Tag: sef

  • Încă un scandal zguduie sistemul bancar european: Şeful celei mai mari bănci din Danemarca este forţat să plece după o investigaţie de spălare de bani

    Danske Bank a decis să îl înlocuiască pe CEO-ul Chris Vogelzang, în condiţiile în care fostul executiv al băncii ABN Amro a devenit ţinta unei investigaţii de spălare de bani în Olanda, notează Bloomberg.

    Vogelzang, care a fost CEO-ului celei mai mari bănci din Danemarca în ultimii doi ani, va fi înlocuit de Carsten Egeriis, head of risk management în cadrul Danske.

    Mişcarea vine în urma unei decizii a autorităţilor daneze de a-l cataloga pe Vogelzang drept „suspect în ceea ce priveşte investigaţiile asupra unor potenţiale încălcări ale legislaţiei olandeze, asociat cu un caz de spălare de bani în interiorul ABN Amro”.

    Danske este deja subiectul unor investigaţii de spălare de bani din Statele Unite şi Europa. Vogelzang s-a alăturat board-ului în 2019 cu intenţia de a curăţa reputaţia băncii şi de a-i reconsolida imaginea de instituţie transparentă.

    „Sunt extrem de surprins de decizia autorităţilor olandeze. Am părăsit ABN în urmă cu peste patru ani şi m-am împăcat cu faptul că mi-am gestionat responsabilităţile de management cu integritate şi dedicare. Statutul de suspect nu spune că voi fi acuzat”, spune Vogelzang.

    Între timp, autorităţile financiare din Olanda au declarat că ABN a încălcat ani la rândul legile de combatere a spălării de bani.

    Vogelzang a fost şeful diviziilor de retail şi private banking ale ABN timp de opt ani, părăsind compania în 2017 din cauza unor serii de schimbări la nivel de management. Instituţiile de presă au scris la acea vreme că Vogelzang era văzut drept principalul candidat pentru funcţia de director executiv, însă poziţia i-a fost refuzată de către guvernul de la Haga, care deţine peste 50% din ABN.

    Danske a intrat pe radarul ziarelor internaţionale în 2018, când a confirmat suspiciunile cu privire la fluxurile non-rezidenţiale ale unei filiale din Estonia, în valoare de 200 de miliarde de euro, eveniment ce a încheiat carierele mai multor executivi, incluzându-l aici şi pe CEO-ul Thomas Borgen.

     

  • Discuţie recentă de-a râsu-plânsu între Cătălin Berenghi, patronul unei cafenele din Bucureşti, şi şeful DSU.

    Discuţie telefonică Arafat – Cătălin Berenghi, cu Diana Şoşoacă în umbră. Recţia şefului DSU când intervine senatoarea AUR

    Senatoarea AUR Diana Şoşoacă intervine, sperând „să-l prindă” pe Arafat la telefon.Dialogul telefonic a fost redat Live, pe Facebook.

    Cătălin Berenghi îl întreabă telefonic, pe Raed Arafat, despre momentul în care vor fi deschise cafenelele.

    „Domnul Arafat, nu ştiu dacă dumneavoastră ştiaţi dar domeniul HORECA, înainte de pandemie, producea 4% din PIB, dar neoficial, între 8 şi 10”, spune Berenghi.

    Şeful DSU îi răspunde că nu el singur ia decizia ci zecile de specialişti din Sănătate Publică. „Nu e doctorul Arafat care decide”, a spus acesta.

    Acesta explică regulile de deschide a teraselor în funcţie de scăderea ratei de incidenţă iar Beringhei îi mai adresează două întrebări pe care Arafat la ocoleşte.

    Apoi, Diana Şoşoacă ia telefonul în speranţa că va avea o discuţie cu Arafat.

    „-Bună seara, Diana Iovanovici-Şoşoacă este numele meu.
    – La revedere!, răspune Arafat.
    – Nu <<la revedere>>, că sunt senator.”

    Şoşoacă îl reapelează pe şeful DSU de două ori dar fără succes. Apelul este redirecţionat.
     

  • Şeful ONU, despre monopolul pus de ţările bogate pe vaccinul Covid-19: ”„Campania de vaccinare reprezintă cel mai mare test de moralitate din vremurile noastre”

    Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, Antonio Guterres, a acuzat ţările mai bogate că au pus monopol pe vaccinurile anti-Covid.

