Tag: opinii

  • Eficientizarea lui Manet

    Manet. N-ar mai fi prea multe de spus, sincer: semnează “Dejunul pe iarbă” sau “Olympia”, ambele din categoria “de văzut musai” pentru toată lumea cât de cât cu minţile ordonate, dar şi fâşii excepţionale de viaţă – “Le Bar aux Folies-Bergère”, “Chez le Pere Lathuile” sau “En Bateau”. Alăturat este “Le vieux musicien”, cea mai mare pânză, din punct de vedere al dimensiunilor, pictată de Manet. Şase personaje, dintre care se disting muzicianul, Jean Lagarne, şeful unui grup de lăutari ţigani, băieţelul care ne aminteşte de “Pierrot” al lui Watteau şi insul cu pălărie, băutor de absint într-un tablou mai vechi al lui Manet; specialiştii vorbesc de influenţele picturii spaniole şi a lui Gustave Courbet, cel cu scandaloasa “L’Origine du monde”. Dar nu acesta este subiectul poveştii.

    Ideea este aşa: Manet a murit. Văduva sa cerea 5.000 de franci pe “Bătrânul muzicant”, dar cumpărătorii nu au apărut ani de-a rândul. A venit în schimb nevasta unui potentat local, consilier general de Sena, care i-a oferit 1.500 de franci doamnei Manet, pentru un fragment din tablou, cei doi băieţi de lângă muzician. Văduva ezită, iar vizitatoarea creşte suma la 2.000 de franci. Ia tăcerea văduvei drept o încuviinţare, pune mâna pe un foarfec şi se îndreaptă spre tablou. Ridică tăişul, dar văduva se trezeşte brusc şi exclamă: “Nu, nu, am impresia că îmi asasinaţi bărbatul!…”.

    Văduva Suzanne Manet nu a mai fost la fel de fermă în privinţa “Execuţiei împăratului Maximilian al Mexicului”, o temă istorică pe care Manet a pictat-o de mai multe ori – variante există la Paris, la Copenhaga, la Boston şi, bucăţi, la Londra. De ce bucăţi?

    Din cauza familiei, desigur, care a ţinut tabloul într-o debara şi, pentru a eficientiza, desigur, actul de creaţie al maestrului, au decis să-l marketeze, tot cu foarfeca. Partea cea mai mare din tablou ajunge la un negustor de artă, Ambroise Vollard, care constată lipsurile din tablou şi defectele pricinuite de depozitarea în debara şi îl duce la un restaurator. Acesta se cruceşte: abia terminase de refăcut un sergent pictat de Manet, care se potrivea de minune cu restul.

    Dar sergentul aparţinea pictorului Degas, care, aflând de barbarie, are o izbucnire nervoasă. Degas cumpără şi restul tabloului şi îi cere lui Vollard să meargă la văduvă pentru picioarele sergentului (cel care îşi încarcă arma, dacă aveţi răbdare să cautaţi pe Google) şi o parte din nefericitul împărat şi grupul său.

    Marketarea şi eficientizarea n-ar fi fost depline dacă n-ar fi intervenit imbecilitatea, desigur, pentru că bucăţile de pânză au fost folosite, cum altfel?, la aprins focul. Opera maestrului trebuie folosită la maxim.
    Degas a lipit fragmentele pe care le avea pe o pânză mare, dar după moartea sa tabloul ajunge la Londra, unde este descompus din nou şi fiecare fragment înrămat. Toate fragmentele sunt expuse la Tate Gallery.
    Finis coronat opus.

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Bine e când nu e rău

    Ieşirea din zona de confort e un proces dificil, indiferent de calea prin care ajungem aici, este ca un fel de drum fără întoarcere. Nu e musai să şi înaintezi odată ce ai ajuns în pragul zonei de confort, dar, dacă nu înaintezi, nu poţi să spui vreodată că ai ajuns aici cu adevărat.

