BusinessMagazin

Tag: Schimbari

  • (P) Noblesse Oblige, chiar şi în pandemie

    „Suntem conştienţi ca este unul dintre puţinele cluburi de acest nivel din Europa şi ne propunem să rămânem un etalon în acest domeniu. Am făcut îmbunătăţiri funcţionale, am achiziţionat noi echipamente, am amenajat o zona de fitness exterioară şi am implementat toate cele necesare respectării distanţării sociale, cu proceduri stricte de igienizare periodică a spaţiilor, deoarece siguranţa clienţilor şi a staff-ului sunt extrem de importante pentru noi”, descrie Daniel Antor câteva dintre măsurile luate în contextul pandemiei Covid-19. 
    Cunoscut drept unul dintre principalele locuri de networking ale oamenilor de business, Stejarii Country Club este format din clubul sportiv unde se practică o varietate de activitati: fitness, aerobic, înot, tenis, gimnastică, balet, squash, box, karate, un centru spa recunoscut internaţional pentru calitatea serviciilor oferite, spaţii dedicate evenimentelor şi un restaurant gourmet foarte apreciat.
    Clubul se dedică în egală măsură şi copiilor astfel că pe timp de vară, spre exemplu, au fost desfăşurate tabere sportive în aer liber, cu diferite circuite sportive, precum şi ateliere creative şi excursii săptămânale.
    Cifra de afaceri a clubului a depăşit anul trecut 7 milioane de euro.


    „Anul anterior a fost cel mai bun an de la înfiinţare, anul acesta, dacă am pune în paranteză acele trei luni de stare de urgenţă cât şi restricţiile legate de evenimente, businessul se plasează peste bugetarea noastră standard; având aceste trei luni, probabil vom reuşi un profit minim, operational nu vom fi pe minus. Micşorarea marjei de profit este o rezultanta a lunilor de pauză forţată şi măsurilor de siguranţă, la care nu vom face niciodată rabat, indiferent de cost. Totuşi, dacă am compara unu la unu lunile în care ni s-a permis să ne desfăşurăm activitatea, suntem semnificativ peste anul trecut, ceea ce pentru mine înseamnă că ştim să ne facem bine treaba indiferent de situaţie şi clienţii sunt mulţumiti de serviciile noastre”, spune Daniel Antor.
    Clubul menţine o politică strictă în privinţa numărului de membri, astfel încât fiecare să beneficieze de o suprafaţă de peste 15 mp în timpul desfăşurării activităţilor sportive. „Considerăm că 2.500 este numărul optim de membri pentru care putem menţine nivelul serviciilor cu care ne-am impus pe piaţă şi condiţiile maxime de siguranţă în contextul pandemiei. De aceea, admiterea în comunitate este posibilă doar în situaţia retragerii unui alt membru, însă în acest caz, de cele mai multe ori este vorba de relocări sau repatrieri. Există fluctuaţii anuale în limite normale, însă astăzi putem spune că suntem la capacitate maximă”, a mai declarat Daniel Antor. Preţul mediu al unui abonament anual este de aproximativ 1.900 de euro.
    Ce aşteptări are CEO-ul Stejarii Country Club pentru perioada următoare? „Nu cred că vom trăi o relaxare mai mare decât după ce vor apărea vaccinuri sau proceduri medicale care să ne aducă într-o zonă de siguranţă sau predictibilitate mai mare decât ce avem astăzi. Cu siguranţă lucrurile nu vor mai fi cum au mai fost, dar se va găsi un echilibru, vom învăţa să trăim şi cu acest virus, ne vom adapta.”


    Care este obiectivul pe termen lung pentru Stejarii Country Club, în contextul în care este deja cel mai luxos club din România?
    „Nu este greu să ajungi în vârf, este greu să te menţii acolo. Ne dorim să ne păstrăm locul, clienţii şi mentalitatea care ne-a ajutat să ajungem aici.
    Scopul nostru este să oferim cele mai bune condiţii pentru desfăşurarea activităţilor sportive, să punem la dispoziţie cele mai noi şi mai performante aparate, să avem  cei mai profesionisti traineri, să oferim cele mai bune servicii prin intermediul  tuturor  departamentele noastre”, răspunde Daniel Antor. El menţionează, din rândul proiectelor viitoare, o academie de training, o asociaţie sportivă, precum şi pregătirea celor mai buni copii pe diferite segmente sportive.

  • Românii „fug” la tratament peste graniţe chiar şi în pandemie. Ce condiţii le oferă clinicile străine

    „Aici, în Austria, am făcut multe, ne-am pregătit, iar sistemul nostru sanitar a gestionat destul de uşor situaţia. Nu am avut nevoie de foarte multe paturi la terapie intensivă, şi cred că acum ne-am obişnuit cu toţii cu noua normalitate, iar anul viitor cred că va fi bine”, mi-a spus Walter Ebm, unul dintre cei doi CEO ai clinicii. În Viena, unde clinica WPK îşi are sediul, oamenii au respectat de la bun început regulile impuse de autorităţi, s-au obişnuit să păstreze distanţarea socială, să poarte măşti şi au înţeles că este necesar să renunţe la anumite gesturi pentru a se proteja, adaugă executivul.

    De aceea, deşi în primăvară măsurile au fost stricte, asemănătoare cu cele din România, cu „festivaluri anulate, hoteluri închise, interdicţia formării unui grup mai mare de trei persoane, şi chiar şi acelea din aceeaşi familie”, acum regulile s-au relaxat, iar Austria a reuşit să rămână la un număr mic de cazuri de infectare – sub 300 la o populaţie de circa 9 milioane de oameni. „Am redeschis, dar nu totul, nu şi cluburile de noapte, care vor rămâne închise până anul viitor, pentru a se evita formarea unor focare”, detaliază el.

    În ceea ce priveşte compania pe care o conduce, deşi admite că pandemia i-a costat atât din punctul  de vedere al investiţiilor necesare luării măsurilor de siguranţă, cât şi în ceea ce priveşte numărul de pacienţi, Walter Ebm spune că au reuşit să se adapteze rapid şi speră că lucrurile vor reveni curând la normal. „În primele luni am pierdut aproximativ 2 milioane de euro, în urma reducerii numărului de pacienţi şi de medici şi a costurilor suplimentare, de exemplu cel al testelor efectuate. Dar sunt optimist şi sper că lucrurile vor intra pe un făgaş normal până la sfârşitul anului.” În 2019, Wiener Privatklinik a înregistrat un număr total de circa 12.800 de pacienţi, dintre care circa 30% pacienţi străini, majoritatea venind pentru tratarea afecţiunilor oncologice, o altă ramură importantă fiind şi cea a bolilor cardiovasculare. Din totalul pacienţilor străini, în jur de 40% au fost români, urmaţi de ruşi şi ucrainieni. În prima jumătate a acestui an executivul spune că procentajul a fost similar, însă numărul pacienţilor a fost uşor mai redus.

    Numărul românilor care au vizitat clinica a scăzut, de pildă, cu aproximativ 20%, însă cei care au venit totuşi „au apelat la terapii mai complexe”, spune el. În perioada în care graniţele au fost închise, executivul spune că terapiile şi tratamentele au funcţionat normal. „A existat întotdeauna o modalitate de a aduce oamenii aici. Au venit mai puţini în martie şi aprilie, dar apoi nu a fost nicio problemă. Singurele probleme au fost de natură birocratică, dar a fost posibil să îi aducem, le-am dat scrisori, pentru a demonstra că trebuie să vină din motive medicale.”

    În ceea ce priveşte cifra de afaceri, dacă la începutul acestui an reprezentanţii businessului estimau o creştere, Walter Ebm spune că acum ar fi mulţumit cu un rezultat similar celui de anul trecut, adică 55 milioane de euro, înregistrat la nivel de grup – din care fac parte clinica, un centru de bătrâni şi o divizie de farmaceutice. „Anul viitor ne aşteptăm la o creştere de circa 4-5%.” 

    Din rândul măsurilor luate pentru siguranţa echipei şi a pacienţilor clinicii, executivul menţionează testarea repetată a celor 400 de angajaţi, la fiecare 14 zile, chiar dacă nu prezintă simptome, dar şi a pacienţilor, care sunt nevoiţi să efectueze un test înainte de sosirea în Austria, urmat de un al doilea test procesat la clinică. „Avem această regulă: dacă cineva din România, de exemplu, vine la clinică, este tratat ca şi cum ar fi pozitiv, chiar dacă are deja testul făcut – i se face un nou test şi, dacă rezultatul e negativ, totul decurge normal.” În plus, personalul plecat în concediu este obligat să se testeze la întoarcere, având permisiunea de a reveni la lucru a doua zi după primirea unui rezultat negativ. De la debutul panedmiei au existat doar două cazuri de infectare în echipa WPK, în primăvară, iar în rândul pacienţilor au existat câteva cazuri, însă nu în interiorul clinicii – aceştia au fost depistaţi pozitiv la prima testare, înainte de a veni la tratament.

    O altă măsură a fost instalarea unor puncte de control pentru verificarea temperaturii corpului, iar la intrarea în clinică vizitatorii sunt instruiţi să îşi dezinfecteze mâinile şi le sunt oferite măşti. În ceea ce-i priveşte pe aceştia, numărul a fost restricţionat la un vizitator/pacient, şi asta doar „în cazuri excepţionale sau în situaţii medicale speciale”. Până acum, reprezentanţii clinicii au investit 500.000 de euro în măşti, teste, personal dedicat filtrelor de access, proceduri de prevenţie COVID şi măsuri luate pentru siguranţa angajaţilor şi a pacienţilor. Lunar, la WPK s-au efectuat în jur de 300 de teste.

    De asemenea, în interiorul clinicii a fost stabilit un nou protocol de curăţenie şi dezinfecţie, pentru care este folosit un robot ultraperformant cu raze UVC. Echipamentul este fabricat în Danemarca, dispune de o tehnologie cu o eficienţă de 99.99% în distrugerea virusurilor şi bacteriilor din aer şi de pe suprafeţe şi a presupus o investiţie de circa 60.000 de euro. Potrivit reprezentanţilor WPK, „este cel mai performant robot de dezinfecţie, certificat la nivel european şi validat de teste clinice efectuate la nivel internaţional”.

    Acesta emite un spectrul de lumină UVC care neutralizează agenţii patogeni din spaţiile închise în câteva secunde şi este proiectat să funcţioneze autonom, putând fi şi operat cu uşurinţă de către personalul responsabil cu curăţenia şi dezinfecţia, prin intermediul unei aplicaţii mobile. „Odată primită o comandă, acesta trasează harta cu zona în care trebuie să acţioneze şi se deplasează singur în saloane/sălile de operaţie de la diferite etaje. Dezinfectarea unui salon este realizată într-un interval de 10 minute, productivitatea fiind astfel semnificativ crescută faţă de metodele de dezinfectare clasice. Dispozitivul notifică personalul când procedura este finalizată”, explică reprezentanţii companiei.

    În paralel cu investiţiile destinate măsurilor de siguranţă contra coronavirusului, au existat o serie de investiţii şi în extinderea centrului de oncologie, WPK Central European Academy Cancer Center (WPK CEACC), căruia i s-au adăugat opt departamente de chirurgie oncologică, noile divizii fiind concentrate pe terapia chirurgicală pentru tratarea cancerului mamar, ovarian, pulmonar, de colon (inclusiv cu extindere peritoneală), de pancreas şi de prostată, dar şi afecţiunilor vasculare şi ortopedice, maligne şi benigne. Pentru următorii 3-4 ani Walter Ebm spune că au un buget de investiţii de circa 40 de milioane de euro, destinat atât extinderii centrelor medicale cât şi amenajării unui nou cămin de bătrâni. 

    Deşi nu iau în calcul, pe viitor, deschiderea unei clinici în afara Vienei, deoarece „e mai simplu să aducem pacienţii aici decât să găsim medici buni pe care să îi ducem în altă ţară”, reprezentanţii WPK au deschis totuşi două reprezentanţe în România, una în Capitală şi una în Timişoara, fiecare cu câte un angajat.  