    Şi şeful OMS, Tedros Adhanom Ghebreyesus, şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la inegalitatea în distribuţia vaccinurilor. OMS a declarat pe 11 martie 2020 pandemie de coronavirus.

    Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, Antonio Guterres, a acuzat,  ţările mai bogate că au pus monopol pe vaccinurile anti-Covid, la un an după declararea pandemiei de coronavirus, notează dpa.

    Guterres a declarat că lumea s-a confruntat cu un “tsunami de suferinţă” în ultimul an şi este profund îngrijorat de discrepanţele care exista în distribuirea vaccinurilor.

    “Vedem multe exemple de naţionalism vaccinal şi tezaurizarea serurilor în ţările mai bogate – precum şi acorduri continue cu producătorii care subminează accesul tuturor”, a spus şeful ONU.

    „Campania globală de vaccinare reprezintă cel mai mare test de moralitate din vremurile noastre”, a adăugat el.

    El a spus că multe ţări cu venituri mici nu au primit până acum nici prima doză de vaccin, în timp ce unele state mai bogate sunt în situaţia de a-şi vaccina întreaga populaţie.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Mark Zuckerberg are o mare problemă: Ea se numeşte Joe Biden. De la zvonul că şeful Facebook vrea să fie preşedinte până la „cel mai proeminent rău-făcător” al giganţilor de tehnologie

    Înainte de scandalul Cambridge Analytica, înainte ca Facebook să recunoască faptul că platforma a fost utilizare pentru a încuraja epurarea etnică în Myanmar, înainte de scadalul WhatsApp în India şi înainte de QAnon şi Proud Boys, Mark Zuckerberg avea lumea la picioarele lui, notează BBC.

    Statutul lui Zuckerberg în SUA a ajuns până la punctul în care în 2017 a început să fie văzut drept un potenţial candidat la preşedinţia SUA, când a decis să facă un tur al Americii.

    Într-o postare pe Facebook, el scria atunci că doreşte să „discute cu mai mulţi oameni despre modul în care trăiesc, muncesc şi despre viziunea lor pentru viitor”.

    Scopul lui era de a vorbi cu oameni în toate cele 50 de state americani, de a se întâlni cu ei şi de a discuta – ceea ce se aseamănă mult cu începutul unei campanii electorale.

    Cu toate acestea, Zuckerberg a respins de fiecare dată ipoteza că ar vrea să candideze, deşi candidatura lui era dezbătută pe larg în presă, în contextul în care el avea bani, determinare şi putere.

    Săptămâna trecută, Joe Biden a preluat funcţia pe care mulţi credeau că Zuckerberg o doreşte în secret. Astfel, şeful Facebook a ajuns brusc într-o poziţie de înstrăinare faţă de decidenţii politici.

    „Nu mai este un personaj bine-venit la cocktail-urile politicienilor. Şi nici nu cred că a fost pentru prea multă vreme (…) Nu există prea multă apropiere acolo. Facebook este considerat la scară largă ca fiind cel mai proeminent rău-făcător dintre toţi monopoliştii din sectorul de tehnologie”, a declarat Sarah Miller, director al ONG-ului American Economic Liberties Project, pentru BBC.

    Sarah Miller lucrează în echipa de tranziţie a lui Joe Biden.

    Se consideră că administraţia Obama a fost apropiată de Silicon Valley şi de compania Facebook. Însă, dacă Biden a fost vreodată un prieten al Facebook, acum nu mai este cazul.

    Mai mult, preşedintele Joe Biden foloseşte cuvântul „Facebook” în mod universal atunci când se referă în discursurile sale la modul în care internetul s-a dezvoltat greşit în anumite privinţe. Cu atât mai edificatoare devin declaraţiile lui Biden dintr-un interviu acordat New York Times în urmă cu un an.

    „Nu am fost niciodată un fan al Facebook, aşa cum probabil ştiţi deja. Nu am fost niciodată un mare fan al lui Zuckerberg. Cred că el este o problemă reală”, a declarat Bident pentru Times.

    Nu doar Joe Biden are o problemă cu Zuckerberg. În zilele de după victoria electorală ale lui Biden, Bill Russo, head of communications pentru noul preşedinte american a scris pe Twitter: „Dacă aţi crezut că dezinformarea pe Facebook este o problemă în timpul alegerilor, aşteptaţi să vedeţi cum ne distruge democraţia după alegeri”.