    Dacă ajungi însă şi treci mai departe, numai atunci când te uiţi înapoi îţi dai seama de efortul pe care l-ai făcut şi de distanţa copleşitoare dintre ce este şi ce a fost. Rămâi uluit întrebându-te cum ai putut funcţiona înainte de a-ţi depăşi zona de confort. Înainte eşti copleşit de gândul procesului, nu şi de efectele lui pe care, cel mai adesea, le scăpăm din vedere. Se întâmplă astfel nu pentru că nu avem viziune, ci pentru că, în realitate, nu avem reprezentări pentru stări sau situaţii atât de noi pe care orice schimbare de paradigmă le presupune, pentru că, până la urmă, asta înseamnă ieşirea din zona de confort.

    Zona de confort este poate ataşamentul nostru cel mai puternic. Am fi capabili să renunţăm la multe, dar liniştea dinaintea provocării zonei de confort este aparent răul cu care preferăm să trăim pentru că ne-am învăţat cu el. În mod paradoxal, alegem să trăim cu răul cu care ne-am obişnuit pentru a evita un rău necunoscut, fără să ne treacă prin minte ideea că poate necunoscutul este sau are în el ceva bun, nu este neapărat alt rău. Pe de altă parte este legitim să alegem confortul, în locul aparentului disconfort pe care necunoscutul îl presupune, invocând motivul că am mai făcut o dată un efort iniţial de adaptare. Şi confortul, şi disconfortul îşi au fiecare propriul preţ şi propria miză, iar măsura este la fiecare dintre noi şi e dată de efectele alegerilor pe care le facem sau ale deciziilor pe care le luăm.

    În munca pe care o fac cu oamenii şi cu organizaţiile văd rezistenţe la schimbare de tot felul, cele mai multe din categoria raţionalizărilor şi a explicaţiilor. Doar rareori atunci când vorbim despre paradigme noi de a funcţiona sau de a ne comporta văd oameni care au curaj să vorbească cu încredere despre bine şi în mod pozitiv despre aspiraţiile lor. Binele pare ceva ideal, de neatins, şi discuţiile despre bine par cel mai adesea fie superficiale, fie utopice sau de natura truismelor, în funcţie de gradul de scepticism al celor care participă la ele.

    Aparent, bine e când nu e rău, dar dacă ar trebui să definim binele în sine se complică orice discuţie. Poate şi pentru că ne apropiem de ieşirea din zona de confort în care ştim mai degrabă să gestionăm răul, neplăcutul, dar nu ştim cum să producem şi să definim binele din capul locului? Am surprins mulţi lideri şi manageri uşor speriaţi de gândul normalităţii. Deşi şi-o doresc, le e teamă că şi-ar putea pierde rostul şi rolul de stingători de incendii şi rezolvători de probleme. Nimic mai fals, mai greu de condus decât normalitatea şi binele nu există altceva, deoarece e nevoie de viziune şi proactivitate, pe când, în cazul contrar, e nevoie de reactivitate şi anduranţă, nu de forţă morală. Deşi a fi normal sau a trăi în normalitate poate părea plictisitor, este cea mai mare provocare posibilă.

    Cel mai adesea prima tentaţie a oamenilor, chiar şi a doua, este să explice la nesfârşit ce şi de ce nu se poate schimba şi de ce “e uşor” să priveşti lucrurile “din afară”. Consultantul, fiind neimplicat emoţional, are poziţia privilegiată din care “vede din afară”, clientul e în propriul vârtej din care nu se îndură să iasă odată ce i-a prins ritmul. Să fii consultant şi să vezi din afară ce trebuie să facă clientul tău sau să ţi se pară de natura evidenţei mi se pare de bun-simţ, însă e infatuare să te miri de ce clientul, deşi aproape că vede şi înţelege şi el că ceva e în neregulă, nu face lucrurile în mod diferit. A înţelege motivaţia, alegerile sau preferinţele cuiva este infinit mai greu decât a le contesta. A înţelege motivaţia cuiva este primul pas spre a-l conduce către a-şi depăşi limitele şi a atinge noi zone de confort.

    O altă abordare a ieşirii din zona de confort, ceva mai spartană, zeloasă aş numi-o eu, o au unii lideri de şcoală ceva mai veche: îi aruncă pe oameni în apă în ideea că scapă cine poate. Este o încercare la fel de necâştigătoare ca şi cea anterioară când doar rămâi mirat de cât e de evident ce trebuie făcut, uitându-te din afara problemei fără să contribui activ la rezolvarea ei. Procedând astfel nu participi la dezvoltarea celor implicaţi, aproape că nu ai vreo contribuţie semnificativă. Ce le scapă din vedere acestor oameni este că, dacă cineva le supravieţuieşte, nu este meritul lor. A fi lider de acest fel îţi cere forţă fizică şi şmecherie, nu tact şi putere morală.