  • ”După 30 de ani“ rupe tăcerea. Dezvăluiri despre începuturile lui Mugur Isărescu şi despre cei care au preluat puterea după căderea comunismului

    ♦ El vine cu informaţii inedite despre cei care au ajuns atunci la putere ♦ Secăreş vorbeşte despre numirea lui Mugur Isărescu la conducerea BNR în septembrie 1990 şi despre faptul că acesta refuzase înainte postul de ministru adjunct al finanţelor ceea ce l-a nemulţumit pe Petre Roman, cel care preluase conducerea Guvernului.

    1. Discuţia asta despre începutul reformelor în sectorul financiar-bancar şi mai ales despre „schimbarea la faţă“ a BNR se încadrează în mod natural în alta, despre ceea ce numesc „tranziţia timpurie“ – primele reforme care au aşezat drumul către democraţia liberală şi desigur către economia de piaţă. În această privinţă rămân încă – la 30 de ani şi mai bine după începutul schimbării – tot felul de „basme“, de clişee… Ceea ce ar trebui spus poate de la bun început este faptul că în acei primi ani în România „s-au mişcat“ o mulţime de lucruri…

    2. Iar această discuţie are şi ea o componentă şi importantă, şi con­troversată. Este vorba despre oameni. Cu ce oameni „s-au mişcat“ lucrurile? Cine i-a inventat? Cine, al cui era? Şi mai departe: cine, ce a făcut? De altfel, şi în primul articol, din 4 septembrie, apar întrebările astea şi explicit şi în subtext. Cine era şi cum a apărut Mugur Isărescu? Ce au propus sau făcut Severin şi Dijmărescu?

    3. Aceste întrebări au fost prezente şi după Revoluţie, prin ianuarie şi februarie ’90. Pentru că şi Severin şi Isărescu… şi alţii apar „în filmul ăsta“ de la început. Cine îşi mai aduce aminte că înainte de a pleca la Washington, Mugur Isărescu a fost membru al Comisiei de politică externă a CFSN? Apoi membru al parlamentului provizoriu – e vorba de CPUN, din partea CFSN, alături de mine, de Ioan Mircea Paşcu, de Adrian Severin, Dan Mircea Popescu, Adrian Năstase şi alţii – ca „independenţi“… Rămânând, noi toţi, membri ai Comisiei de politică externă. În ce mă priveşte, devenisem, în 27 decembrie ’89, vicepreşedinte al acestei comisii şi împreună cu colegii deja menţionaţi „ne băgam nasul“ din primele zile în hotărâri de politică internă, pentru că „aveau implicaţii externe“. De pildă, în decretul referitor la paşapoarte, dar mai ales în cel care deschidea drumul iniţiativei private în România – care iniţial era mai prost decât cel al lui Ceauşescu privind „mandatarii“.

    Aşa că a apărut imediat întrebarea: cine sunt „băieţii“ ăştia – care nu erau chiar „băieţi“, aveam vreo 40-42 de ani; Severin era cel mai tânăr: avea 33. Asta pentru că se puseseră deja etichete: în peisajul vremii unii erau oamenii ruşilor sau ai francezilor, ai americanilor… Brucan îi avea în spate şi pe americani, şi pe ruşi… Nu puteai să nu te întrebi cum… Mazilu venea din Securitate, dar fusese dizident şi publicase raportul pri­vind drepturile omului în Ro­mâ­nia… ăştia ai cui sunt? Pentru ca lucrurile să fie foarte limpezi – apropos de Securitate şi de cine, ce a făcut – la puţină vreme am avut o discuţie cu rezidentul CIA din ambasada ame­ricană – care ar fi trebuit să ştie cel mai bine aceste lucruri – şi atunci când a fost vorba de „numele de pe listă“ care proveneau din aşa-numitul Grup de la ADIRI, nu a avut nici o obiecţie…  

    4. Vorbeam de „tranziţia timpurie“. în ’89, ţara noastră stătea cel mai prost în Europa Centrală şi de Est în privinţa aşezării pe linia de start a schimbărilor, a ruperii de comunism. Nu avusese loc nici un fel de dezbatere publică sau în partid privind reformele necesare, nici o pregătire sau vreun fel de „pre­tranziţie“. Mai rău, din punct de vedere politic nu mai eram pe nici o agendă. România risca să cadă în gol. Ce furtuni aveau să se abată asupra noastră? Şi totuşi, această „tranziţie timpurie“ a avut de a face cu un anume „stoc de expertiză“ de care, de bine, de rău, România a dispus în acel moment. E vorba de oameni din aşa-numita „tehnostructură“, din administraţie sau chiar din partid care îl urmau pe Ion Iliescu – vezi discuţia despre nivelurile 2 şi 3… Dar nu a fost doar asta… Nu poţi să începi reforme cu oameni care nu ştiu despre ce e vorba, nu şi-au pus întrebările practice relevante sau, vorba lui Florin Georgescu, nu au citit acele câteva „cărţi groase“ de care o să ai nevoie… Cel puţin câţiva oameni – sigur, nu doar ei – existau pe la Institutul de Economie Mondială ( IEM) – Mugur Isărescu, Eugen Dijmărescu, Napoleon Pop, Victor Babiuc, Adrian Constantinescu, Petru Rareş, la Institutul de economie naţională – înainte de „aducerea la cârmă“ a lui Bârlădeanu, Bogdan Teodoriu era preşedintele Comisiei economice a CFSN, la Institutul de ştiinţe politice – sigur, fusese „înghiţit“ de Academia „Ştefan Gheorghiu“, aşa şi, la Centrul de Istorie şi Teorie Militară (unde lucrasem şi eu în anii ’70) – Ioan Talpeş şi Mihail Ionescu, la Universitatea din Bucureşti – nu l-aş uita pe Cătălin Zamfir… Unii dintre aceşti oameni petrecuseră ceva timp la pregătire, în institute de cercetare – aflate atunci în prim planul relaţiei Est-Vest – din Occident, de la Institutul de Studii de Securitate Est-Vest (IEWSS) la NY, la Seminarul de la Salzburg sau la universităţi din Marea Britanie: eu, Ioan Mircea Paşcu, Mugur Isărescu, Petru Rareş şi alţii.

    Mai mult, de prin ’87-’88, după reorganizarea ADIRI, în cadrul Secţiei de politică externă şi relaţii internaţionale pe care am condus-o, au avut loc lună de lună şi chiar mai des discuţii în legătură cu caracterul şi implicaţiile schimbărilor în curs în lume şi desigur în URSS şi în Europa Centrală şi de Est. Era greu să discutăm atunci despre „castravete“ într-un mod explicit, dar măcar începeam să formulăm întrebări cu relevanţă practică. De multe ori discuţiile plecau de la „introducerile“ făcute de oaspeţii noştri străini. Poate nu era „mare lucru“. Dar era un pas. Ne gândeam la momentul când va cădea „şandramaua“… Participanţii erau, de regulă, alături de cei din domeniul relaţiilor internaţionale, apărare şi securitate internaţională (Vasile Secăreş, Ioan Mircea Paşcu, Dan Mircea Popescu, Cornel Codiţă, Ioan Talpeş, Mihail Ionescu), oamenii de la IEM: Mugur Isărescu, Eugen Dij­mărescu, Napoleon Pop, dar şi specialişti din alte instituţii academice sau de cercetare ca Adrian Severin, Daniel Dăianu, Dorel Şandor, Adrian Năstase, Lazăr Comănescu. Să nu uităm că asta se întâmpla într-o perioadă în care nimic nu era limpede. Dacă în cadrul unei întâlniri „private“ pe care am avut-o, în aprilie ’86, la Con­siliul Securităţii Naţionale la Washington, cu Paula Dobriansky, care răspundea de regiunea noastră, aceasta îmi spusese că „nu mai durează mult“, Secretarul de Stat Baker avea să afirme că „anyone who tells you they knew it was going to happen, well they’re blowing smoke at you“. Se gândea, cineva, cu adevărat la căderea zidului Berlinului? A prevăzut cineva Revoluţiile din Est? Nu.

    Ca să vorbesc doar de ’89, din aprilie până în toamnă am discutat în mai multe rânduri despre reformele din Est – care vin „ca urmare a lipsei de rezultate a sistemului economic socialist“ –  dar şi despre „faza de instabilitate“ legată de incertitudinile create de evoluţiile din Est, despre diferenţierea care se producea în Europa Centrală şi de Est – vezi posibilitatea ca Polonia şi Ungaria să intre în AELS (Ungaria) sau în Piaţa Comună, dar şi despre „involuţia CAER“ – unde timp de 40 de ani „nu s-a întâmplat nimic“. În toamnă, discuţiile de la ADIRI intrau încet, încet, în „ochiul ciclonului“, cu ideea tot mai prezentă că schimbările nu aveau cum să ocolească România.

    5. După Revoluţie – şi acum, din nou – s-au spus o mulţime de prostii despre toate aceste lucruri. Că IEM era o „unitate“ a Securităţii iar dezbaterile de la ADIRI s-au făcut „cu voie de la stăpânire“. Păi e mai degrabă… altfel! IEM era, sub conducerea academicianului Murgescu, un institut de elită, care funcţiona la standarde extrem de ridicate. Cercetătorii de acolo ştiau „meserie“. Murgescu crease o adevărată şcoală, care avea să-şi arate valoarea în vremurile de după ’89. Dar IEM era implicat direct în relaţiile României cu FMI şi BM şi în agenda clauzei cu SUA. Aşa că exista o supraveghere continuă a insti­tu­tului pe linia contrainfor­ma­ţii­lor (şi a informaţiilor): erau oamenii de acolo vulnerabili la acţiunea externă de informaţii? Asta era preocuparea Securităţii, nu altceva.

    ADIRI… „cu voie de la stă­pâ­nire“? O fi fost… Reorganizarea o de­cisese MAE. Dar contează până la ur­mă ce se întâmpla acolo. Ce se discuta. Nu prea auzeai acolo luări de cuvânt în apărarea regimului, într-o perioadă de reaşezare majoră a lumii. în vremea aceea cam ştiam cine, ce reprezenta într-un domeniu sau altul – sigur, în legătură cu agenda noastră – şi am încercat să îi avem aproape pe cei care contau. Nu am reuşit în toate cazurile, dar la ADIRI participau oameni pe care te puteai baza. Mai în glumă, mai în serios, Eugen Dijmărescu „s-a plâns“, la un moment dat, că nu se mai simte în largul său atunci când au loc reuniunile noastre – în încăperea de la etaj a Casei Titulescu – mereu „bâzâie“ ceva în frumoasa comodă de lângă masa de consiliu… ştiu şi eu?! Nu pot să nu amintesc aici că academicianul Murgescu – din păcate această personalitate uriaşă, care putea să mai joace un rol important, mai ales după ’89, a murit în acea vară – era la curent cu aceste discuţii de la ADIRI. După Revoluţie, soţia lui avea să-mi spună că acesta îşi exprimase preocuparea cu privire la „ceea ce fac copiii ăştia acolo“, pentru că „au început să fie neglijenţi“ şi „era nevoie să fim protejaţi“. Nu ştiu ce putea însemna asta, dar îmi amintesc cu căldură acest moment.

    6. După Revoluţie, acel grup, acea echipă de la ADIRI – care nu avea neapărat o existenţă formală – avea să dobândească o realitate politică. Întâi în cadrul Comisiei de care vorbeam – i-am propus lui Brucan – care o conducea, nominal – o listă pe care a acceptat-o şi ne-a dat mână liberă, chiar ne-a lăsat în pace, iar mai apoi, de la începutul lui februarie, dobândind un fel de dublă înfăţişare „administrativă“, ca „grup de analiză politică“, cu geometrie variabilă, pe lângă preşedintele CPUN, Ion Iliescu. Această echipă punea împreună personalităţi puternice, cu expertize diferite, aproape tot ce trebuia, complementare şi compatibile, şi obişnuite să lucreze în echipă – ceea ce avea să fie un avantaj imens în perioada următoare. Lucram nu doar în Palatul Victoria (şi mai apoi la Patriarhie), ci şi în diferite baze ale armatei, care asigurau şi liniştea necesară, şi confidenţialitatea. Nu cred că a uitat cineva momentele în care Puiu Paşcu deschidea laptopul – era probabil printre puţinele din România atunci – şi scria direct analizele şi concluziile la care ajungeam în discuţiile noastre.