    Democraţii îl acuză de Zuckerberg pentru ce s-a întâmplat în 2016. Republicanii au utilizat metodele Cambridge Analytica pentru a ţinti alegătorii, iar acest lucru a fost considerat ca un factor crucial în victoria lui Donald Trump de atunci.

    De ce contează pentru Facebook

    Aşa cum notează BBC, când eşti miliardar probabil nu este foarte important dacă te place sau nu preşedintele.

    Cu toate acestea, preşedintele Biden se află în faţa unei conjuncturi istorice în care poate restructura marile companii de tehnologie – cunoscute drept Big Tech – ceea ce înseamnă că poate schimba şi relaţia legală pe care platformele o au cu utilizatorii.

    O astfel de schimbare s-ar putea dovedi devastatoare pentru Facebook. Cea mai mare problemă ar fi o schimbare legislativă care ar elimina aşa-numita „Secţiune 230”.

    Această frântură de legislaţie presupune că Facebook şi alte companii de social media nu pot fi date în judecată pentru ceea ce postează oamenii pe platformele lor.

    În acelaşi interviu cu New York Times de acum un an, Joe Biden a decalarat că vrea ca acel articol de lege să fie „eliminat imediat”.

    Asta ar putea declanşa un dezastrul pentru Facebook, în contextul în care toate postările de defăimare, toate fraudele postate pe platformă ar deveni dintr-odată responsabilitatea legală a gigantului american. Practic, Facebook nu ar mai putea funcţiona ca acum fără „Secţiunea 230”.

  • Cât câştigă şeful celei mai mari bănci americane: Jamie Dimon a încasat 31,5 milioane de dolari pentru 2020

    Jamie Dimon – 64 ani – directorul executiv al JPMorgan Chase, cea mai mare bancă americană, a câştigat în 2020 o remuneraţie totală de 31,5 milioane de dolari, în linie cu suma din anul anterior, conform datelor publicate de bancă, joi, citate de FT.

    Pe lângă aceste cifre, JPMorgan a notat că „în contextul consecinţelor economice şi medicale fără precedent ale Covid-19” banca a raportat venituri record şi a menţinut un bilanţ puternic, în timp ce a format provizioane de 12 miliarde de dolari.

    Acţiunile JPMorgan au înregistrat o scădere de 8% pe parcursul anului 2020, în ciuda unor creşteri înregistrate pe finalul anului, în contextul în care profiturile obţinute din creditare au fost lovite puternic de scăderea dobânzilor şi de provizioanele ridicate care au fost necesare.

    JPMorgan, ca şi alte bănci de pe Wall Street, i-a avertizat pe angajaţi că va fi un sezon dificil de bonusuri, în ciuda performanţelor puternice înregistrate de diviziile de trading şi investiţii – performanţe alimentate de volatilitatea ridicată şi de dobânzile scăzute.

    JPMorgan este prima mare bancă americană care anunţă remuneraţia directorului executiv, iar Jamie Dimon rămâne de câţiva ani unul dintre cei mai bine plătiţi bancheri americani.

    La fel ca în 2019, pachetul său salarial din 2020 este format dintr-un salariu de bază de 1,5 milioane de dolari, un bonus cash de 5 milioane de dolari şi 25 de milioane de dolari în acţiuni, sub o formă contractuală care extinde acordarea lor pe următorii ani.

    Anul 2020 a fost dificil pentru Jamie Dimon şi pe plan personal, în contextul în care în martie el a ajuns la spital pentru o operaţie de urgenţă, pe fondul unei afecţiuni cardiace severe. O lună mai târziu s-a întors în bancă.

  • Gigantul aerian Ryanair este pregătit să preia capacitatea de transport a rivalilor care au probleme

    Companiile aeriene se confruntă cu cea mai gravă criză dintr-o generaţie, dar Michael O’Leary, şeful Ryanair, vede o oportunitate. Pe măsură ce rivalii s-au prăbuşit şi s-au retras, directorul executiv al Ryanair este în căutarea oportunităţilor de a stabili dominaţia irlandeză asupra spaţiului aerian european, scrie Financial Times. 

    „În cei 30 de ani de activitate din industrie nu am văzut o astfel de curăţare”, a declarat domnul O’Leary pentru Financial Times într-un interviu. „Adevărata schimbare seismică de la Covid reprezintă de fapt o oportunitate de creştere în Europa. Este mult mai mare decât după criza financiară sau din 11 septembrie”. 