    Iuliana Stan este OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România

  • Oracle atacă Google

    Ca de obicei în aceste situaţii, limbajul juridic este prea încâlcit ca să înţelegem ceva, mai ales că este vorba despre proprietatea intelectuală. Pentru ca lucrurile să fie şi mai încâlcite, avem de-a face şi cu un jargon tehnic privind chestiuni precum limbaje de programare şi platforme software. Desigur, totul are în spate o istorie care este cu siguranţă relevantă, aşa că merită să o expun pe scurt.

    Încă din ultimul deceniu al secolului trecut, firma Sun a început să dezvolte o “platformă software” care să fie unitară şi portabilă, adică să poată să ruleze pe orice sistem de operare, indiferent de hardware. La baza acestei platforme stă un limbaj de programare numit Java, care îşi inspiră sintaxa din limbajul C. Un program scris în Java se compilează, dar rezultatul compilării nu este cod executabil, ci un cod intermediar (bytecode) care va fi rulat de un program numit JVM (Java Virtual Machine). Trucul este că JVM poate fi portat relativ uşor pe orice sistem de operare, aşa că programele propriu-zise sunt implicit portabile. La modul simplu, limbajul, bibliotecile de clase, compilatorul şi maşina virtuală Java formează “platforma Java”.

    În 2006, Sun a publicat în regim open source (sub licenţă GPL) cea mai mare parte a platformei, obţinând sprijinul unei comunităţi entuziaste de dezvoltatori. Dar IBM lucra deja de câţiva ani la proiectul Harmony – o implementare open source a platformei Java, independentă de Sun, sub licenţă Apache. Pe de altă parte, au fost dezvoltate compilatoare şi pentru alte limbaje (de exemplu Jython) care puteau să producă bytecode care poate fi rulat de JVM.

    Deşi softurile erau libere, Sun a inventat un mecanism prin care să controleze platforma şi, totodată, să obţină bani din ea. Oricine putea să dezvolte propria sa implementare a unor părţi a platformei (mai ales maşina virtuală), dar pentru ca un sistem să se poată declara “compatibil Java” trebuia să treacă printr-o suită de teste de compatibilitate (TCK), iar această suită costa bani. În 2003, un fost inginer de la Apple pe nume Andy Rubin a înfiinţat firma Android, specializată în dezvoltarea de platforme software pentru aparate mobile, iar în 2005 Google a cumpărat firma şi l-a însărcinat pe Rubin cu dezvoltarea sistemului de operare Android.

    Soluţia aleasă s-a bazat pe nucleul Linux şi un mediu de dezvoltare bazat pe Java. Însă Google a ales să nu utilizeze platforma de la Sun, ci a dezvoltat propria maşină virtuală (Dalvik) şi a folosit bibliotecile de la Harmony, considerându-se eliberată de orice obligaţii faţă de Sun. De altfel, executivii de la Sun s-au declarat încântaţi de Android, deşi acesta nu a cumpărat TCK şi nu s-a prezentat ca fiind Java.

    Primul telefon rulând Android a fost lansat în octombrie 2008, iar după 15 luni, Oracle a cumpărat Sun Microsystems şi, în scurt timp, a încercat să oblige pe Google să plătească pentru utilizarea platformei Java. Cum Google a refuzat, în 2010 Oracle a intentat un proces care se judecă acum. Procesul va consta în două faze, dintre care prima se referă la încălcarea drepturilor de autor, iar a doua se referă la patru brevete pe care Oracle le deţine. Specialiştii consideră că patentele sunt nesemnificative şi partea importantă este cea legată de copyright.

    Dacă Oracle va avea câştig de cauză, foarte probabil va urma o fază legată de despăgubiri. Larry Ellison a anunţat că va cere peste 6 miliarde de dolari şi, foarte probabil, o taxă pentru fiecare sistem Android activat. Deşi se consideră fără vină, Google s-a arătat dispusă să evite procesul, plătind lui Oracle 2,8 miliade şi 0,515% din încasările viitoare generate de Android. Motivaţia este uşor de intuit: în instanţă, Google va trebui să expună toate datele privind veniturile, ceea ce n-a făcut niciodată până acum.

