costuri, funcţionând prin telemuncă.
    Angajaţii vor dori să se întoarcă la birou, dar companiile nu vor fi aşa de încântate pentru că ar trebui să gestioneze distanţarea socială (nu ar vrea să se trezească cu o infectare) şi nu în ultimul rând trebuie să reducă costurile. Iar sloganul #statiacasa s-ar putea prelungi pentru mulţi. 

  • Arhitecţii „prezicători”

    Cum multe blocuri sunt prevăzute cu balcoane sau logii mici în ideea că oricum omul se duce în parc, o serie de clădiri care pun accent pe balcon ca spaţiu de relaxare şi element definitoriu pentru aspectul unei construcţii par să arate că arhitecţii lor ar fi anticipat situaţia actuală, scrie Financial Times. Aceste clădiri se regăsesc în special în Franţa: L’Arbre Blanc din Montpellier, proiectată de japonezul Sou Fujimoto, Méridia Tower din Nisa (Sou Fujimoto, Nicolas Laisné şi Dimitri Roussel) ori turnul UNIC din Paris, proiectat de MAD Architects din Beijing.

  • Dacă falimentează şi „mor” patronii, cine mai readuce businessurile şi companiile la suprafaţă, cine mai face angajări şi plăteşte salarii?

    Până acum, patronii au câştigat sute de mii, zeci şi sute de milioane de euro. Aşa că trebuie să scoată banii din buzunar şi să-şi plătească salariaţii, să-i susţină, nu să-i trimită în şomaj, să-i dea afară imediat etc.
    Deciziile companiilor de a închide fabricile au fost aplaudate fie de angajaţi, care erau speriaţi şi nu mai voiau să vină la muncă, fie de ceilalţi din jur.
    Dar nu toate companiile, nu toţi proprietarii îşi pot plăti angajaţii să stea acasă.
    Ford, Dacia sau marile companii pot să facă acest lucru pentru că sunt puternice, bine capitalizate şi au linii deschise de finanţare externă sau de la bănci.
    Companiile româneşti, patronii români nu au resurse suficiente pentru a-şi ţine businessurile închise şi a-şi plăti angajaţii în timp ce stau acasă.
    Închiderea HoReCa – Hoteluri, Restaurante, Cafenele – prin instituirea situaţiei de urgenţă a atras şi aplauze din partea celor nemulţumiţi, care şi-au amintit de patroni, de chelneri, de preţuri şi de modul cum au fost trataţi când economia duduia.
    Nu cred că au fost mulţi cei care au plâns pe umerii lui George Copos când a fost nevoit să închidă celebrul hotel Athenee Palace Hilton, care nu şi-a închis uşile nici în perioada celor două războaie mondiale. Mulţi au amintit de istoria controversată a lui Copos, sperând chiar să-l vadă falit, după închiderea hotelurilor.
    La fel, nu multă lume plânge pe umerii proprietarilor de malluri care au fost nevoiţi să-şi închidă porţile: a fost o luptă cruntă între proprietari şi chiriaşi, primii dorind să ţină uşile deschise, în timp ce magazinele voiau să fie închise pentru că nu mai existau trafic şi clienţi.
    În business nu există solidaritate, pe care o invoca Dan Şucu, proprietarul Mobexpert, care a fost nevoit să-şi închidă magazinele şi să trimită acasă 2.400 de angajaţi, ci numai interese, fiecare încercând să câştige cât mai mult sau să piardă cât mai puţin din această criză.
    Băncile s-au lăsat greu convinse când a început criza să reeşaloneze in corpore creditele clienţilor, invocând normele bancare şi regulamentele BNR. Băncile speră ca statul să le plătească o parte din dobânda pe care o pierd în lunile de amânare a plăţii creditelor de către persoanele fizice sau companiile afectate de criza coronavirusului.
    Nu multă lume iubeşte patronii, nu multă lume îşi apreciază jobul, şi de aceea există multă reacţii negative în social media în această perioadă.
    Mulţi vor ca patronii să falimenteze şi să moară economic, iar statul să nu-i finanţeze, aşa cum a salvat băncile în criza precedentă, iar apoi nu a dovedit aceeaşi înţelegere faţă de clienţi.
    Dar dacă „mor” patronii, dacă „mor” companiile, cine redeschide businessurile, cine reface fluxurile de producţie, cine face angajări şi cine mai plăteşte salariile?
    Dacă patronul „moare” economic, unde se mai întorc angajaţii?
    Credeţi că o să preia statul toate businessurile şi o să curgă banii aşa cum curg banii acum la stat?
    Nu am întâlnit foarte mulţi angajaţi care să vrea să preia conducerea unor businessuri sau să ducă crucea unui antreprenor, unui patron care dă de lucru şi plăteşte salarii.
    Mulţi ar vrea să fie patroni ca să numere milioanele, dar nu este mare înghesuială atunci când trebuie să conduci un business, când trebuie să organizezi companiile, când trebuie să umbli după clienţi şi apoi după bani, ca să poţi să plăteşti salariile, taxele şi impozitele la stat.
    Mulţi spun că statul nu ar avea de ce să salveze companiile private acum. Dar aceste firme private au plătit taxe şi impozite ani de zile, fără să primească de multe ori ceva în schimb: autostrăzi nu sunt, birocraţia este şi mai mare, iar sistemul de educaţie şi cel de sănătate sunt la pământ.
    Dacă angajaţii vor să se întoarcă la lucru, prima condiţie este ca patronii să fie „în viaţă” după această criză.
    Apoi vor vedea cum se descurcă cu băncile, de unde obţin finanţare şi cum duc businessurile mai departe. 