    Capacitatea liniilor aeriene a fost decimată în timpul pandemiei, creând o fereastră pentru supravieţuitori care să umple golurile odată ce oamenii încep să zboare din nou. Thomas Cook şi Flybe s-au prăbuşit în timp, ce Norwegian- până de curând un mare operator pe piaţa europeană – a intrat în insolvenţă.

    Şeful Ryanair estimează că liniile aeriene europene vor pierde peste 100 de milioane de pasageri în următoarele 18 luni, în condiţiile în care pandemia încă reduce semnificativ capacitatea operatorilor. 

    ”Cineva va trebui să ocupe acest spaţiu liber”, spunând că deja este în discuţii pentru a prelua o parte din pasageri cu avioanele Ryanair. 

    Şi Blue Air din România încearcă suplimentarea destinaţiilor şi rutelor aeriene, în condiţiile în care mai multe rute au fost oprite de liniile aeriene rivale, şi rămân segmente importante din piaţă neacoperite. 

  • Cine este noul CEO al McDonald’s, cel care i-a luat locul şefului prins că a avut o relaţie cu o angajată. De un an, el mănâncă zilnic un produs al restaurantului fast food

    Jurnaliştii de la Financial Times au avut un interviu faţă în faţă cu  cu Chris Kempczinski, CEO al McDonald’s. El are experienţă în marketing, dobândită atât prin studii teoretice, la Harvard Business School şi Boston Consulting Group, cât şi prin experienţă practică la Proter & Gamble. Este, de altfel, descris de autorul articolului drept un „tip de brand”.

    Kempczinski este noul CEO al McDonald’s şi a obţinut acest rol în urmă cu un an, după ce s-a descoperit că predecesorul său, Steve Easterbrook, a avut o o relaţie cu o angajată, împotriva politicii companiei.

    La prânzul cu jurnalistul FT, „Chris K”, aşa cum pare că este numit de colegii săi, cere un Filet-O-Fish, o porţie medie de cartofi prăjiţi, o Cola dietetică şi o îngheţată de vanilie sundae.

    „Mănânc asta în fiecare zi – de fapt de două ori pe zi, de luni până vineri.”

    Executivul de 52 de ani spune că reuşeşte să îşi menţină condiţia fizică alergând 50 de mile săptămânal şi renunţând la sosul tartar din sandvişurile cu peşte, precum şi la şunca din Egg McMuffins.

    După un an în care a avut acest regim spune: „Începi să înveţi ce ţi se potriveşte după un an”.

    Închiderile forţate au afectat şi businessul McDonald’s, care a înregistrat un profit mai mic cu 13% în primele două trimestre ale anului, comparativ cu anul trecut – dar fast-food-ul se dovedeşte a fi unul dintre cele mai reziliente domenii în pandemie, cel puţin în Statele Unite.

    „Avem un meniu foarte Darwinian. Orice se vinde, punem în meniu; ce nu se vinde, scoatem din meniu”, dar „există un anumit nivel al cererii care trebuie susţinut. Nu ne merge bine dacă vindem unu sau două produse pe oră”, spune el, întrebat când vor introduce în meniu un burger fără carne.

    Nu poate să îşi creeze cererea compania care are un buget de marketing de 4 miliarde de dolari? El răspunde că produsele pe bază de plante nu sunt suficient de mainstream – cel puţin nu acum.

    Kempczinski a fost recrutat chiar de către Easterbrook, fostul CEO, de la Kraft, în 2015, iar cei doi bărbaţi au creat o strategie prin care au inclus meniurile de mic-dejun toată ziua, precum şi ecranele digitale.

    Vestea că el este noul CEO l-a surprins, iar primele reacţii au fost să se gândească la impactul avut asupra prietenului său, propria carieră şi organizaţia pe care trebuia să o aducă pe calea cea bună.

  • FMI l-a desemnat pe olandezul Jan Kees Martijn şef de misiune pentru România

    Fondul Monetar Internaţional (FMI) l-a desemnat pe olandezul Jan Kees Martijn şef de misiune pentru România, începând cu data de 19 noiembrie. El l-a înlocuit pe Jaewoo Lee, care a primit un alt post în cadrul FMI.

    “Anunţăm că Jan Kees Martijn a fost repartizat ca noul şef de misiune pentru România, începând cu data de 19 noiembrie. El îl înlocuieşte pe Jaewoo Lee, care a fost repartizat într-un alt post în acord cu politicile noastre interne”, spun reprezentanţii FMI.