    În opinia mea, acuzele aduse de Oracle sunt cel puţin inconsistente, dacă nu chiar absurde. De exemplu, faptul că Google a folosit specificaţiile interfeţelor de programare de la Sun – practic, o documentaţie – pentru a-şi implementa propriile API-uri (cam la fel a procedat şi împotriva lui SAP). Interesant este că tot zilele acestea, Curtea Europeană de Justiţie a dat verdictul într-un caz absolut similar, în care compania SAS a acuzat World Programming Ltd (WPL) că i-a încălcat drepturile, dezvoltând o implementare proprie a unui sistem realizat de SAS pe baza unui limbaj propriu. Decizia a fost că WPL nu are nici o vină, deoarece nu a folosit cod sursă de la SAS. Însă în procesul american vor decide juraţii: un profesor pensionar, un poştaş, o asistentă medicală, un fotograf… şi încă opt la fel de competenţi.

    Pentru mai multe comentarii ale lui Mircea Sârbu vizitaţi www.bmag.ro/opinii

  • Indira Crasnea, Mediafax: Guvernul de şase luni joacă pentru domnia mai lungă a USL

    După spusele sale, premierul desemnat a avut criterii exigente de selecţie a componenţei echipei sale: experienţă profesională, integritate, coerenţă, eficienţă. Întrebarea este, de exemplu, cât va atârna experienţa universitară a lui Andrei Marga la Ministerul de Externe? Sau ce experienţă are Eduard Hellvig, care să îl califice pentru conducerea dificilului minister al Dezvoltării? Sau fostul ministru al IMM-urilor Ovidiu Silaghi ce pricepere are pentru Transporturi?

    Din acest punct de vedere, contraponderea puternică, inclusiv şi mai ales în raport cu premierul, este dată de prezenţa “numărului doi” din Banca Naţională, Florin Georgescu, o “nucă tare” şi probabil cu părerea care va atârna cel mai greu în desfăşurarea treburilor executive. Poate nu întâmplător, atât Crin Antonescu, cât şi Victor Ponta au subliniat că prim-ministrul rămâne suveran absolut al “principatului” cu capitala la Palatul Victoria. Revoltele şi încăierările nu sunt admise.

    Iar Palatul Cotroceni poate trage pe dreapta, deşi paradoxal există în guvern un fost locatar al Cotrocenilor, Leonard Orban, un ministru a cărui aură tehnocrată parcă aduce mai curând cu “pomul lăudat”.

    În rest, obiectivele guvernului lui Victor Ponta sunt relativ realizabile sau măcar bine-intenţionate. Ponta a vorbit despre “domnia legii”. Cum se va simţi domnia legii în şase luni, rămâne de urmărit. Ponta a vorbit despre cum va da guvernul şi va repara inechităţile. Da, guvernul are de unde da, din puşculiţa bine garnisită a defunctului Executiv. După atâta secetă, orice strop de bine poate avea efecte electorale nebănuite. În sfârşit, Ponta a vorbit despre puterea Parlamentului. Momentan, Parlamentul nu s-a ostenit să se întoarcă la lucru, pentru că trebuie să mistuie grătarele de mai, îngurgitate pentru alungarea anemierii cauzate de boicotul opoziţiei (azi putere).

    Premierul desemnat va merge cu această echipă destul de amestecată, făcută să împace pe toată lumea (culmea este bicefalia armonioasă PSD-PNL de la strategicul MAI) la binecuvântarea partidelor şi a Parlamentului. Probabil vor fi ceva adieri de protest faţă de unii-alţii dintre miniştri, dar care nu vor conta în economia jocului.

    Zarurile au fost aruncate şi Victor Ponta a început să joace în contul victoriei la scrutinul din toamnă.