  • Adevărul despre „multitasking”. Poate un angajat să facă mai multe lucruri bine în acelaşi timp sau nu?

    „Multitaskingul este, în opinia mea, un mit. Nu poţi cu adevărat să te afli în acelaşi timp în acelaşi loc, oferind de nota 10 livrabilele diferite mereu”, spune tranşant Lavinia Ţânculescu, într-un interviu  Business MAGAZIN. Ea este doctor în psihologie, membru al Asociaţiei de Psihologie Industrială şi Organizaţională, tutore pentru cursul de diagnoză organizaţională, consultant organizaţional, lector universitar şi psihanalist de formare analitică. Din punctul de vedere al specialistului, posibilitatea de a face mai multe lucruri bine simultan este un mit, lucru demonstrat chiar ştiinţific. „Nu este posibil ca creierul uman să genereze mai multe tipuri de acţiuni în acelaşi timp cu acelaşi grad de eficienţă. Poţi să le faci, dar le faci pe toate prost sau mediocru. Din motivul acesta este esenţial să acorzi timpul şi spaţiul necesare fiecărei acţiuni în parte”, subliniază ea.


    În rândul activităţilor Laviniei Ţânculescu se numără şi lucrul cu  angajaţi din organizaţii mari în procese de coaching şi spune că unul dintre lucrurile pe care le-a observat în lucrul cu manageri, cu şefi de echipă, dar şi cu angajaţi care nu au managementul echipei în responsabilitate este că majoritatea oamenilor nu înţeleg ce înseamnă prioritizarea şi nu ştiu cum să îşi organizeze ziua. „Eu am fost contestată de câteva ori că sunt împotrivă – fiind şi cadru universitar – ca studenţii să mănânce în timpul orei; asta nu pentru că ar fi o chestiune de politeţe sau de bun simţ, ci pentru că organismul lor investeşte atenţie în actul digestiei şi nu atenţie la ore, la informaţia schimbată”, subliniază specialistul.
    Prin urmare, nici mâncatul în faţa laptopului, pe care mulţi dintre angajaţii companiilor constrânşi de un volum de muncă din ce în ce mai mare îl adoptă, nu este prielnic angajatului, dar nici organizaţiei în care acesta lucrează. „Dacă vrei să le faci pe amândouă greşit sau într-un mod nepotrivit, poţi să le faci.” Totuşi, Lavinia Ţânculescu, care se autodeclară susţinătoarea  timpului şi spaţiului alocate exclusiv unei sarcini, subliniază: „Garantez că dacă cineva dedică în mod special timp unei sarcini şi nu se mai gândeşte în altă parte, aceeaşi sarcină iese şi mai repede, şi mai bine decât dacă ai fi făcut două-trei-patru-cinci-şase lucruri în acelaşi timp”.
    Specialistul mai aminteşte că în mod istoric, din vremuri preistorice, femeile au fost mai predispuse la a face multitasking: trebuia să aibă în acelaşi timp grijă de copii, de curăţenia în casă, de mâncare, iar bărbaţii aveau un singur scop: să vâneze, să aducă hrana acasă.  „Ei sunt mai degrabă unitasking şi istoric vorbind.” Chiar dacă s-au mai schimbat lucrurile şi tehnologia ajută, subliniază ea, „creierul uman nu s-a schimbat prea mult de la omul cavernelor până la omul acesta contemporan, se diferenţiază cu până la 1% din perspectivă genetică”.
    Şi totuşi, ce să facem ca să ne concentrăm 100% pe ceea ce facem?