    Jan Kees Martijn mai deţine funcţia de şef de misiune pentru Serbia şi şef al divizei din regiunea de sud-est a departamentului european şi până de curând a fost şeful misiunii pentru Albania.

    Anterior a ocupat funcţia de şef al diviziei în cadrul departamentului emisferei occidentale din cadrul FMI şi a fost şef al misiunii pentru Uruguay şi Jamaica.

    Înainte de a se alătura FMI, Jan Kees Martijna lucrat ca profesor asistent la Universitatea din Amsterdam, unde deţine şi un doctorat în economie.

  • Herbert Diess, şeful Volkswagen: Industria auto nu mai are nevoie de noi facilităţi dacă nu ne confruntăm cu un nou val de lockdown

    Herbert Diess, CEO-ul Volkswagen, a renunţat la ideea de a mai cere noi stimuli pentru industria auto, după ce cel mai mare producător auto din lume a înregistrat o revenire peste aşteptări atât în Europa de Vest, cât şi în China, potrivit FT.

    „Dacă nu vine un nou val de lockdown sau o deteriorare accelerată a situaţiei economice, aş spune că nu există o nevoie clară pentru facilităţi de achiziţie”, a spus Herbert Diess, care a cerut astfel de facilităţi în mod repetat încă de la începutul pandemiei.

    Deşi piaţa auto din Uniunea Europeană s-a contractat cu circa 30% în 2020 până acum, vânzările nemţilor de la Volkswagen în Europa de Vest au crescut cu 10% în luna septembrie, întrucât compania a livrat peste 300.000 de maşini în regiune.

    Vânzările Volkswagen din China, cea mai mare piaţă pentru nemţi, au crescut cu circa 1% în septembrie, în comparaţie cu aceeaşi lună a anului trecut.

    La întâlnirea generală a acţionarilor de la finalul lunii septembrie, nemţii au estimat că această creştere neaşteptată înregistrată pe comenzi ar urma să îmbunătăţească profitul pentru 2020. Compania va publica săptămâna aceasta rezultatele trimestriale complete. .

    „Au fost multe facilităţi în piaţă pentru maşini electrice, cât şi pentru cele hybrid, atât în Germania cât şi în restul Europei, iar acestea au funcţionat”, a spus Diess.

    Verdictul lui Diess vine la scurt timp după ce Ola Kallenius, şeful rivalilor de la Damiler, a ieşit în piaţă şi a spus că nu este nevoie de noi facilităţi, chiar dacă Europa se confruntă cu o nouă creştere a numărului de infectări.

    Astfel, profitul net al Daimler a crescut cu aproape 20% în T3 2020, la circa 2,2 miliarde euro, în contextul în care vânzările Mercedes-Benz în China au crescut cu 23% în aceeaşi perioadă – o evoluţie record.