    7. Cum am ajuns efectiv în domeniul politic? După Revoluţie, se trăgea încă în Bucureşti, o parte sau cam tot grupul acesta ne-am întâlnit la ADIRI – noi la etaj, la parter, oamenii care refăceau PNŢCD-ul – şi apoi la IEM, unde Dijmărescu era deja director (sau cam aşa ceva) – în glumă, am spus atunci că ar putea fi vorba de „grupul de la Trocadero“, deşi nu am călcat în restaurantul de lângă IEM – ca să stabilim ce facem mai departe: grup de expertiză sau intrăm în politică?! Ni s-a alăturat atunci şi Alin Teodorescu, care avea să plece la GDS. După discuţia mea cu Ion Iliescu din 27 decembrie ’89, „drumul avea să fie făcut mergând“.

    8. Dar momentul de răscruce a fost la sfârşitul lui ianuarie ’90. Devenisem tot mai nemulţumiţi de ceea ce se întâmpla la vârful CFSN în legătură cu lucrurile afirmate, cu direcţia în care trebuia să mergem, cu ceea ce trebuia făcut. Sigur, în ceea ce ne priveşte, ne ocupam de „ograda politicii externe“, puneam pe hârtie recomandările care vizau reaşezarea relaţiilor noastre internaţionale. Aveam o legătură superbă cu Corneliu Bogdan, secretar de stat în MAE, revenit de la Washington. Din păcate el avea să moară la puţină vreme, în ianuarie. Celac, prietenos, dar nu prea încântat că „îi stăteam în spate“, ne numea ironic „cabinetul 2“.

    Dar nu era de ajuns. Chiar dacă am continuat să ne „amestecăm“ şi în alte lucruri. Ne preocupa tot mai mult faptul că acceptarea noastră în lumea liberă şi în general „reintrarea noastră în joc“ aveau de a face cu acţiunea hotărâtă pentru schimbarea din temelii a societăţii româneşti, a economiei, a statului, a guvernării. Ca să nu mai spun că, din păcate, lucrurile erau şi mai complicate. Cum aveam să aflăm mai tărziu, nu câştigasem o revoluţie, ci „pierdusem un război“ – războiul rece. Aşa că i-am trimis o scrisoare preşedintelui CFSN, Ion Iliescu, în care afirmam că nu s-au spus şi nu s-au făcut o grămadă de lucruri. Credeam, mai departe, că programul de guvernare trebuia să exprime clar „ruptura cu vechiul sistem şi cu ideologia care a stat la baza sa“ sau într-un alt paragraf, „ruptura cu sistemul politic, economic şi social totalitar“, să formuleze „opţiuni fundamentale privind sistemul politic şi economic al ţării, inclusiv în chestiunea proprietăţii“ şi „etapele trecerii economiei către mecanisme de piaţă“, precum şi hotărârea „de a edifica structuri compatibile cu cele similare existente în ţările europene dezvoltate“. Spunea cineva mai clar lucrurile astea… atunci? Mai târziu, tot noi, „independenţi“, totuşi, am făcut programul FSN. Virgil Măgureanu, care era consilierul politic al lui Ion Iliescu, a socotit scrisoarea „cam obraznică“ şi a cerut schimbări. Am spus că rămâne aşa cum este.

    Surpriza a fost că Ion Iliescu a acceptat ce spuneam acolo şi în cursul unei discuţii, începute spre miezul nopţii şi care s-a prelungit mult după aceea, ne-a cerut să lucrăm cu el. Am devenit membri ai parlamentului provizoriu; Severin avea să aibă o contribuţie esenţială în punerea la punct a coordonatelor constituţionale ale perioadei; singura critică solidă a programului de guvernare prezentat de Petre Roman în CPUN a venit din partea noastră; mai tărziu, Severin a intrat în guvern ca subsecretar de stat, cu un rol cheie în proiectarea reformelor, iar Mugur Isărescu a plecat la Washington pentru a restabili relaţia noastră cu FMI şi BM şi desigur cu SUA (clauza şi celelalte). După alegeri, mulţi membri ai acestui grup au intrat în parlament şi apoi în guvern, iar cealaltă jumătate a constituit echipa de la Cotroceni – aveam să conduc noua administraţie prezidenţială, iar Ioan Mircea Paşcu, Dan Mircea Popescu, Ioan Talpeş şi Florin Vasilescu mă secundau în departamentele de politică externă, politică internă, securitate naţională, drept şi administraţie publică. Am avut discuţii intense cu Petre Roman în legătură cu noul guvern. Mai ales că Petre „uitase“ ce stabilisem în legătură cu poziţia lui Severin, aşa că am ajuns la „invenţia“ care restabilea rangul de viceprim ministru pentru „asistentul prim-ministrului pentru reformă…“. De asemenea, cu preşedintele Ion Iliescu şi cu prim-ministrul în legătură cu numirea lui Adrian Năstase la MAE, pe care amândoi îl vedeau doar ca secretar de stat, nu ca ministru: aproape „ne-am certat…“.

    9. Treptat, acţiunea oamenilor de care vorbesc a început să răspundă unei anumite viziuni despre reforma economiei şi a statului. Sigur, exista şi aşa-numitul „plan Postolache“, şi programul noului guvern, dar se articula şi o concepţie practică a soluţiilor de care aveam nevoie. Din primăvară ni se alăturase Vladimir Pasti (la recomandarea lui Cătălin Zamfir). Datorită lui am introdus, în ceea ce pregăteam pentru preşedintele Iliescu, aşa-numitele „war games“, care analizau problemele şi propuneau variante de acţiune. Surprinzător sau nu, Ion Iliescu s-a adaptat foarte bine acestui instrument. Chiar dacă uneori lua decizii dincolo de opţiunile propuse… A funcţionat multă vreme efortul nostru de coordonare – lunch-ul luat în fiecare sfârşit de săptămână la Cotroceni cu participarea prietenilor de la guvern şi a noastră, a celor de la preşedinţie. Brucan „bătea câmpii“ despre „echipa reformei“ de la guvern şi „conservatorii“ care îl consiliază pe Iliescu. Evident, o prostie. Ca să dau doar un exemplu: seara târziu, înainte de discutarea Legii 31 în parlament, m-a sunat Severin să-mi spună – lucru pe care nu îl ştiam – că Bârlădeanu şi Marţian, preşedinţii celor două camere ale parlamentului, sunt în biroul preşedintelui pentru a-l convinge să oprească legea. Am intrat în „întâlnirea de taină“, iar preşedintele Iliescu, care avea obiceiul să asculte şi să cântărească argumentele, a acceptat ce spuneam şi a înclinat balanţa. Am revenit la ceea ce era stabilit.

    10. Aici ar trebui spus un lucru. Adesea soluţiile pe care le aveam în vedere derivau din sfaturile primite de la instituţiile internaţionale de la Washington. şi atunci, şi mai târziu, am avut destule îndoieli în privinţa unora dintre soluţiile primite „de afară“. Unele aveau să se dovedească dezastruoase. Ideea era însă că „ei ştiu“ ce trebuie făcut. Mult mai târziu avea să ne spună de pildă Jeffrey Sachs – la Clubul BNR – că de fapt „nu prea ştiau“ iar unele abordări erau eronate. Atunci la ordinea zilei părea să fie alt reper, pe care îl înţelegeam foarte bine. Iar mai târziu a ajuns la Mugur şi ca mesaj limpede, explicit pentru preşedintele Iliescu: problema tranziţiei era politică şi nu economică; trebuia „să trecem Rubiconul“, ca să nu mai existe cale de întoarcere.

    11. Imediat după alegeri a început să ne preocupe problema băncii centrale şi a sectorului bancar. Reforma avea nevoie nu doar de un program ferm al guvernului, ci şi de o „ancoră“ – în altă zonă a politicii economice, cea monetară, cea a stabilităţii financiare – capabilă să ne ajute să ţinem drumul drept, dincolo de avataruri guvernamentale sau de ciclul electoral… Am avut o discuţie cu Ioan Mircea Paşcu despre soluţia rechemării lui Mugur Isărescu de la Washington pentru a prelua conducerea BNR. De fapt, ideea a fost a lui Puiu Paşcu. Nu aveam, nici unul dintre noi, vreo îndoială în privinţa valorii lui Mugur Isărescu. Participasem amândoi la susţinerea tezei lui de doctorat – o premieră a vremii – ca „învăţăcel“ al profesorului Kiriţescu. Evident, primul pas pe care l-am făcut, ca şef al Departamentului politic de la Cotroceni a fost să supun această soluţie preşedintelui Ion Iliescu. Acordul său a fost imediat. Aşa că Puiu Paşcu i-a scris lui Mugur la Washington (şi păstrează în arhivă răspunsul lui pozitiv) şi avea să discute cu Petre Roman în avion, pe 8 iunie 1990, revenind de la reuniunea Pactului de la Varşovia. Petre avea o nemulţumire pentru că Mugur refuzase anterior postul de adjunct la Finanţe. Am abordat şi eu subiectul cu prim-ministrul Petre Roman. Chestiunea a ajuns apoi la Severin cu care discutasem direct de la bun început – şi la Dijmărescu, care era la Finanţe – şi ca urmare pe masa guvernului, pentru „a se face hârtiile“. Odată bătută în cuie decizia, Mugur a venit la Bucureşti pentru discuţii, a fost instalat ca guvernator, iar Severin a ţinut discursul trebuitor – „ziditor“, cum ar fi zis Victor Opaschi, pe care îl adusesem la preşedinţie să se ocupe de relaţia cu biserica (cu cultele). Mugur însă s-a întors la Washington pentru a pune la punct plecarea de la post. Avea să revină în ţară împreună cu noi la începutul lui octombrie – îl însoţeam pe preşedinte la Sesiunea Adunării Generale a ONU de la New York – pentru a-şi prelua efectiv misiunea. Liviu Mureşan, fost consilier al lui Petre Roman, acum liderul majorităţii în Cameră – care se alăturase acestei echipe de prin februarie ’90, la fel ca Bogdan Teodoriu sau ceva mai târziu, Florin Georgescu, revenit din SUA – avea să-i spună lui Mugur că „a preluat o bancă goală“.

    Prof. dr. Vasile Secăreş a fost în anii ‘90 consilier prezidenţial în mandatul lui Ion Iliescu, a fondat şi a condus SNSPA. Acum este preşedintele Consiliului de Administraţie al Eximbank

  • Ce locuinţe caută românii în pandemie?

    Situaţia de Work-from-Home în care se află mulţi dintre angajaţi vine cu un impact şi asupra pieţei rezidenţiale. După o perioadă în care unii dintre noi am petrecut mai mult de 90% din timp acasă, priorităţile în materie de amenajare, dar şi aspiraţiile când vine vorba de locuinţele noi s-au schimbat. Cum au evoluat preferinţele cumpărătorilor de locuinţe din Europa şi, mai ales, din România în ultimele luni, a povestit în cea mai recentă ediţei a webinarului Real Estate. Real Talk. by Storia.ro Andreea Hamza, Senior Director Living în cadrul companiei de consultanţă în imobiliare JLL România. 

    „Suntem o ţară de proprietari, dar nu neapărat pentru că suntem bogaţi sau pentru că avem o obsesie să deţinem imobile, ci tocmai pentru că avem resurse limitate şi vrem să ne asigurăm un minimum de confort şi de stabilitate”, răspunde Andreea Hamza,  Senior Director Living la compania de consultanţă în imobiliare JLL România, pe care am întrebat-o care este explicaţia statutului de proprietar în care se regăsesc mulţi dintre români.