    „În primul rând trebuie să ai o conştiinţă a prezentului, a acestui a fi acolo, concept despre care se vorbeşte acum sub denumirea de mindfulness: a fi aici cu minimum de efort.” Iar când colegii de open space ne întrerup din sarcinile pe care ne concentrăm în acele momente, un refuz politicos este ideal într-o astfel de situaţie: „Îi poţi spune unui coleg: Nu pot, vin în 5 minute – fiecare înţelege că un alt coleg poate fi ocupat; pe de altă parte, evident că şi abuzul de o astfel de scuză nu este cel mai potrivit lucru”. Ea le sugerează angajaţilor să îşi planifice ziua de lucru într-un mod realist. „Ce spun întotdeauna, mai ales angajaţilor cu care derulez programe de coaching, este să îşi planifice maximum 5 ore şi jumătate de muncă – 6 ore în agenda zilnică, nu 8 ore.” Ea citează un studiu realizat la nivel mondial din care ar reieşi că angajaţii lucrează efectiv, în medie, 2 ore şi 15 minute: „Nu este bine pentru angajator, dar acesta este şi un rezultat al faptului că angajaţii sunt obosiţi, nu se pot concentra – când spun efectiv, nu mă refer la momentele de reîntoarcere la sarcina respectivă, ci la munca efectivă – dincolo de faptul că s-ar putea ca în anumite geografii să se lucreze mai puţin”. 
    Sfatul principal legat de organizarea timpului este o programare realistă a agendei zilnice: „Dacă vrei să fii eficient cu adevărat, fă-ţi programul astfel încât să nu ai mai mult de două sarcini majore pe zi, două proiecte importante la care lucrezi – să nu îţi faci planificarea de la oră la oră, să îţi laşi anumite intervale de timp libere pentru că nu se ştie niciodată ce poate interveni – inclusiv faptul că s-ar putea să ai un blocaj, să nu poţi să te concentrezi”. Astfel, specialistul sugerează o organizare a întâlnirilor cu cel puţin 15-20 minute pauză între ele, astfel încât să poţi măcar să respiri. „Câteodată şi ieşirea din cadru, schimbarea perspectivei ajută; atenţia unui adult se defocalizează după 40 de minute, ceea ce înseamnă că ar trebui să te ridici, să faci câţiva paşi, să te întorci ca să fii eficientă pentru următoarea sarcină.”
    De cele mai multe ori, subliniază Ţânculescu, pauza de cafea, pauza de ţigară, pauza în general este de dorit: „Când spun pauză, mă refer la uz, nu la abuz, pentru că sunt mulţi angajatori care se plâng de faptul că există angajaţi care mai mult stau pe afară decât sunt la birou”.
    Tânculescu oferă şi exemplul unei cunoştinţe care lucra într-o mare companie de consultanţă şi audit, în care în sezonul ocupat angajaţii lucrau foarte mult şi erau deseori obosiţi, dar care nu renunţau niciodată la pauza de prânz: „În mod absolut ritualic aş putea spune şi demn de urmat, se ridica la ora 12 de la birou şi se întorcea la ora 13. Îşi ţinea întotdeauna pauza de masă. Era una dintre cele mai eficiente angajate, nu avea timpi morţi, dar avea această decenţă în raportarea la sarcini. Este esenţial să te raportezi în mod productiv la sarcini, dar eşti absolut inconştient să te raportezi în mod abuziv la sarcini”.