    (Comentariu de Indira Crasnea, indira@mediafax.ro)

  • All Inclusive: Google Drive

    Inevitabilul s-a produs: Google şi-a lansat zilele trecute serviciul de stocare on-line. Este probabil cea mai “întârziată” lansare din istoria modernă a informaticii dacă socotim că primele zvonuri legate de un astfel de serviciu au început să circule încă din 2006, când un document intern “scăpat” în zona publică oferea indicii că Google se gândeşte la o asemenea ofertă. Un alt val de speculaţii pe aceeaşi temă a traversat paginile de ştiri IT la începutul lui 2009, iar condiţiile păreau deja coapte din perspectiva infrastructurii. Oricum un cont Gmail oferea deja 7 GB (între timp s-a ajuns la 10 GB), spaţiu pe care diferite progrămele îl puteau transforma într-un fel de disc on-line. Şi totuşi, Google Drive a fost făcut public abia în aprilie 2012.

    La prima vedere s-ar părea că Google a pierdut trenul, pentru că mulţi alţii i-au luat-o înainte. Vedeta momentului este Dropbox, iar modul său de funcţionare este reprezentativ pentru ce înseamnă stocarea on-line: Dropbox oferă gratuit 2 GB spaţiu de stocare pe serverele sale şi o mică aplicaţie locală care sincronizează un folder de pe discul local al computerului cu spaţiul din web. Orice operaţie cu fişiere în folderul respectiv este automat replicată on-line, astfel încât totul este disponibil din orice browser web sau aplicaţie mobilă. La asta se adaugă posibilităţi de partajare (de exemplu anumite sub-foldere pot fi declarate publice sau accesibile doar unor anumite persoane, altele rămân private), iar spaţiul suplimentar (până la 100 GB) implică un abonament plătit, ceea ce asigură veniturile serviciului. Cam la fel funcţionează Amazon Cloud Drive, Microsoft SkyDrive, Apple iCloud, Box şi diverse alte servicii, aproape toate oferind şi facilităţi specifice, cum ar fi servicii de administrare sau aplicaţii de procesare.

    În aceste condiţii, mai are vreo importanţă un serviciu în plus, chiar dacă vine de la Google? În opinia mea, Google Drive nu este “un serviciu în plus”, ci este cu totul altceva şi nici măcar nu concurează cu cele amintite mai sus. Prin faptul că reuneşte şi integrează sub aceeaşi pălărie diverse servicii în frunte cu Google Apps (documente, calcul tabelar, prezentări, desene etc.), peste care tronează mereu maşinăria de căutare, Drive devine o platformă computaţională “in the cloud”, un veritabil desktop on-line. Pe lângă funcţionalităţile uzuale din Apps, au apărut multe noutăţi. De exemplu, posibilitatea de a deschide direct din browser peste 30 de tipuri de fişiere (multe dintre ele editabile), inclusiv video HD sau ilustraţii realizate cu Adobe Illustrator sau Photoshop. Posibilităţile de partajare şi colaborare sunt impresionante: mai mulţi utilizatori pot lucra simultan pe acelaşi document (cu diferite drepturi), iar modificările apar “pe viu”.

    Se poate adnota orice şi chiar se poate purta o discuţie de gen chat într-un document. Recunoaştem aici multe dintre tehnologiile pe care Google le-a folosit în Wave (care a fost abandonat), printre care şi posibilitatea de a vedea diferitele revizii ale unui document sau “revenirea în timp”. În multe cazuri Drive suplineşte e-mail-ul: în loc să trimiţi un document mare, e suficient să trimiţi un link şi să partajezi documentul. Integrarea cu Gmail, cu Picasa şi cu Google Plus începe să se vadă şi sunt sigur că, în timp, va fi completă.

    Posibilităţile de căutare în Drive reprezintă, desigur, unul dintre punctele forte ale ofertei Google. Se pot regăsi documente (de orice fel) după etichete sau cuvinte cheie şi, mai mult chiar, tehnologia OCR integrată permite acest fel de căutări chiar şi în imaginile care conţin text (de pildă, în faxuri). Mai devreme sau mai târziu, căutarea prin imagini implementată în Google Gogglers va veni să completeze suita, mai ales în condiţiile în care Drive este disponibil în telefoane şi tablete Android (dar va fi în curând şi în iPhone). Şi este important că nu doar Google va contribui la expansiunea serviciului integrat Drive: interfeţele de programare au fost publicate, ceea ce permite dezvoltatorilor să ofere diverse extensii interesante (de exemplu, HelloFax sau editorul video colaborativ WeVideo). Însă extensiile sunt destinate mai ales browserului Chrome şi platformei Android, ceea ce va face şi mai atractive produsele Google.