    Ea precizează că lucrurile stau diferit în alte ţări europene şi mult mai mulţi oameni închiriază în loc să cumpere pentru că sunt şi încurajaţi de către stat să procedeze astfel: spre exemplu, în Olanda, statul subvenţionează o parte din chirie. De asemenea, legile protejează mult mai bine chiriaşii, în timp ce la noi majoritatea locuinţelor sunt deţinute de persoane fizice, nu de companii sau de investitori instituţionali. Aceste locuinţe de închiriat din statele vestice aduc astfel şi mai multă siguranţă, cu contracte mai clare şi pe termen mai lung precum şi pachete de servicii suplimentare.

    Există însă şi asemănări în comportamentul celor care caută locuinţe pretutindeni: „Atât în cazul românilor, cât şi în restul Europei, decizia de a cumpăra sau de a închiria este una raţională, nu neapărat o obsesie sau care să ţină de o mentalitate colectivă”. Andreea Hamza este însă de părere că lucrurile se schimbă, iar pe termen mediu şi lung va creşte şi ponderea investitorilor instituţionali în piaţa locală, ceea ce va fi sănătos pentru piaţă şi va aduce beneficii utilizatorilor finali. Specialistul în real estate face şi câteva precizări referitoare la modul în care ar trebui interpretat procentul numărului mare de proprietari din România. „Procentul de unităţi aflate în proprietate la noi este foarte mare – cred că ultimele statistici arătau 96%, dar asta nu înseamnă că 96% din populaţia adultă are o locuinţă în proprietate, ci de fapt ne arată că 96% din locuinţele existente sunt deţinute de proprietari”, explică ea.

    De asemenea, Andreea Hamza aminteşte şi de modul în care românii au ajuns la un grad de proprietate atât de mare. „Acest procent, la rândul lui, este artificial – ne amintim că până în 1989 statul era unicul proprietar al acestor imobile (vechi n.red), eram exact la polul opus faţă de situaţia de acum. La un moment dat, după 1989, statul a decis să vândă stocul de locuinţe către cetăţeni la preţuri foarte atractive. Prin urmare oamenii au cumpărat imobilele, au devenit proprietari; nu putem vorbi neapărat despre o obsesie a românilor.”

    Pe de altă parte, punctează specialistul în imobiliare, o statistică pe care o consideră importantă este cea care ne arată că suntem foarte înghesuiţi în aceste locuinţe: „Sunt mulţi tineri adulţi care locuiesc cu părinţii sau cu bunicii, cu alte rude, iar majoritatea locuinţelor existente sunt relativ mici ca suprafeţe şi ca număr de camere, aceasta este realitatea”.
    Andreea Hamza mai spune însă că această situaţie a evoluat de-a lungul ultimilor ani, odată cu apariţia dezvoltărilor imobiliare noi, însă – „Noi vorbim în continuare în număr de camere, faţă de alte ţări unde se vorbeşte de număr de dormitoare. Mulţi dintre noi dormim şi în living, în fosta sufragerie”. Astfel, în timp ce în România suprafaţa locuibilă medie este undeva la 46 de metri pătraţi, media la nivelul Uniunii Europene este de 102 de metri pătraţi.
    „Suprafeţele sunt strâns legate de preţ – sau invers – lucrurile se rezumă totuşi la puterea de cumpărare a populaţiei, astfel că nu ne aflăm în momentul în care să ne permitem suprafeţe foarte mari, dar trendul este ascendent. Vesticii cumpără case mai mari, la preţuri mai mari, dar într-un număr mai mic”, adaugă Hamza.

    Cum s-au schimbat apetitul românilor pentru locuinţe şi preferinţele legate de spaţiile de locuit? „Acest nou context a redefinit anumite aspecte legate de locuinţă, îndeosebi în ideea optimizării spaţiilor. Ceea ce s-a schimbat atât în România, cât şi în Europa, este nevoia care a devenit esenţială a cumpărătorilor, de a avea un spaţiu dedicat muncii de acasă – ştim cu toţii de ce am experimentat obligat forţat acest lucru – referindu-ne la unele industrii.”
    Un alt aspect esenţial care s-a schimbat este, potrivit Andreei Hamza, existenţa unor spaţii exterioare cât mai generoase – terase, grădini – per ansamblu, creşterea gradului de confort al locuinţelor căutate. „Acum casa a devenit mult mai importantă decât înainte, am fost nevoiţi să ne petrecem poate 90% din timp acasă, prin urmare creşterea gradului de confort este cea mai normală reacţie”, punctează Andreea Hamza. Ca urmare a contextului, a crescut deopotrivă interesul pentru case individuale, case cu grădini şi au devenit mai importante, de asemenea, şi facilităţile din apropiere.
    De altfel, potrivit unui studiu realizat pe un eşantion de peste 25.000 de persoane, în luna iunie 2020, pe utilizatorii Storia.ro şi OLX, doar 16% dintre cei care voiau să cumpere o locuinţă înainte de izbucnirea crizei de COVID-19 au declarat că au încetat să mai caute în această perioadă. Comportamentul potenţialilor cumpărători s-a modificat după criza COVID-19, în sensul că dintre cei care voiau să cumpere o casă, 66% şi-au menţinut această opţiune, 13% au renunţat să mai caute, 15% oscilează acum între apartament şi casă, 4,2% sunt interesaţi să închirieze o locuinţă, iar 3% vor să cumpere un apartament. În cazul celor care doreau un apartament, 43% şi-au păstrat intenţia, 16% au renunţat momentan la planurile de investiţie, în timp ce 25% oscilează acum între a achiziţiona un apartament sau o casă, 7,4% vor acum să cumpere o casă, iar 1% intenţionează să se mute cu chirie.
    Rezultatele studiului arată că cele mai importante aspecte care sunt luate în calcul la alegerea unei locuinţe sunt, în ordinea preferinţelor: compartimentarea eficientă, calitatea construcţiei şi a finisajelor, existenţa unui spaţiu exterior (grădină / terasă), confortul sporit (luminozitate, izolaţie, intimitate etc.), existenţa spaţiilor anexe (locuri de parcare, boxe).
    Când vine vorba despre situaţia de la nivel european, Andreea Hamza spune că exact aceiaşi factori s-au schimbat şi acolo – la care se adaugă necesitatea existenţei unei conexiuni foarte bune la internet: „Ei nu sunt atât de privilegiaţi ca şi noi la acest ultim capitol, iar în top trei nevoi ale cumpărătorilor în Europa se află: prezenţa unui spaţiu destinat muncii de acasă, spaţii exterioare şi conexiune la internet foarte bună”.

    Preţul este mereu un subiect fierbinte în piaţa rezidenţială şi au existat chiar o serie de predicţii ale prăbuşirii preţului imobilelor în contextul COVID-19, prin asemănarea cu criza anterioară. Andreea Hamza este însă de părere că premisele celor două momente sunt diferite, la fel şi nivelul de dezvoltare a pieţei din perioada 2008-2009, prin comparaţie cu cel de acum: „Criza din 2008 venea după un boom incredibil cu care nu ne-am mai confruntat şi cred că nici alte ţări nu l-au mai simţit – pe când acum piaţa este mult mai aşezată, a evoluat foarte sănătos, cred că piaţa este mult mai stabilă acum, iar nevoia de case acum este mult mai justificată”.
    Andreea Hamza apreciază că evoluţia preţurilor va fi diferită în funcţie de segmentul de cumpărători la care ne referim. „Sunt cumpărători care vor fi afectaţi de creşterea ratei şomajului şi care probabil nu se vor mai putea califica pentru un credit ipotecar şi aici probabil cererea va scădea şi, implicit, şi preţurile”. Pe de altă parte, există şi o categorie de clienţi mai puţin afectaţi – spre exemplu, cei din segmentul high end, care potrivit Andreei Hamza, chiar profită să facă aceste investiţii. „Ca trend general nu cred că se vor înregistra scăderi foarte mari, dar este încă prematur să ne exprimăm – nici nu ştim când se termină pandemia, nici nu ştim ce va urma. Nu cred însă că va exista o prăbuşire similară crizei anterioare – fundamentele pieţei sunt mult mai sănătoase mai solide şi mai stabile, iar produsele sunt mult mai bine aliniate cu nevoile cumpărătorilor.”
    Ea aminteşte de asemenea şi că în 2007, suprafeţele apartamentelor deveniseră extraordinar de mari – două camere ajungeau să aibă 80 – 90 de metri pătraţi, iar implicit şi preţurile erau foarte mari, or acum nu mai este cazul. „Mai există şi partea de facilităţi din cadrul ansamblurilor rezidenţiale care se îmbunătăţeşte de la an la an, dezvoltatorii încercau mereu să vină cu ceva nou, să ofere cât mai mult cumpărătorului, în 2007  – erau puţine proiecte care se diferenţiau şi care erau făcute aşa – acum sunt mult mai multe”.
    Astfel, precizează ea, oferta din categoria cumpărătorilor cu venituri mici – locuinţele cu preţuri de sub 1.000 de euro/mp sau în jur de 1.000 -1.300 de euro/mp, sunt mai expuse la aceste fluctuaţii economice – dar evoluţia va depinde foarte mult şi de măsurile guvernamentale care se vor implementa. Spre exemplu, programul Prima Casă, care a urmat crizei financiare din 2008-2009 – a readus la viaţă piaţa imobiliară: „Piaţa poate fi uşor ghidată prin măsuri guvernamentale, aşa că sunt şanse să nu fie atât de mare impactul – deocamdată nu avem scăderi masive de preţ, au apărut doar promoţii sau discounturi, dar nu au scăzut neapărat preţurile de listă pentru proiecte – încă lumea nu este speriată şi nu şi-a retras intenţiile de cumpărare, observă ea. Andreea Hamza se fereşte să facă predicţii referitoare la scăderea propriu-zisă a preţurilor, însă nu crede că aceasta va depăşi 3-5%.
    În ceea ce îi priveşte pe dezvoltatori, Andreea Hamza este de părere că va exista o concentrare pe optimizare, în contextul în care suprafeţele nu pot fi mărite: „Ideal ar fi să avem suprafeţe mai generoase, terase mari, o zonă de lucru de acasă – un birou în cadrul locuinţei, iar toate acestea implică suprafeţe mai mari – dacă ar fi să le faci cu uşurinţă, de aceea, în primă fază, dezvoltatorii se vor canaliza pe optimizarea cât mai bună a spaţiilor ca să nu influenţeze foarte mult preţurile de vânzare – degeaba ai produsul dacă nu ai şi clienţii care şi-l permit”.

    În acest nou context, cât de valabilă mai este deviza „Location, location, location”? „În fond nu cumpărăm doar nişte pereţi, amplasamentul va conta întotdeauna. Cumpărăm o locuinţă cu toate facilităţile din jurul ei. Evident, sperăm ca acestea să fie cât mai multe.” „Poate expresia «location, location, location nu va mai fi atât de importantă» – vor conta şi lucrurile menţionate mai devreme”.
    De altfel, Andreea Hamza aminteşte de studii realizate anterior de JLL la nivel european, din care reiese că dacă anterior a existat un trend ascendent pentru nevoia cumpărătorilor de a avea locuinţa amplasată lângă mijloacele de transport fiindcă de acolo se poate ajunge oriunde, acum a scăzut importanţa acestui criteriu. „E clar că locaţia pierde puţin teren în beneficiul suprafeţelor mari, al plusului de confort. Confortul e diferit pentru fiecare dintre noi.”
    Pe de altă parte, crede că nu vom lucra de acasă pentru totdeauna sau non stop – cu siguranţă vom avea nevoie să venim şi la birou şi să existe şi această parte de interacţiune cu colegii, socializare umană cu clienţii – când se va putea, bineînţeles. „Depinde de la business la business şi de la companie la companie, fiecare cu businessul ei şi cu profilul de angajaţi al ei.” Chiar dacă nu poate anticipa când va ajunge şi piaţa locală la nivelul celor vestice, Andreea Hamza crede că generaţiile următoare se vor orienta mai mult înspre piaţa chiriilor, în dorinţa lor de flexibilitate: „Cred că generaţiile care vin acum din urmă sunt mult mai înclinate spre acest cult al chiriei, pentru ei contează foarte mult mobilitatea, flexibilitatea – şi eu cred că ei vor schimba uşor regulile pieţei şi vor cizela şi proprietarii care la rândul lor sunt în acest moment prea ataşaţi de proprietate, uneori încalcă regulile elementare de intimitate, de pildă. De asemenea, un număr mai mare de investitori instituţionali care se uită din ce în ce mai atent pe piaţa din România pentru a-şi crea portofolii  de apartamente de închiriat vor ajuta mai mult piaţa pentru că vor veni cu condiţii mai bine definite, cu contracte mai solide – cred că tot spre beneficiul utilizatorilor, chiriaşilor va fi şi această schimbare, care va veni foarte curând”. 