    Oamenii care au un grad ridicat de conştiinţă de sine şi care iau pauze sau pleacă de la birou atunci când nu se simt bine sunt oamenii bine conectaţi cu propriul corp şi poate şi cei mai eficienţi. Pe de altă parte, există însă şi acele persoane care şi abuzează de aceste opţiuni, precum şi de anumite beneficii pe care un angajator le pune la dispoziţie. „Există într-adevăr şi angajaţi toxici care fac abuz de o serie de beneficii puse în sprijinul lor – multe companii le pun la dispoziţia angajaţilor tot felul de jocuri – sau spaţii de recreere – pentru recreere de câteva minute, nu de ore în şir.” Acestea însă pot genera efectul opus, o recreere de câteva ore într-un spaţiu de relaxare dintr-un birou modern va îngreuna munca angajatului: „Dacă te recreezi în felul acesta timp de o oră, două, trei, nu vei mai reuşi să intrii sau vei reintra foarte greu în starea de om al muncii”.
    Din acest motiv, ea spune că are o abordare considerată poate neconvenţională de unii specialişti din domeniul resurselor umane referitoare la toate mijloacele de relaxare noi puse la dispoziţia angajaţilor de către angajatori: „Întrebam: ce caută hamacele la voi în birou? Hamacul te conduce înspre o stare de plăcere totală a copilului mic care este ţinut în braţe. Cui i-ar mai fi uşor să se ridice de acolo? Nu ţi-e uşor, te ridici, eşti mai degrabă obosit fiindcă îţi ieşi din ritm. Aceasta consumă energie foarte mare”.
    Consideră că este puţin probabil ca un astfel de angajat să fie în continuare productiv, conştient: „Noi vrem angajaţi conştienţi, care îşi gestionează propria muncă. Putem să folosim metafora balerinei halterofile: ori e balerină, ori e o persoană care ridică haltere”.
    Pe de altă parte, angajatorii consideră că ar avea angajaţi mai relaxaţi dacă le-ar delimita mai bine atribuţiile: „Un angajat ar fi mai liniştit, mai calm, dacă ar avea sarcini clare de muncă – momente de feedback mai dese, interacţiuni constructive şi punctuale, nu şedinţe interminabile, de 3-4 ore, de câte 15 participanţi, unde nimeni nu mai ştie cine participă şi toată lumea are în faţă un laptop şi fenomenul acesta al inerţiei se întâmplă de faţă cu toţi participanţii”. Chiar dacă  noi avem sentimentul că suntem productivi fiindcă stăm în şedinţe de dimineaţa până seara, de fapt nu este aşa. „A abuza de un anumit tip de interacţiune, cum ar fi şedinţa, te face să fii neproductiv”.
    De asemenea, consideră că pentru a avea angajaţi mai liniştiţi angajatorii trebuie să le ofere posibilitatea să îşi modeleze sarcinile postului de muncă, să nu aibă acelaşi tip de sarcină – acesta fiind de altfel unul dintre motivele prin care se poate ajunge la burnout. „Burnoutul are trei dimensiuni: epuizare psihică, cinism, ineficienţă profesională, nu mai este vorba doar despre un anumit nivel de stres – toate acestea conduc la manageri care nu îşi mai pregătesc angajaţii, colegi care sunt răi unii cu alţii. Pentru că în situaţia asta suntem – şi mulţi dintre ei nici nu realizează că trebuie să spună stop sau să ceară un ajutor .”
    Ce să facă angajaţii pentru o viaţă mai bună la birou? Lavinia Ţânculescu răspunde cât se poate de direct: „Să se adapteze sau să plece. A te adapta înseamnă foarte mult înseamnă să fii capabil să îţi creezi sau să aderi la o serie de mecanisme de gestiune a factorilor stresori din jur”, concluzionează ea.