  • Cine sunt „Minigarhii”, făcătorii de bani din anturajul dictatorului Lukaşenko

    Lukaşenko a condus Belarusul mai bine de un sfert de secol, timp în care a fost privit mai mult ca o curiozitate, sau ca un lider exotic, de europeni. A fost nevoie de proteste de genul Maidanului ucrainean pentru ca publicul să deschidă ochii la ce se întâmplă într-o ţară de dimensiunea Marii Britanii, dar cu o populaţie cât cea a Belgiei din care o bună parte cere democraţie. Însă poveşti despre abuzurile de acolo au apărut constant. În 2015, când Belarus se pregătea de alegeri (câştigate, desigur, de dictator), France24 publica sub titlul „În interiorul reţelei Belarus” rezultatele unei investigaţii care arată că Lukaşenko şi apropiaţii săi au stabilit ceea ce părea a fi o cleptocraţie, similară celei din Rusia, dar de dimensiuni mai mici. Construcţia se bazează pe un labirint de entităţi offshore prin care elita belarusă îşi realizează afacerile în pofida sancţiunilor europene în vigoare atunci. Iar aceste afaceri au fost făcute prin fraudarea cetăţeanului de rând. Autorii investigaţiei, jurnalişti din cinci ţări, au calculat că din 1994 şi până în 2015 Lukaşenko şi ai săi şi-au însuşit ilegal zece miliarde de dolari.
    Articolul începe cu o replică a fiicei „minigarhului” Vladimir Peftiev, care în 2011, când a vizitat ţara tatălui său, a spus „Urăsc Belarusul”.
    Fata a crescut în Malta, o ţară a UE considerată un paradis fiscal de mai multe organizaţii internaţionale, unde Peftiev îşi stabilise cartierul general la începutul anilor 2000. În 2007, omul de afaceri s-a mutat definitiv în Belarus, probabil la cererea lui Lukaşenko – o alegere pe care fiica sa probabil că a privit-o cu scârbă. Ea s-a stabilit ulterior în Statele Unite. Peftiev a fost cel mai puternic dintre oamenii de afaceri din Belarus din anii 1990 şi până în anii 2000. Se crede că a acumulat peste un miliard de dolari prin diferitele sale afaceri. Dar, spre deosebire de oligarhii ruşi precum Roman Abramovici sau răposatul Boris Berezovski, care-şi aveau bazele la Londra, Peftiev nu a putut ieşi niciodată de pe orbita lui Lukaşenko.
    Cariera sa a început în 1993, când a creat joint venture-ul BelTechExport. Scopul firmei era să exporte stocuri de muniţie rămase din epoca sovietică către oricine dorea să le cumpere (Belarus a jucat un rol major în industria de apărare a URSS). După ascensiunea la putere a lui Lukaşenko, care a militat pe o platformă anticorupţie, Peftiev a făcut stânga-mprejur prin schimbarea loialităţii de la primul ministru de atunci Viaceslav Kebici la Lukaşenko. În acele vremuri, a dezvoltat legături cu Viktor Bout, un celebru traficant de arme. BelTechExport a furnizat arme şi muniţii unor ţări precum China şi, se presupune, Coreea de Nord. De asemenea, a fost implicată în vânzarea de avioane de vânătoare către armata lui Laurent Gbagbo, preşedintele de atunci al Coastei de Fildeş. Aceste aeronave au fost folosite pentru a bombarda o bază a armatei franceze în Bouaké în 2004, atac în care au murit  nouă persoane şi câteva zeci au fost rănite. În 2007, un director al BelTechExport a fost implicat într-un scandal când au fost descoperite în Letonia piese pentru avioanele de luptă Mig-29 care erau transportate ilegal către Bangladesh.
    Pe măsură ce stocurile de armament sovietic s-au epuizat, Peftiev şi-a diversificat afacerile. În 1998, a participat la crearea Mobile Digital Communications (MDC), o societate mixtă care deţinea Velcom, un operator de telefonie mobilă devenit principalul furnizor al ţării. El a adăugat, de asemenea, distileria Aquadiv la BelTech Holding, pe care o controla. Lovitura sa de geniu a fost crearea unei companii de pariuri, Sport-Pari, împreună cu Dimitri Lukaşenko, unul dintre fiii preşedintelui. De asemenea, a angajat-o pe Lilia Lukaşenko, soţia fiului mai mare al preşedintelui, ca director al Eastleigh Trading, unul dintre vehiculele sale financiare. Cu afacerile strâns legate de familia lui Lukaşenko, Peftiev s-a asigurat că nu va ajunge la închisoare. Dar acest lucru nu l-a împiedicat să cadă din graţiile liderului suprem.

    Spre deosebire de majoritatea ţărilor postsocialiste, Belarus nu se poate  lăuda cu o clasă oligarhi care să se fi îmbogăţit prin privatizări la scară largă. Există două motive principale pentru acest lucru. În primul rând, Belarus a fost reticentă să privatizeze activele de stat moştenite din epoca sovietică. În al doilea rând, ideea că statul este sursa a tot este încă răspândită în Belarus, cu toate că au trecut decenii de la căderea URSS. De aici şi ideea adânc înrădăcinată în rândul populaţiei că, de vreme ce Lukaşenko controlează statul, el poate dispune de activele acestuia după cum consideră potrivit şi poate împărţi fabrici şi alte întreprinderi apropiaţilor săi după bunul plac. Acest lucru l-a determinat pe istoricul britanic Andrew Wilson să creeze termenul „minigarh” pentru belaruşii bogaţi. Lukaşenko, de exemplu, a transferat în 2012, gratuit, prin decret prezidenţial, un combinat de proteine şi concentrate de vitamine de 7 milioane euro aparţinând statutului către Interservice Group, proprietatea lui Nikolai Vorobei. Întâmplător, Vorobei este un prieten apropiat al lui Lukaşenko.