    Sunt permanente sau temporare schimbările pieţei imobiliare aduse de pandemia de COVID-19?
    Eu cred că aceste schimbări vor rămâne şi întotdeauna vom avea în minte – dacă se mai întâmplă încă o dată o astfel de situaţie. „Eu ce fac? – Mai bine să fiu acoperit.“ Încet, încet vom reveni la vechile obiceiuri, cu statul în trafic şi cu petrecerea timpului mai mult în afara casei decât acasă, cum era mai demult, dar cu siguranţă vom fi mai atenţi în alegerea unei locuinţe acum şi vom ţine cont de factorii despre care spuneam – optimizarea spaţiilor, suprafeţe mai generoase pentru terase şi grădini, existenţa facilităţilor în imediata apropiere.

    Cum sunt preţurile locuinţelor „vestice” comparativ cu ale românilor?
    În Germania, preţurile pentru apartamentele care se adresează clasei medii pot ajunge de la 5.000 la 8.000 de euro pe metrul pătrat. Dar sunt proiecte şi zone şi la noi care au ajuns să vândă sau să vrea să vândă apartamente la preţuri similare cu marile capitale din Europa – piaţa noastră de high end vrea să ajungă tot acolo. Sunt şi la noi proiecte rezidenţiale unde preţurile ajung la 7.000 de euro/mp. În zona Primăverii, Kiseleff, zonele de high end, vorbim despre proiecte de două-trei milioane de euro.

    Cum va arăta piaţa rezidenţială la cinci ani post-pandemie?
    Cred că deja ne vom fi obişnuit cu criteriile despre care spuneam, cu existenţa biroului în cadrul locuinţei, cu suprafeţe şi grădini ca parte din compartimentarea apartamentului – aşa cum spuneam, locaţia nu va mai fi la fel de importantă, dar va rămâne totuşi un factor de decizie major. Nu ştiu cum vor evolua preţurile sau cererea şi oferta fiindcă, aşa cum spuneam, sunt foarte mulţi factori pe care nu putem să îi stabilim acum, dar în continuare vom avea fundamente stabile şi vom merge înainte cu dezvoltările, cu vânzările, cu îmbunătăţirea constantă a produselor, apartamentelor sau caselor. Sunt sigură că lucrurile se vor îmbunătăţi constant, la fel cum s-a întâmplat de la an la an şi până acum. 

    Real Estate. Real Talk. este numele seriei de webinarii realizate de Storia.ro în parteneriat cu Business MAGAZIN în care ne propunem să discutăm cu specialiştii pieţei imobiliare despre cele mai noi schimbări înregistrate pe aceasta. Urmăriţi-ne live în fiecare lună şi adresaţi întrebările voastre referitoare la imobiliare pe pagina de Facebook a Storia.ro.

  • Schimbări în echipa Coca-Cola HBC România

    Alice Nichita preia rolul de public affairs & communication manager Coca-Cola HBC România şi se va alătura echipei de senior management al organizaţiei începând cu data de 1 septembrie, ca urmare a promovării Irinei Ionescu în funcţia de public affairs & communication manager Coca-Cola HBC Adria. Ea s-a alăturat echipei Coca-Cola HBC România în februarie 2015, deţinând rolul de public affairs manager. Anterior, a lucrat peste 8 ani în consultanţă în afaceri publice şi relaţii guvernamentale, comunicare, management de evenimente şi responsabilitate socială corporativă, coordonând proiecte în industrii diferite, incluzând şi zona de fonduri europene.

    Irina Ionescu s-a alăturat echipei Coca-Cola HBC în 2014, iar înainte a condus propria companie de consultanţă în management şi marketing timp de 7 ani. Anterior acestei experienţe, a făcut parte din echipa The Coca-Cola Company timp de 11 ani, lucrând  în departamentul de marketing, dar şi în cel de afaceri publice şi relaţii guvernamentale (Public Affairs). În noul rol, Irina Ionescu va coordona activitatea de Public Affairs & Communication din trei pieţe (Croaţia, Bosnia şi Herţegovina şi Slovenia).

     

  • Pandemia nu stă în calea tranzacţiilor de locuinţe

    Piaţa imobiliară trece prin schimbări majore – cauzate atât de contextul pandemic, cât şi de noile reguli în materie de creditare. Cel mai recent exemplu: Prima Casă devine Noua Casă – şi aduce schimbări importante deopotrivă de partea creditorilor, A celor care doresc să îşi cumpere o locuinţă, dar şi a noilor proiecte din piaţa rezidenţială. De ce trebuie să ţinem cont ca să accesăm un credit ipotecar acum a povestit în cel mai recent webinar Real Estate. Real Talk. Anca Bidian, CEO al brokerului de credite Kiwi Finance. 

    Situaţia de echilibru în care ne aflăm este rezultatul unor măsuri aliniate cu piaţa luate de bănci în perioada stării de urgenţă, când a existat un comportament prudent din partea băncilor, dar în paşi mici, ceea ce a a redus riscul unor măsuri disruptive, bruşte, agresive în piaţă. Astfel, potrivit Ancăi Bidian, CEO-ul Kiwi Finance, anul acesta creditarea ipotecară este cu 25% peste aceeaşi perioadă a anului trecut, un an considerat de altfel foarte bun şi normal, spre deosebire de contextul actual. Ea rezumă scurt situaţia de acum pe segmentul creditelor imobiliare: „Creditarea în pandemie şi-a văzut de treabă.”

    Pe de altă parte, o scădere dramatică a fost înregistrată pe segmentul creditelor de nevoi personale. „În creditarea negarantată intră cardurile de credit, overdrafturile, creditele de nevoi personale, creditele de magazin în rate şi numai spunând aceste lucruri ne dăm seama de ce a existat o scădere dramatică pe acest segment. S-au închis facilităţile – prin urmare, evident că foarte multe din scopurile şi adresabilitatea acestor credite au dispărut. În iunie trendul s-a inversat şi pentru acele credite, mult mai legate de retail şi de comerţ”, observă specialistul. În ceea ce priveşte creditele de nevoi personale în sume mai mari – de 10.000 – 20.000 de euro, care, de multe ori, au tot o destinaţie imobiliară (în sensul că merg foarte mult în renovări, în extinderi de case sau în achiziţii de maşini) – şi aici a existat o încetinire în perioada stării de urgenţă.

    Legat de condiţiile de creditare, Anca Bidian spune că modificările acestora nu au fost semnificative, iar acum s-a revenit la situaţia de dinainte de contextul pandemic: au existat câteva modificări de avans, la două sau trei bănci, la unele creşterea fiind mai „timidă”, de la 15% la 20%, în timp ce altele s-au îndreptat chiar spre 35%. „Acest lucru nu a avut niciun impact în piaţă în afara faptului că ele şi-au pierdut oamenii poate nişte clienţi pe care i-ar fi putut avea. Toate băncile au revenit ulterior la nivelul de 15% al avansului, la starea de dinainte”, subliniază ea.

    Au existat însă şi câteva măsuri de restricţionare a unor venituri din industriile care au fost închise prin lege, cum ar fi HoReCa, divertismentul, transporturile. „Din aceste industrii unele încep să îşi reia activitatea şi vedem că există o activitate – cele mai multe dintre bănci iau în considerare veniturile de după reluarea activităţii, nu consideră perioada respectivă ca pe o întrerupere în muncă, nu o consideră ca pe o problemă a angajatorului sau angajatului respectiv, ceea ce arată o bună înţelegere a situaţiei şi a ceea ce s-a întâmplat – iar acest lucru este valabil la industriile care au ales şomajul tehnic”, explică Anca Bidian. 

    Comparând criza din 2008 cu perioada pe care o traversăm, Anca Bidian spune că asemănările pot fi sintetizate astfel: „Asemănările sunt două: sunt crize şi una, şi alta, şi ne-am speriat şi la una, şi la cealalată, în rest există numai deosebiri. Este ca şi cum comparăm două accidente.  În rest, cele două crize nu au absolut nicio legătură”.
    CEO-ul Kiwi Finance explică faptul că, în primul rând, momentul T0 la care ar trebui să ne raportăm când vine vorba despre dezvoltarea economică este anul 2007: „În 2008, noi eram la un an şi 8-9 luni de la integrarea în UE, de la liberalizarea de conturi, de la tot ce a însemnat integrarea – tot timpul noi facem referire la 30 de ani (de capitalism – n.red.), T0 a fost însă 2007, de atunci noi începem să socotim că avem o economie de piaţă, comportamente de piaţă etc., când zicem cât de maturi suntem.

    Atunci aveam un an şi jumătate – acum suntem la 13 ani, ceea ce nu ne face maturi. Totuşi, când văd acum ciclicitatea crizelor, mai exact cam cât mai durează acum ciclul economic, văd că ne maturizăm mai repede – orice se maturizează acum mai repede – chiar şi economiile”.

    La criza anterioară, pe piaţă existau multe fonduri – multe speculative, cursul leu euro era de 3 lei, nu existau exporturi, iar dezechilibrele economice nu pot fi comparate cu situaţia de acum. La fel stăteau lucurile şi referitoare la comportamentul populaţiei:  „Eram toţi ca Alice în Ţara Minunilor, crezând că acela este viitorul”. Acum, în 2020, criza este generată de cu totul alte motive decât cele de atunci: „Maturitatea economiei este cu totul alta – şi vorbesc despre companiile cu capital privat românesc, care chiar dacă suntem în suferinţă, când ai un istoric în spate, acesta îţi dă şi energia mai mare de a trece prin perioade dificile”. La fel stau lucrurile şi când vorbim despre piaţa imobiliară, care este într-un stadiu cu totul diferit faţă de anul 2008: „Am auzit voci prin lunile aprilie-mai care atunci, la început, erau chiar publice, care anticipau o cădere a pieţei imobiliare de 35-50%,  dar o astfel de cădere înseamnă un dezastru”.

    Acum însă, preţurile cresc de fapt, tendinţa ascendentă fiind remarcată de la începutul lunii aprilie. Şi totuşi, de ce cresc preţurile în context pandemic? Pe durata stării de urgenţă, explică CEO-ul Kiwi Finance, piaţa imobiliară nu a dispărut fiindcă ar fi dispărut cererea, ci fiindcă nu se mai puteau face vizionări. „În 2009, piaţa imobiliară s-a dus în cap. Au dispărut banii din piaţă, în plus, după ce că oferta, era limitată, a dispărut de la tranzacţionare piaţa veche.” Ea reaminteşte că una dintre particularităţile pieţei româneşti este că e formată din cel mai mare număr de proprietari de locuinţe fără ipotecă la nivel european. Mulţi dintre proprietarii de pe segmentul locuinţelor vechi, atunci când intenţionau să vândă o astfel de locuinţă, nu aveau un comportament orientat spre negociere, prin urmare, dacă nu pot să vândă la preţul propus, nu vând. „Rămânem cu oferta nouă, care e mică faţă de nevoie, faţă de cerere, cu toate că ritmul construcţiilor a crescut mult în ultimii ani, tot nu îndestulează cererea. De câţiva ani se  vând proiectele pe hârtie, cererea este foarte mare, iar această piaţă nouă s-a pomenit că are un surplus de cerere venit dinspre piaţa veche.”