    Lavinia Ţânculescu este doctor în psihologie, membru al Asociaţiei de Psihologie Industrială şi Organizaţională, tutore pentru cursul de diagnoză organizaţională, consultant organizaţional, lector universitar şi psihanalist de formare analitică.

  • Piaţa asigurărilor intră într-un nou ritm. Ce tendinţe se remarcă

    Mihai Tecău, CEO al societăţii de asigurare Omniasig, cea mai mare companie din portofoliul local al grupului austriac Vienna Insurance Group (VIG), este de părere că 2018 şi 2019 au fost ani buni pentru companie, dar în continuare sunt linii de business care nu şi-au atins penetrabilitatea maximă. „Spaţiu există în continuare dacă ne uităm la asigurările de locuinţe şi la asigurările de sănătate. Asigurările de sănătate au crescut cu două cifre, asta datorită volumului mic, dar odată cu creşterea volumului nu va mai fi un nivel de creştere aşa mare”, observă Mihai Tecău. El a explicat că volumul total de prime în România a rămas relativ constant, dar acest lucru nu este un lucru bun pentru industria pe care o reprezintă. Potenţialul care mereu a fost vehiculat despre piaţa românească de asigurări îi obligă pe asigurători să se gândească la creşterea businessurilor lor.
    În ultimii trei ani, tendinţa clienţilor de a se uita tot mai mult la tehnologie au îndreptat jucătorii din piaţa asigurărilor către digitalizarea proceselor. Ideile pentru dezvoltarea soluţiilor au fost vehiculate încă din anul 2018, iar 2019 a fost anul în care o parte din ele au fost implementate şi dezvoltate.
    „Digitalizarea a fost un subiect deschis în anul 2018, care s-a accentuat în 2019 şi care va continua şi în 2020. Noi avem în vedere o aplicaţie care va integra toate serviciile într-o singură soluţie. Sperăm să lansăm aplicaţia în partea a doua a anului 2020. Această soluţie vine ca răspuns al tendinţei clienţilor de a se îndrepta tot mai mult spre tehnologie, aplicaţii, device-uri. Vrem să venim în întâmpinarea unei noi clase de clienţi. Lucrurile au început să intre într-un alt nivel de viteză datorită unor lucruri create pe plan internaţional. Cred că parcursul va fi spre asumarea mai multor procese în digital”, a spus CEO-ul Omniasig.
    Luând în calcul posibilitatea unei digitalizări complete a proceselor, Mihai Tecău este de părere că „o digitalizare pură merge bine pe retail pentru că produsele sunt foarte uşor scalabile şi emiterea lor este electronică. Lucrurile se complică când intri în zona de poliţe corporate, unde nu există o predictibilitate”. Asigurătorul îşi desfăşoară activitatea mai mult pe segmentul corporate, având un portofoliu compus dintr-o pondere de 66% pe linia auto şi 33% pe liniile nonauto.