    Detaliile despre tranzacţiile firmelor elitei belaruse sunt greu de găsit, mai ales pentru că multe dintre acestea implică firme cu sediul în paradisuri fiscale britanice care nu sunt obligate să dezvăluie numele proprietarilor efectivi. Însă nu imposibil. Realizatorii anchetei şi-au obţinut informaţiile din documente publice. Afacerile implică mai multe companii private despre care se crede că acţionează pentru stat. Aşa-numita schemă cu solvenţi este un bun exemplu. Astfel, în baza unui acord special, Rusia a acordat Belarusului dreptul de a importa petrol rusesc fără taxe. În schimb, Belarus a fost obligată să plătească înapoi Rusiei orice taxă de export pe care o încasează pentru ceea ce este catalogat drept „produs petrolier”. Cu alte cuvinte, Rusia a subvenţionat petrolul vândut rafinăriilor belaruse. Pentru a nu pierde această oportunitate, companiile belaruse care lucrează cu Rusia au început să prelucreze petrolul pentru a-l exporta ca „solvent” (o categorie diferită de produsele petroliere), astfel încât taxele la export nu trebuiau transferate înapoi în Rusia. Se estimează că 1,5 miliarde de dolari au fost obţinute prin acest sistem doar în 2012, o sumă echivalentă cu jumătate din creşterea PIB-ului ţării în acel an. Companiile implicate în înşelătorie i-au aparţinut toate lui Iuri Cizh, un minigarh din construcţii despre care se crede că a fost unul dintre cei mai bogaţi belaruşi, şi lui Vorobei. Schema arată modul în care linia dintre veniturile statului – cum ar fi taxele vamale – şi proprietatea privată a dispărut în timpul lui Lukaşenko.
    Făcând documentele de proprietate de neîncredere, Lukaşenko s-a asigurat că singura urmă către avere – şi păstrarea acesteia – este obedienţa totală faţă de el şi de fiii săi. Pentru a descuraja în continuare lipsa de loialitate, dictatorul îşi întemniţa în mod regulat „oamenii care-i produc bani” şi încuraja rivalităţile. Andrei Şirai, de exemplu, a fost organizatorul unui plan de contrabandă ocrotit de regim. El a intrat totuşi la închisoare. Dintre traficanţii de arme, reprezentanţii comerţului emblematic al Bielorusiei, toţi directorii executivi, cu excepţia lui Peftiev, au fost arestaţi şi acuzaţi în anii 2000. Unii susţin că până şi Cizh, intrat în graţiile regimului, a fost arestat şi închis pentru o scurtă perioadă de timp în 2010.
    În cercurile academice se crede că Lukaşenko urmăreşte autarhia ca model de societate pentru ţara sa. Când vine vorba de bani privaţi, nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Vânzarea companiei de telefonie mobilă Velcom este un exemplu de tip de interacţiune între apropiaţii lui Lukaşenko, oamenii care aduc valuta, interesele europene şi paradisurile fiscale.
    Compania de telefonie mobilă a fost creată în 1998 de Peftiev prin intermediul companiei sale BelTelecom şi SBT, o companie elveţiană aparţinând fraţilor Samawi, doi cetăţeni sirieni. În 2007, proprietatea companiei a fost transferată către Mobilkom din Austria pentru 1 miliard de euro. Un grup de cetăţeni belaruşi, sirieni şi austrieci au profitat frumos de vânzare. Pentru a evita o licitaţie publică, BelTelecom şi-a vândut acţiunile pentru 400 de milioane euro către SBT, care, la rândul ei, le-a vândut către Telekom pentru 690 milioane euro. Câştig net pentru persoanele implicate: 300 de milioane euro în doar câteva zile.
    Vânzarea foarte profitabilă nu a marcat sfârşitul activităţilor fraţilor Samawi în Belarus, ci dimpotrivă. Prin intermediul unui vehicul offshore din Cipru, sirienii au investit în mai multe proiecte de dezvoltare imobiliară în Minsk. În cazul unuia dintre acestea, fiul unuia dintre ei, Khaled Samawi – un cunoscut proprietar de galerii de artă din Londra, Beirut şi Dubai – a deschis chiar şi o galerie de artă cu ajutorul norei nimănui altuia decât a lui Lukaşenko însuşi.  
    Un alt jucător cheie în vânzarea Velcom a fost Martin Schlaff, un om de afaceri din Viena care are legături atât cu stabilimentul austriac, cât şi cu lumea interlopă din Europa de Est. Vânzarea Velcom, pe care acesta gândit-o, i-a adus o sumă de 1,8 milioane de euro în taxe de consultanţă. Nu era nou venit în Belarus. În 2002, Schlaff, împreună cu Comitetul Olimpic Austriac (AOC), au organizat o vacanţă de iarnă pentru Lukaşenko în Alpi. Apoi a ocupat funcţia de şef al Comitetului olimpic belarus. Odată ajuns acolo, a reuşit să aranjeze afaceri cu Leo Wallner, şeful Casinos Austria care, coincidenţă sau nu, era pe atunci şeful AOC.