    Anca Bidian subliniază astfel eroarea majoră făcută de unii analişti care au prezis prăbuşiri mari ale pieţei, care ar fi putut genera grave dezechilibre economice. Or în contextul unei oferte subdimensionate, „nu cererea dictează piaţa, prin urmare cererea ia ce găseşte. Acum este piaţa vânzătorilor şi va mai fi astfel, cererea a crescut într-un ritm mult mai mare – şi vorbim despre cerere solvabilă. Atunci asta îţi arată cu atât mai mult atât sănătatea pieţei imobiliare, cât şi a celei de creditare, ele sunt surori. Cred că mai avem ani în care ne vom uita la felul acesta de piaţă – piaţa ofertei”. 

    Când vine vorba depre introducerea programului Noua Casă de către autorităţi, Anca Bidian precizează mai întâi că este benefică renunţarea la anteriorul „O familie, o casă” – „Acela era un program eminamente social, care nu avea legătură cu piaţa imobiliară actuală – s-ar mula pe locuinţe sociale, municipale, unde există o foarte mare lipsă”.

    Programul actual, explică ea,  are două componente, referitoare la piaţa de locuinţe vechi şi la cele noi.  Dacă pe piaţa veche lucrurile nu s-au schimbat semnificativ (pentru locuinţele construite înainte de ’90, plus cele terminate acum 5 ani, există cam aceleaşi elemente cu cele de la la Prima casă (5% avans, probabil că vor fi şi celelalte comisioane la fel, interdicţia de înstrăinare, la care se adaugă creşterea sumei până la maximum 70.000 de euro), noutatea este că pentru locuinţele noi date în folosinţă de maximum 5 ani, plus în cazul celor consolidate pe risc seismic, care intră tot la această categorie de clădiri noi, suma maximă a ajuns la 140.000 de euro.

    Fondul de Garantare  garantează 60% din sumă, iar avansul este de 15%, la fel ca în situaţia creditelor standard. Anca Bidian precizează că fondul garantează băncii, nu consumatorului (contrar unei înţelegeri greşite a acestei garanţii devenite populare). Dacă în situaţia primului segment veniturile de 4.000 de lei sunt suficiente, venitul necesar pentru creditele acestea noi trebuie să fie în jur de 7.000 de lei. „Trecem de la mass market, la piaţa affluent (într-o traducere aproximativă, clienţii cu venituri medii spre mari n.red.), este peste medie, să spunem că ne-am apropia cu două venituri medii în familie de acest prag. Nu ştiu cât de mult va ajuta – anul trecut, 7 credite din 10 au fost date pe credite standard, piaţa nu mai este influenţată de acest program, dar el fiind în piaţă, probabil va avea rolul lui”.

    Anca Bidian crede însă că acesta este un alt factor care va duce la creşterea preţurilor pe acest segment, al locuinţelor noi. „Ceea ce ar ajuta şi pe orizontală, şi pe verticală şi ar avea mai mult sens ar fi alinierea TVA-ului la achiziţiile noi – aici lucrurile ar avea un impact mult mai sănătos decât un program care este totuşi prociclic”. Ea aminteşte şi că „un credit imobiliar nu se termină atunci când îl iei, el abia începe atunci când îl iei şi durează 25 de ani. E viu, nu îl pui în sertar şi uiţi de el, are o dinamică mare în piaţă, trebuie să fii conectat în permanenţă la el ca să nu pierzi bani degeaba. Pe acest segment de clienţi affluent, care au o înţelegere, chiar sunt curioasă să văd care va fi impactul pe acest segment”.

    În încheiere, Anca Bidian oferă şi câteva sfaturi celor care sunt interesaţi de contractarea unui credit – valabile oricând, nu doar în context pandemic. „Acum şi întotdeauna, când ai nevoie de un credit, trebuie să te uiţi la toate aspectele referitoare la acesta – dobânda este unul dintre ele, dar nu este singurul, atât la momentul accesării, cât şi ulterior; creditele sunt diferite, iar pentru o piaţă aproape matură, unde avem foarte multe bănci de retail, existenţa acestora în piaţă înseamnă condiţii diferite din moment ce fiecare îşi achiziţionează propriii clienţi. De asemenea, în ceea ce priveşte avansul, aş vrea să precizez că acesta nu reprezintă o cheltuială, este părticica mea din casă. Dacă dau un avans mic, am şi eu o debara, care este numai a mea, dacă dau un avans puţin mai mare, am şi jumătate de dormitor şi tot aşa. Este la fel cu sintagma «să-ţi plăteşti creditul» – nu îţi plăteşti creditul, îţi plăteşti casa”. 

    Întrebări de la publicul Real Estate. Real Talk.

    1. În ce judeţe a scăzut cel mai mult media preţurilor pe metrul pătrat?

    Din portofoliul nostru, am avut scăderi (dar de 4%) în Constanţa şi Braşov. Poate să fie o particularitate din portofoliul nostru sau nu, însă acestea sunt cele două judeţe în care există şi achiziţii extralocale – în sensul că sunt destinaţii de vacanţă şi acolo cumpărau şi bucureştenii, şi clujenii etc. În această perioadă, este normal că aceste achiziţii sunt pe hold; s-ar putea ca aceasta să fie cauza scăderilor.

    2. Există facilităţi la credit pentru cei cu contracte de muncă în afara României?

    Există, iar în 2019, la noi în portofoliu, a fost segmentul cu cea mai mare creştere. Am avut 50% cerere crescută de la cetăţenii români care lucrează în străinătate faţă de 2018 şi care vor să cumpere imobile în România. Acest segment a fost unul îngheţat pe perioada izolării, atât de bănci, cât şi de piaţă – în condiţiile în care nu puteau să circule -, aveam tranzacţii în pragul semnării care nu puteau să vină. Situaţia a fost complicată, însă clar acesta este un segment creditabil în România.

    3. Care este trendul preconizat al preţurilor pentru imobiliare noi în următorii 5 ani?

    Proiecţiile noastre, făcute pe ipotezele actuale, dacă lumea îşi vede de treaba ei în felul acesta, cu bune, cu rele, nu vorbim de o lume ideală, ci de una predictibilă, proiecţia va fi de mici creşteri, în linie cu creşterea veniturilor, care arată o economie stabilă.

     

    Real Estate. Real Talk. este numele seriei de webinarii realizate de Storia.ro în parteneriat cu Business MAGAZIN în care ne propunem să discutăm cu specialiştii pieţei imobiliare despre cele mai noi schimbări înregistrate pe aceasta. Urmăriţi-ne live în fiecare lună şi adresaţi întrebările voastre referitoare la imobiliare pe pagina de Facebook a Storia.ro.

  • Pandemia nu stă în calea tranzacţiilor de locuinţe

    Piaţa imobiliară trece prin schimbări majore – cauzate atât de contextul pandemic, cât şi de noile reguli în materie de creditare. Cel mai recent exemplu: Prima Casă devine Noua Casă – şi aduce schimbări importante deopotrivă de partea creditorilor, A celor care doresc să îşi cumpere o locuinţă, dar şi a noilor proiecte din piaţa rezidenţială. De ce trebuie să ţinem cont ca să accesăm un credit ipotecar acum a povestit în cel mai recent webinar Real Estate. Real Talk. Anca Bidian, CEO al brokerului de credite Kiwi Finance. 

    Situaţia de echilibru în care ne aflăm este rezultatul unor măsuri aliniate cu piaţa luate de bănci în perioada stării de urgenţă, când a existat un comportament prudent din partea băncilor, dar în paşi mici, ceea ce a a redus riscul unor măsuri disruptive, bruşte, agresive în piaţă. Astfel, potrivit Ancăi Bidian, CEO-ul Kiwi Finance, anul acesta creditarea ipotecară este cu 25% peste aceeaşi perioadă a anului trecut, un an considerat de altfel foarte bun şi normal, spre deosebire de contextul actual. Ea rezumă scurt situaţia de acum pe segmentul creditelor imobiliare: „Creditarea în pandemie şi-a văzut de treabă.”

    Pe de altă parte, o scădere dramatică a fost înregistrată pe segmentul creditelor de nevoi personale. „În creditarea negarantată intră cardurile de credit, overdrafturile, creditele de nevoi personale, creditele de magazin în rate şi numai spunând aceste lucruri ne dăm seama de ce a existat o scădere dramatică pe acest segment. S-au închis facilităţile – prin urmare, evident că foarte multe din scopurile şi adresabilitatea acestor credite au dispărut. În iunie trendul s-a inversat şi pentru acele credite, mult mai legate de retail şi de comerţ”, observă specialistul. În ceea ce priveşte creditele de nevoi personale în sume mai mari – de 10.000 – 20.000 de euro, care, de multe ori, au tot o destinaţie imobiliară (în sensul că merg foarte mult în renovări, în extinderi de case sau în achiziţii de maşini) – şi aici a existat o încetinire în perioada stării de urgenţă.

    Legat de condiţiile de creditare, Anca Bidian spune că modificările acestora nu au fost semnificative, iar acum s-a revenit la situaţia de dinainte de contextul pandemic: au existat câteva modificări de avans, la două sau trei bănci, la unele creşterea fiind mai „timidă”, de la 15% la 20%, în timp ce altele s-au îndreptat chiar spre 35%. „Acest lucru nu a avut niciun impact în piaţă în afara faptului că ele şi-au pierdut oamenii poate nişte clienţi pe care i-ar fi putut avea. Toate băncile au revenit ulterior la nivelul de 15% al avansului, la starea de dinainte”, subliniază ea.

    Au existat însă şi câteva măsuri de restricţionare a unor venituri din industriile care au fost închise prin lege, cum ar fi HoReCa, divertismentul, transporturile. „Din aceste industrii unele încep să îşi reia activitatea şi vedem că există o activitate – cele mai multe dintre bănci iau în considerare veniturile de după reluarea activităţii, nu consideră perioada respectivă ca pe o întrerupere în muncă, nu o consideră ca pe o problemă a angajatorului sau angajatului respectiv, ceea ce arată o bună înţelegere a situaţiei şi a ceea ce s-a întâmplat – iar acest lucru este valabil la industriile care au ales şomajul tehnic”, explică Anca Bidian. 

    Comparând criza din 2008 cu perioada pe care o traversăm, Anca Bidian spune că asemănările pot fi sintetizate astfel: „Asemănările sunt două: sunt crize şi una, şi alta, şi ne-am speriat şi la una, şi la cealalată, în rest există numai deosebiri. Este ca şi cum comparăm două accidente.  În rest, cele două crize nu au absolut nicio legătură”.
    CEO-ul Kiwi Finance explică faptul că, în primul rând, momentul T0 la care ar trebui să ne raportăm când vine vorba despre dezvoltarea economică este anul 2007: „În 2008, noi eram la un an şi 8-9 luni de la integrarea în UE, de la liberalizarea de conturi, de la tot ce a însemnat integrarea – tot timpul noi facem referire la 30 de ani (de capitalism – n.red.), T0 a fost însă 2007, de atunci noi începem să socotim că avem o economie de piaţă, comportamente de piaţă etc., când zicem cât de maturi suntem.

    Atunci aveam un an şi jumătate – acum suntem la 13 ani, ceea ce nu ne face maturi. Totuşi, când văd acum ciclicitatea crizelor, mai exact cam cât mai durează acum ciclul economic, văd că ne maturizăm mai repede – orice se maturizează acum mai repede – chiar şi economiile”.

    La criza anterioară, pe piaţă existau multe fonduri – multe speculative, cursul leu euro era de 3 lei, nu existau exporturi, iar dezechilibrele economice nu pot fi comparate cu situaţia de acum. La fel stăteau lucurile şi referitoare la comportamentul populaţiei:  „Eram toţi ca Alice în Ţara Minunilor, crezând că acela este viitorul”. Acum, în 2020, criza este generată de cu totul alte motive decât cele de atunci: „Maturitatea economiei este cu totul alta – şi vorbesc despre companiile cu capital privat românesc, care chiar dacă suntem în suferinţă, când ai un istoric în spate, acesta îţi dă şi energia mai mare de a trece prin perioade dificile”. La fel stau lucrurile şi când vorbim despre piaţa imobiliară, care este într-un stadiu cu totul diferit faţă de anul 2008: „Am auzit voci prin lunile aprilie-mai care atunci, la început, erau chiar publice, care anticipau o cădere a pieţei imobiliare de 35-50%,  dar o astfel de cădere înseamnă un dezastru”.