    „Vindem poliţe atât pe segmentul auto, cât şi pe segmentul non-auto. În segmentul auto, clasa predominantă este Casco, dar oportunitatea de pe piaţă este de creştere accelerată în zona de non-auto. Cu toate acestea nu dorim să părăsim zona de auto. Pe driverul de profitabilitate partea de non-auto este o zonă în care vrem să ne dezvoltăm mai mult. Există un potenţial imens în România, mai ales pe asigurările de locuinţe, unde ne dorim să fim mult mai prezenţi. Noi mai aşteptăm şi investiţiile pentru zona de infrastructură, care vor aduce şi o componentă de asigurări. Această componentă va crea o zonă care va aduce o creştere la nivelul pieţei”, a spus Mihai Tecău.
    În ceea ce priveşte segmentul RCA, este o afacere inclusă în portofoliul Omniasig. „Piaţa RCA s-a scindat mai nou pentru că toată concentraţia de 80% pe doi jucători este un lucru de discutat. Stabilitatea unui sistem înseamnă o continuitate în timp”, a adăugat CEO-ul. Odată cu creşterea pieţei asigurărilor de la an la an au existat deopotrivă intrări şi ieşiri de pe piaţă. „De-a lungul istoricului am avut şi intrări şi ieşiri în piaţa asigurărilor, dar marii jucători la nivel global sunt prezenţi în România. Probabil că este de aşteptat ca un nou jucător mare să intre pe piaţă sau eventual să aibă loc o achiziţie. Dacă ne uităm în Europa de Est vedem aceleaşi mişcări ca şi în România. Principalii mari jucători au rămas fideli şi sunt în continuare în piaţă. Pe de altă parte, AXA este un exemplu de jucător pe piaţa asigurărilor care a părăsit România acum câţiva ani”, a explicat Mihai Tecău. În prezent, singurele variante de intrare pe piaţa asigurărilor sunt fie prin preluarea unei cote de piaţă de la alţi asigurători, fie printr-o achiziţie, dar dacă piaţa va ajunge la o creştere organică, cu siguranţă vor fi noi intrări, a mai spus CEO-ul.
    Piaţa asigurărilor din România a înregistrat o creştere de 9% în primele nouă luni din 2019, atingând o valoare de 8,13 miliarde de lei. Omniasig s-a clasat în topul celor mai mari 5 jucători pe piaţa asigurărilor generale şi de viaţă după primele nouă luni din 2019 pe locul 3, cu un volum al subscrierilor de 945 mil. lei. Asigurătorul şi-a păstrat poziţia câştigată la finalul anului 2018, când a depăşit societatea de asigurări Euroins raportând un volum al subscrierilor de 1,17 miliarde de lei.
    Analizând evoluţia asigurătorului în ultimii cinci ani, Omniasig şi-a crescut nivelul subscrierilor cu 28%, de la 914,7 mil. lei, valoarea pe care o avea la finalul anului 2015. În perioada 2016-2017 asigurătorul a raportat un volum total al subscrierilor în scădere cu 2%. Acest rezultat a fost influenţat de o scădere cu 4,26% a subscrierilor cumulate pe segmentul auto la acea vreme.