    După alegerile prezidenţiale din 2001, guvernul belarus a decis să nu extindă vizele monitorilor de la OSCE, o organizaţie interguvernamentală, închizându-le astfel efectiv  biroul. Ca răspuns, Uniunea Europeană şi Statele Unite au îngheţat activele şi au impus interdicţii de călătorie pentru 50 de oficiali de top din Belarus, inclusiv Lukaşenko. Sancţiunile au fost ridicate la sfârşitul anului 2003 ca ​​semn de bunăvoinţă, apoi reintroduse după alegerile prezidenţiale din 2006, apoi ridicate din nou în schimbul eliberării deţinuţilor politici din 2008. Această utilizare a sancţiunilor ca mijloc de troc i-a făcut pe unii comentatori să spună că sancţiunile au funcţionat.

    Cu toate acestea, la sfârşitul anului 2010, regimul belarus a reprimat opoziţia politică apărută după alte alegeri prezidenţiale trucate cu un nivel de violenţă nemaivăzut din anii ’90. Ca reacţie, UE şi-a intensificat sancţiunile, interzicând oricărei persoane cu legături cu represiunea să călătorească în Europa şi îngheţând conturile bancare occidentale.
    În timp ce interdicţia de călătorie s-a dovedit eficientă – multor oficiali de rang înalt li s-au refuzat vizele – îngheţarea activelor nu a făcut nimic pentru a împiedica jefuirea resurselor naţionale şi transferarea în Europa a unor profituri ilegal obţinute. În 2012, de exemplu, Peftiev încă folosea o companie malteză.
    Utilizarea companiilor offshore, în special din Insulele Virgine Britanice (care nu făceau parte din UE, dar erau guvernate de un stat membru al UE), au permis belaruşilor să facă afaceri în UE nestingheriţi. Diplomaţii americani au spus că persoanele menţionate pe lista de sancţiuni sau care se temeau că vor fi adăugate pe listă, şi-au folosit copiii pentru a-şi desfăşura activităţile de afaceri în Europa. Despre fiica fostului prim-ministru Serghei Sidorski, de exemplu, se crede că a patronat operaţiuni de spălare a banilor în Germania.
    Eficienţa sancţiunilor a fost redusă de guvernele europene care au acordat prioritate intereselor anumitor corporaţii. Slovenia, de exemplu, a insistat puternic în 2012 pentru a-l ţine pe Cizh în afara listei. Companiile aparţinând acestuia erau angajate în afaceri cu un magnat sloven, Janez Škrabec, şeful grupului de construcţii Riko. În 2013, parlamentarii francezi au călătorit la Minsk pentru a face lobby pentru corporaţii franceze, inclusiv pentru Bouygues, un grup de construcţii.
    Unele sancţiuni au funcţionat. Anatoli Ternavski, un om de afaceri inclus pe lista sancţiunilor UE care este un apropiat al preşedintelui belarus, a deschis un proces în Cipru cu privire la o dispută cu un oligarh rus. Una dintre companiile sale din Insulele Virgine Britanice deţinea o companie în Cipru, care la rândul ei deţinea active în Rusia. Cu alte cuvinte, singura legătură cu UE a fost faptul că firma a fost înregistrată în Cipru. În aprilie 2013, curtea supremă cipriotă a decis că nu are dreptul să facă acest lucru, deoarece i-ar fi permis accesul la afaceri în UE.
    Sancţiunile pot îndepărta un tată de fiica sa sau pot împiedica un om de afaceri să se prezinte în faţa instanţei. Alexander Atroşceankau, jurnalist belarus şi activist pentru drepturile omului, consideră că astfel de sancţiuni sunt un mijloc foarte eficient de a obţine rezultate, în special în ceea ce priveşte eliberarea deţinuţilor politic.