    Acum însă, preţurile cresc de fapt, tendinţa ascendentă fiind remarcată de la începutul lunii aprilie. Şi totuşi, de ce cresc preţurile în context pandemic? Pe durata stării de urgenţă, explică CEO-ul Kiwi Finance, piaţa imobiliară nu a dispărut fiindcă ar fi dispărut cererea, ci fiindcă nu se mai puteau face vizionări. „În 2009, piaţa imobiliară s-a dus în cap. Au dispărut banii din piaţă, în plus, după ce că oferta, era limitată, a dispărut de la tranzacţionare piaţa veche.” Ea reaminteşte că una dintre particularităţile pieţei româneşti este că e formată din cel mai mare număr de proprietari de locuinţe fără ipotecă la nivel european. Mulţi dintre proprietarii de pe segmentul locuinţelor vechi, atunci când intenţionau să vândă o astfel de locuinţă, nu aveau un comportament orientat spre negociere, prin urmare, dacă nu pot să vândă la preţul propus, nu vând. „Rămânem cu oferta nouă, care e mică faţă de nevoie, faţă de cerere, cu toate că ritmul construcţiilor a crescut mult în ultimii ani, tot nu îndestulează cererea. De câţiva ani se  vând proiectele pe hârtie, cererea este foarte mare, iar această piaţă nouă s-a pomenit că are un surplus de cerere venit dinspre piaţa veche.”

    Anca Bidian subliniază astfel eroarea majoră făcută de unii analişti care au prezis prăbuşiri mari ale pieţei, care ar fi putut genera grave dezechilibre economice. Or în contextul unei oferte subdimensionate, „nu cererea dictează piaţa, prin urmare cererea ia ce găseşte. Acum este piaţa vânzătorilor şi va mai fi astfel, cererea a crescut într-un ritm mult mai mare – şi vorbim despre cerere solvabilă. Atunci asta îţi arată cu atât mai mult atât sănătatea pieţei imobiliare, cât şi a celei de creditare, ele sunt surori. Cred că mai avem ani în care ne vom uita la felul acesta de piaţă – piaţa ofertei”. 

    Când vine vorba depre introducerea programului Noua Casă de către autorităţi, Anca Bidian precizează mai întâi că este benefică renunţarea la anteriorul „O familie, o casă” – „Acela era un program eminamente social, care nu avea legătură cu piaţa imobiliară actuală – s-ar mula pe locuinţe sociale, municipale, unde există o foarte mare lipsă”.

    Programul actual, explică ea,  are două componente, referitoare la piaţa de locuinţe vechi şi la cele noi.  Dacă pe piaţa veche lucrurile nu s-au schimbat semnificativ (pentru locuinţele construite înainte de ’90, plus cele terminate acum 5 ani, există cam aceleaşi elemente cu cele de la la Prima casă (5% avans, probabil că vor fi şi celelalte comisioane la fel, interdicţia de înstrăinare, la care se adaugă creşterea sumei până la maximum 70.000 de euro), noutatea este că pentru locuinţele noi date în folosinţă de maximum 5 ani, plus în cazul celor consolidate pe risc seismic, care intră tot la această categorie de clădiri noi, suma maximă a ajuns la 140.000 de euro.

    Fondul de Garantare  garantează 60% din sumă, iar avansul este de 15%, la fel ca în situaţia creditelor standard. Anca Bidian precizează că fondul garantează băncii, nu consumatorului (contrar unei înţelegeri greşite a acestei garanţii devenite populare). Dacă în situaţia primului segment veniturile de 4.000 de lei sunt suficiente, venitul necesar pentru creditele acestea noi trebuie să fie în jur de 7.000 de lei. „Trecem de la mass market, la piaţa affluent (într-o traducere aproximativă, clienţii cu venituri medii spre mari n.red.), este peste medie, să spunem că ne-am apropia cu două venituri medii în familie de acest prag. Nu ştiu cât de mult va ajuta – anul trecut, 7 credite din 10 au fost date pe credite standard, piaţa nu mai este influenţată de acest program, dar el fiind în piaţă, probabil va avea rolul lui”.

    Anca Bidian crede însă că acesta este un alt factor care va duce la creşterea preţurilor pe acest segment, al locuinţelor noi. „Ceea ce ar ajuta şi pe orizontală, şi pe verticală şi ar avea mai mult sens ar fi alinierea TVA-ului la achiziţiile noi – aici lucrurile ar avea un impact mult mai sănătos decât un program care este totuşi prociclic”. Ea aminteşte şi că „un credit imobiliar nu se termină atunci când îl iei, el abia începe atunci când îl iei şi durează 25 de ani. E viu, nu îl pui în sertar şi uiţi de el, are o dinamică mare în piaţă, trebuie să fii conectat în permanenţă la el ca să nu pierzi bani degeaba. Pe acest segment de clienţi affluent, care au o înţelegere, chiar sunt curioasă să văd care va fi impactul pe acest segment”.

    În încheiere, Anca Bidian oferă şi câteva sfaturi celor care sunt interesaţi de contractarea unui credit – valabile oricând, nu doar în context pandemic. „Acum şi întotdeauna, când ai nevoie de un credit, trebuie să te uiţi la toate aspectele referitoare la acesta – dobânda este unul dintre ele, dar nu este singurul, atât la momentul accesării, cât şi ulterior; creditele sunt diferite, iar pentru o piaţă aproape matură, unde avem foarte multe bănci de retail, existenţa acestora în piaţă înseamnă condiţii diferite din moment ce fiecare îşi achiziţionează propriii clienţi. De asemenea, în ceea ce priveşte avansul, aş vrea să precizez că acesta nu reprezintă o cheltuială, este părticica mea din casă. Dacă dau un avans mic, am şi eu o debara, care este numai a mea, dacă dau un avans puţin mai mare, am şi jumătate de dormitor şi tot aşa. Este la fel cu sintagma «să-ţi plăteşti creditul» – nu îţi plăteşti creditul, îţi plăteşti casa”. 

    Întrebări de la publicul Real Estate. Real Talk.

    1. În ce judeţe a scăzut cel mai mult media preţurilor pe metrul pătrat?

    Din portofoliul nostru, am avut scăderi (dar de 4%) în Constanţa şi Braşov. Poate să fie o particularitate din portofoliul nostru sau nu, însă acestea sunt cele două judeţe în care există şi achiziţii extralocale – în sensul că sunt destinaţii de vacanţă şi acolo cumpărau şi bucureştenii, şi clujenii etc. În această perioadă, este normal că aceste achiziţii sunt pe hold; s-ar putea ca aceasta să fie cauza scăderilor.

    2. Există facilităţi la credit pentru cei cu contracte de muncă în afara României?

    Există, iar în 2019, la noi în portofoliu, a fost segmentul cu cea mai mare creştere. Am avut 50% cerere crescută de la cetăţenii români care lucrează în străinătate faţă de 2018 şi care vor să cumpere imobile în România. Acest segment a fost unul îngheţat pe perioada izolării, atât de bănci, cât şi de piaţă – în condiţiile în care nu puteau să circule -, aveam tranzacţii în pragul semnării care nu puteau să vină. Situaţia a fost complicată, însă clar acesta este un segment creditabil în România.

    3. Care este trendul preconizat al preţurilor pentru imobiliare noi în următorii 5 ani?

    Proiecţiile noastre, făcute pe ipotezele actuale, dacă lumea îşi vede de treaba ei în felul acesta, cu bune, cu rele, nu vorbim de o lume ideală, ci de una predictibilă, proiecţia va fi de mici creşteri, în linie cu creşterea veniturilor, care arată o economie stabilă.

     

    Real Estate. Real Talk. este numele seriei de webinarii realizate de Storia.ro în parteneriat cu Business MAGAZIN în care ne propunem să discutăm cu specialiştii pieţei imobiliare despre cele mai noi schimbări înregistrate pe aceasta. Urmăriţi-ne live în fiecare lună şi adresaţi întrebările voastre referitoare la imobiliare pe pagina de Facebook a Storia.ro.

  • ATENŢIE la locul de muncă. Din această săptămână puteţi primi o amendă de 20.000 de lei. La ce să aveţi grijă

    În această săptămână a intrat în vigoare o lege publicată în Monitorul Oficial care aduce modificări la Codul Muncii şi schimbă regimul discriminării în muncă prevăzut de Legiea nr. 53/2003 – Codul muncii.

    Mai exact, este vorba desrpre Legea nr. 151 din 23 iulie 2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii care prevede introducerea unor amenzi de la 1.000 lei la 20.000 lei pentru anagajatorii care aplică discriminarea la locul de muncă. Legea  nr. 151/2020 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 658 din 24 iulie 2020.

    Prezenta lege modifică forma  articolului 5 alin. (2) din Codul muncii care v-a avea următorul cuprins: “Orice discriminare directă sau indirectă faţă de un salariat, discriminare prin asociere, hărţuire sau faptă de victimizare, bazată pe criteriul de rasă,  cetăţenie, etnie, culoare, limbă, religie, origine socială, trăsături genetice, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare  cu HIV, opţiune politică, situaţie sau responsabilitate familială, apartenenţă ori activitate sindicală, apartenenţă la o categorie defavorizată, este interzisă”.

    Această modificare aduce pentru prima dată în Codul Muncii noţiunea de discriminare prin asociere, hărţuire şi victimizare.

    Pentru o aplicare cât mai concretă a legii, prin prezenta lege se introduc în Codul Muncii cinci noi alienate care definesc concret fiecare comportament sancţionabil, astfel:

    1. Hărţuirea constă în orice tip de comportament care are la bază unul dintre criteriile prevăzute la alin. (2) care are ca scop sau ca efect lezarea demnităţii unei persoane şi duce la crearea unui mediu intimidant, ostil, degradant, umilitor sau ofensator.
    2. Discriminarea prin asociere constă din orice act sau faptă de discriminare săvârşit(ă) împotriva unei persoane care, deşi nu face parte dintr-o categorie de persoane identificată potrivit criteriilor prevăzute la alin. (2), este asociată sau prezumată a fi asociată cu una sau mai multe persoane aparţinând unei astfel de categorii de persoane.
    3. Constituie victimizare orice tratament advers, venit ca reacţie la o plângere sau acţiune în justiţie cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal şi al nediscriminării.
    4. Orice comportament care constă în a dispune, scris sau verbal, unei persoane să utilizeze o formă de discriminare, care are la bază unul dintre criteriile prevăzute la alin. (2), împotriva uneia sau mai multor persoane este considerat discriminare.
    5.  Nu constituie discriminare excluderea, deosebirea, restricţia sau preferinţa în privinţa unui anumit loc de muncă în cazul în care, prin natura specifică a activităţii în cauză sau a condiţiilor în care activitatea respectivă este realizată, există anumite cerinţe profesionale esenţiale şi determinante, cu condiţia ca scopul să fie legitim şi cerinţele proporţionale.

    De asemenea, noua lege completează şi motivele prin care este interzisă concedierea salariaţilor, astfel: pe criterii de rasă, cetăţenie, etnie, culoare, limbă, religie, origine socială, trăsături genetice, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, opţiune politică, situaţie sau responsabilitate familială, apartenenţă ori activitate sindicală, apartenenţă la o categorie defavorizată,

    Pentru nerespectarea acestor prevederi se aplică o amendă de la 1.000 lei la 20.000 lei.

    Firmele au posibilitatea să achite jumătate din minimul legal, adică 500 de lei din cei 1.000 de lei, în termen de maxim 15 zile.