  • Cu sticla la protest

    Aceasta, scrie The Independent, şi-a închis recent timp de trei zile magazinele de la Londra, umplându-le cu peste 90.000 de sticle de plastic, pentru a atrage atenţia asupra poluării cu obiecte din acest material. Numărul de sticle a fost ales special, spune creatoarea, deoarece exact atâtea se cumpără în lume la fiecare şase secunde. În completarea acestui demers, Anya Hindmarch a lansat şi o serie de genţi I Am A Plastic Bag confecţionate din sticle şi parbrize de plastic, cu bordură şi baiere de piele. 

  • Spaţiile de lucru deschise: bune pentru patroni, dar rele pentru angajaţi. „Angajaţii pot dezvolta forme uşoare, subclinice, de anxietate, depresie, furie, ostilitate sau alte tipuri de manifestări nevrotice”

    Psihologul Lavinia Ţânculescu constată şi ea că organizaţiile au gândit un sistem de reducere de costuri atunci când au implementat acest tip de birouri deschise şi, mai ales, tipul de politică de birou mobil (hot desking) în care angajatul nu mai are un birou dedicat, ci se aşează unde găseşte loc, în fiecare dimineaţă în care ajunge la serviciu.

    Însă nu au luat în considerare fapte posibile adiacente. Printre acestea se numără, exemplifică specialista, faptul că angajaţii pot dezvolta forme uşoare, subclinice, de anxietate, depresie, furie, ostilitate sau alte tipuri de manifestări nevrotice de tip impulsivitate sau control excesiv al spaţiului de lucru. Acestea se reflectă, în mod evident, şi în productivitatea la nivelul organizaţiei.

    „Aceste aspecte au costuri pe care organizaţiile nu le-au bugetat, cele mai multe având de-a face cu absenteismul fizic şi/sau mental şi cu posibilele contribuţii ale acestor aspecte logistice la dezvoltarea unor fenomene de tip burnout (epuizare psihică, cinism, ineficienţă profesională). Ce se ştie sau, poate, se înţelege mai puţin este că aceste trăiri psihologice au de-a face cu aspecte primare ale structurării psihicului uman”, explică Ţânculescu. Printre aceste aspecte primare se numără, de pildă, nevoia de spaţiu personal, dedicat, căruia să îi aparţii.

    De asemenea, Lavinia Ţânculescu aduce în discuţie elemente ce ţin de mult cunoscuta teorie a trebuinţelor umane formulată de Abraham Maslow, care în multe privinţe este depăşită, însă are elemente profund perene, precum nevoia omului de afiliere atât la o altă persoană cât şi la un spaţiu pe care să îl identifice ca fiind al său. „Sunt studii care arată că bebeluşii care dorm în propriul lor pătuţ îşi pot dezvolta mai curând autonomia şi comportamentele ce ţin de autocontrol, de încredere în sine şi de gestionare a propriului spaţiu”, exemplifică ea.

    Cititi continuarea aici 

  • Cât de mici sunt spaţiile în care lucrează majoritatea oamenilor în România. Cine sunt angajaţii răsfăţati care au şi de 4-5 ori mai mult spaţiu fată de marea majoritate

    George Didoiu, director tenant services în cadrul Colliers International, consideră că suprafaţa medie de lucru variază în funcţie de industrie, iar un răspuns sigur nu există, ca în urmă cu câţiva ani. El vorbeşte însă despre câteva repere: „Industria de IT, răsfăţaţii din ultimii ani, se bucură de cele mai noi trenduri în materie de a face un birou wow.

    Arhitecţii sunt plătiţi cu sume importante pentru a creiona următorul birou «a la Google», iar firmele de mobilier vând fericite birouri manageriale care costă cât o maşină. Tradiţional, piaţa de IT nu lucrează cu mai puţin de 10 metri pătraţi închiriabili per angajat full-time, însă în ultima vreme această cifră are tot mai des tendinţa să crească, companiile urmărind mai insistent confortul sporit al celor care lucrează în birourile lor. Astfel, ajungem în unele situaţii şi la 13-15 metri pătraţi per angajat”, constată reprezentantul Colliers.

    De asemenea, adaugă el, consultanţii în domeniul juridic şi fiscal pot avea chiar un record de 20-25 de metri pătraţi per angajat (fiind în general poziţii de nivel senior, care presupun activitate concentrată şi un spaţiu amenajat pe măsură).

    La polul opus, spaţiile pentru activităţile de tip call center variază între 5 şi 7 metri pătraţi per angajat, una din provocările celor care se ocupă de administrarea unor astfel de birouri fiind reglementările de siguranţă la incendiu, o densitate mai mare presupunând şi o gândire mai atentă a logisticii interne şi a căilor de evacuare. Reprezentantul Colliers consideră însă că acele companii care caută să micşoreze numărul de metri pătraţi per angajat sunt mai degrabă excepţii, pot intra la categoria start-up sau centre de servicii, dar până şi la această categorie vedem o preocupare sporită a managementului de a oferi un confort superior celor care lucrează acolo.

    Cititi aici continuarea materialului