  • UBB Cluj îşi face hub de cercetare a schimbărilor climatice cu 4,5 mil. euro de la Uniunea Europeană

    Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (UBB) a accesat un proiect european de peste 22,2 mil. lei (aproximativ 4,5 mil. euro), cofinanţat prin Programul Operaţional Competitivitate 2014-2020, pentru dezvoltarea infrastructurii de cercetare privind compoziţia atmosferei şi schimbările climatice. Infrastructura creată va include facilităţi de observare de la sol, laboratoare asociate şi centre de date care să contribuie semnificativ la activităţile de observare a Pământului, potrivit unui comunicat de presă transmis de UBB.

    ’’Principalul rezultat al proiectului este construcţia de noi laboratoare de cercetare în cadrul Cluj Atmospheric Remote Sensing Observatory. Observatorul va fi dotat cu echipamente ce oferă observaţii continue şi pe termen lung în ceea ce priveşte aerosolii şi proprietăţile norilor şi va fi participant activ la infrastructura europeană de cercetare pentru mediu, ACTRIS. Laboratoarele noi se vor dota cu echipamente de cercetare a aerosolilor şi a norilor prin metode de teledetecţie şi in-situ (…), a declarat Nicolae Ajtai, decanul facultăţii de Ştiinţa şi Ingineria Mediului din UBB şi directorul componentei ACTRIS din Platforma InfoBionano4Health.

     

     

     

     

     

  • Roula Khalaf Prima femeie redactor-Şef al Financial Times: „Acest capitalism are nevoie de o resetare”

    Despre cum vede Khalaf vremurile actuale, de unde a pornit şi cum a ajuns ea la prestigiosul ziar scrie, într-un interviu cu ziarista, revista Vogue. De acolo, cititorul poate afla şi câteva mici detalii fine despre cum funcţionează un ziar de calibrul lui Financial Times.
    Roula Khalaf intră în biroul ei îmbrăcată ca pentru o zonă de război şi o invitaţie la Checkers, toate în aceeaşi zi. În luna ianuarie a acestui an, ea a preluat cârma Financial Times, devenind prima femeie redactor-şef din istoria de 131 de ani a prestigiosului ziar britanic. „Pentru mine, este cea mai naturală evoluţie. De fapt, am fost şocată că s-a scris atât de mult în presă despre asta”, spune ea. Khalaf crede că nu mai există o imagine a editorului clasic – şi, prin urmare, nu există nicio aşteptare ca imaginea să dăinuiască.

    Spaţiul unde lucrează are accentul pe calm în locul strălucirii, biroul aşezat în spate şi ordonat scrupulos, singurul spaţiu aglomerat fiind un raft cu premii. Ferestre de sticlă oferă o vedere asupra City-ului londonez, care timp de multe decenii a făcut din acest ziar biblia sa. Mai recent, FT a devenit o voce autoritară pentru cititorii obişnuiţi, care îi preţuiesc internaţionalismul şi insistenţa pe imparţialitate şi exactitate.

    La întâlnirea cu ziarista Zoe Williams de la Vogue, autoarea interviului, grosul impactului coronavirusului urma încă să fie simţit în Marea Britanie, iar Khalaf şi echipa sa îşi ocupau tot timpul cu pandemia care se apropia. Încă de la începutul crizei, FT a înregistrat un ritm de creştere fără precedent a numărului de cititori şi abonaţi noi. Pentru a-şi ajusta producţia în consecinţă, ziarul a lansat bloguri live 24/7 şi noi actualizări de afaceri. A abordat cele mai strălucite minţi economice pentru a scrie zilnic despre modul în care virusul schimbă lumea. Este un teritoriu cu totul nou, dar Khalaf a acceptat provocarea.
    Este curioasă şi energică şi – ca la mai toate minţile serioase – pe chipul ei se poate deduce o uşoară urmă de amuzament; singurul lucru pe care Khalaf îl recunoaşte ca fiind neobişnuit în ascensiunea ei este locul de unde s-a lansat: „Se spunea că dacă eşti redactor-şef adjunct nu devii niciodată redactor-şef. Când am fost aleasă redactor-şef adjunct la FT în 2016, un bun coleg de-al meu mi-a spus: «Aceasta este cea mai mare greşeală pe care ai făcut-o vreodată, ce vei face în continuare?»”.

    Chiar şi ca redactor-şef adjunct Khalaf a schimbat cursul jurnalului financiar. Aceasta a fost perioada în care ziarul a dezvoltat JanetBot, un program care analizează imaginile de pe site-ul web al publicaţiei pentru a asigura o reprezentare echitabilă a femeilor, şi robotul She Said He Said, conceput să asigure că informaţiile prezentate în FT provin de la mai multe surse (organizaţia de mass-media a constatat anterior că doar 21% din citatele din ziar proveneau de la femei). „Ne-am gândit mai ales la pagina noastră principală”, spune Khalaf despre JanetBot, „pentru că cel mai uşor lucru pentru o poveste de afaceri este să ai imaginea unui trader sau a unui tip în costum.”
    Diversitatea este misiunea. „Cred că toată lumea de aici a îmbrăţişat ţelul. Toţi jurnaliştii şi editorii noştri se gândesc cu atenţie la acest lucru. Văd multe schimbări. Dar în ce măsură se vede schimbarea în exterior? Vrem să facem mai multe cercetări pentru a afla.”

    Nu este surprinzator, din partea poate a celui mai sobru ziar din lume, faptul că evoluţia sa are la bază cercetări atente. Khalaf spune că atunci când i s-a cerut să contureze o imagine a Financial Times, cititorii obişnuiau să descrie un bărbat. „Iar unii chiar au spus: «Un bărbat care-ţi întoarce spatele.” Aşa că a fost cam intimidant. Nu pentru toată lumea, desigur – citesc ziarul de când eram adolescentă. Nu m-am gândit niciodată la aşa ceva.”
    Politica şi finanţele au fost dintotdeauna lumi de explorat pentru Khalaf. Tatăl ei a avut un scurt episod ca ministru al economiei la începutul războiului civil din Liban şi a lucrat ca executiv de top la o companie de asigurări americană în cea mai mare parte a carierei sale. Crescând în Beirut, cu  vedere la celebrul hotel Le Commodore, a căpătat o fixaţie pentru viaţa de corespondent. „Asta m-a atras către jurnalism, mi s-a părut atât de enigmatic, misterios şi captivant. Şi am avut momente din cariera mea care mi-au amintit de Commodore. Întotdeauna era un hotel acolo. Fiecare conflict a avut un hotel, în Irak a fost Rasheed, Saint George în Algeria.”

    Primii ani i-au construit rezistenţa: „Ne-am mutat foarte des, în Liban şi în afară.” Cu toate acestea, cariera ei a început în mai puţin agitata lume a jurnalismului de afaceri, – o alegere calculată care i-a permis să lucreze în America, unde şi-a luat licenţa şi masterul la şcoala de comunicare publică SI Newhouse din Syracuse şi, respectiv, Columbia. Iniţial, a lucrat pentru Forbes ca verificator de informaţii, apoi ca reporter, pentru a ajunge la FT în 1995.
    Anii ’90 au fost un deceniu al călătoriilor şi plin de evenimente, iar Khalaf a avut ce să vadă, mai întâi din postura de corespondent în Africa de Nord, apoi de pe o poziţie de corespondent în Orientul Mijlociu şi, în cele din urmă, ca redactor extern. Chiar dacă ziarul a afirmat clar că nu acoperă războaiele, are una dintre cele mai extinse reţele de corespondenţi străini. „Deşi este adevărat că nu acoperim niciun război, nu poţi spune cu adevărat povestea politicii, a economiei, a societăţii şi a viitorului fără a fi acolo. Pur şi simplu trebuie să fii acolo. Deci a fost cu siguranţă interesant, da. Dar niciodată nu am simţit că este cu adevărat romantic. Romanţam corespondentul de război, dar mă vedeam întotdeauna ca un corespondent străin.”
    Altceva o speria pe ea. „Îmi era foarte rar teamă. M-am speriat când fiul meu cel mare a putut să citească ziarul şi să vadă de unde trimit veştile. Atunci eram neliniştită că va deveni neliniştit din cauza mea. Le spuneam familiei şi părinţilor mei că voi merge în Iordania, când de fapt mergeam în Irak. Îmi amintesc foarte clar că o dată l-am sunat pe fiul meu, iar acesta mi-a spus: «Ştiu că eşti în Bagdad». Primeam, desigur, FT-ul în fiecare dimineaţă, iar soţul meu ar fi trebuit să-l ascundă”.

    Acum, Khalaf este la conducerea celui mai mare promovator al capitalismului. Deşi nu neapărat aşa ar descrie ea Financial Times. „Forbes şi FT se află pe aceeaşi pagină în ceea ce priveşte credinţa în pieţele libere, ambele publicaţii cred în valoarea afacerii şi în valoarea creată de afaceri. Dar FT nu este propiaţă şi probusiness fără nicio urmă de îndoială. Vrem să facem afacerile responsabile şi întotdeauna le-am cerut socoteală companiilor. Excesele care au dus la criza financiară globală, impactul politic, fie că este vorba de populism sau naţionalism, fie de creşterea inegalităţii: este clar că acest capitalism are nevoie de o resetare.”

    Khalaf se simte bine având perspectiva globală pe care i-o oferă Londra: „De aceea am vrut să mă stabilesc în Marea Britanie”, spune ea. „Cu siguranţă mi-am dorit ca baieţii mei să crească într-un mediu mai stabil.” Are doi fii – unul la şcoală, celălalt absolvent de universitate – şi un soţ, un fost bancher, care lucrează acum în energie regenerabilă. Khalaf îşi petrece prima oră din zi citind, evită şedinţele la micul dejun pentru a-şi putea duce fiul la şcoală şi discută idei cu colegii şi cu executivii cât e ziua de lungă. Dacă a făcut ca establishmentul să arate mai puţin „palid şi bărbăteasc” (o aluzie la dominaţia albilor şi bărbaţilor în structurile de conducere ale statelor sau companiilor), nu l-a găsit niciodată învechit. „Glamour nu este cuvântul pe care l-am folosi pentru meseria mea. Mă face să mă simt împlinită, este fascinantă, este interesantă. Dar suntem foarte liniştiţi aici. Calm şi profesionalism, aşa cum a fost mereu.”
    Însă lumea din afara biroului său personalizat şi liniştit inspiră tocmai opusul. Jurnalismul, desigur, oferă propriile sale provocări inedite. 

    „Cred că ameninţarea majoră este lipsa încrederii; jurnalismul de calitate nu inspiră încredere şi, în unele cazuri, oamenii au încredere în ştirile false mai mult decât în ştirile reale. Cred că este o problemă destul de importantă. Dar nu este o luptă pierdută, sub niciun aspect. Trebuie să insistăm. Trebuie să luptăm.


    Ziarista preia organizaţia globală de ştiri acum, când lumea nu a fost niciodată mai fascinantă sau mai volatilă. „Este minunat pentru jurnalism”, spune ea, în ochi sclipindu-i recunoaşterea tacită că sunt vremuri groaznice pentru orice altceva. „Nimeni nu a văzut coronavirusul venind, iar acest lucru a avut un impact masiv asupra afacerilor şi a economiei, un impact masiv asupra a tot ceea ce scriem. Asta pe lângă politica monetară, pe lângă alegerile din SUA – alegeri americane foarte interesante – şi Brexit şi acordurile comerciale şi războiul comercial, care s-a calmat puţin, dar care va reveni.”
    Cu toate acestea, chiar dacă enumeră aceste evenimente şi circumstanţe extraordinare, ea se orientează în mod firesc spre optimism: „Cred că am simţit cu toţii un recul. Un recul destul de profund. Dar este un pas în spate permanent? Nu neapărat.
    Uitaţi-vă, de exemplu, la protestele şi revoltele din ultimii ani: Hong Kong, unele ţări latino-americane, Sudan. Protestele legate de schimbările climatice pe care le-am văzut sunt foarte interesante. Toată lumea recunoaşte că mişcările populare au avut un impact.”

    Modul ei de a se purta este atât de potolit şi atent încât este nevoie de un timp pentru a realiza cu cine ai de-a face: un radical calm şi abil – aşa se încheie interviul din Vogue.