    Mai puţin mă interesează acum facilităţile şi preţul spaţiului suplimentar (până la 16 TB). Mai important este că este prima dată când Google se adresează mai degrabă companiilor decât persoanelor şi, mai ales, faptul că Drive pare să fie exact baza potrivită pentru sistemul de operare Chrome OS. Google se vrea microsoftul web-ului.

  • Cristian Hostiuc, ZF: Sunteţi vinovaţi! De cum arată oraşul vostru, de primarul vostru şi de ţara voastră! Sunteţi vinovaţi că soarta vă este decisă de un litru de ulei. Voi, toţi cei care nu mergeţi la vot!

    La începutul toamnei, atunci când primarul Capitalei Sorin Oprescu a deschis stadionul naţional pentru public, între 30.000 şi 50.000 de oameni au fost să vadă noua realizare a Bucureştiului. În vara lui 2010, când preşedintele Băsescu a anunţat tăierea salariilor şi pensiilor cu 25%, nimeni nu a ieşit în stradă. Pensiile nu au mai fost tăiate, dar s-a majortat TVA de la 19 la 24% şi, la fel, nimeni nu a ieşit în stradă. Dar la avanpremiera stadionului naţional, care a costat peste 200 de milioane de euro, o sumă imensă, au fost peste 30.000 de oameni pentru a imortaliza momentul. Acea fotografie, făcută cu telefonul mobil, i-a costat pe oameni un sfert din salariul lor.

    Peste o lună şi jumătate suntem chemaţi să ne votăm aleşii locali: primarul, şeful consiliului judeţean, consilierii locali, adică oamenii care ne influenţează viaţa curentă, care ne fac curat pe străzi, care îi adună pe vagabonzi, pe câinii maidanezi, care ne pun panseluţe şi ceasuri, care ne asfaltează străzile, care au grijă să nu uităm când s-a înfiinţat localitatea, care dau terenuri din patrimoniu, unii mai cer şi şpagă, unii mai au grijă şi de un spital, de o şcoală sau de o creşă etc.

    Aşa cum arată datele în acest moment, peste 70% din primari şi şefi de consilii judeţene vor fi realeşi. Asta înseamnă că două treimi din oamenii unei localităţi sau ai unui judeţ sunt foarte mulţumiţi de activitatea edililor lor, de ce au făcut ei în ultimii patru ani de mandat pentru comunitatea lor, le-au trecut cu vederea scandalurile, acuzaţiile de corupţie, micile sau marile afaceri făcute şi controlate din birouri. Dacă ţara este compusă din aceste comunităţi, asta înseamnă că 70% din oameni sunt mulţumiţi de felul în care este condusă ţara, de direcţia ei, de economie, de salarii, de joburi, de liderii lor politici. Nu-i aşa?

    Dacă te uiţi pe alte sondaje sau stai de vorbă cu oamenii, în ţară este un dezastru, toată clasa politică este coruptă, toţi fură, mai avem puţin şi ajungem ca Grecia, că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu, tinerii nu mai au niciun viitor aici, nu sunt locuri de muncă, medicii pleacă, profesorii sunt total dezinteresaţi din cauza salariilor mici şi jumătate din elevi pică la bacalaureat sau pensionarii se luptă ca la Rovine pentru o reducere la zahăr şi ulei sau chiar mor la cozi.

    Dar 70% din edilii locali sunt realeşi. Cum vine asta? Marian Oprişan, baronul din Vrancea, cel care timp de două decenii taie şi spânzură, va fi reales în zona lui. Dar în judeţul lui salariul mediu este la jumătate faţă de Braşov, spre exemplu. El este responsabil de 323.000 de locuitori, iar în 2011 în zona lui s-au înfiinţat “109 locuri de muncă” ca urmare a unor noi investiţii. Peste tot auzim că Vrancea este o zonă săracă, că oamenii nu au după ce bea apă, dar Marian Oprişan este reales. În 20 de ani, nu a reuşit să ridice zona, dar va mai primi încă un mandat de patru ani.

    Liviu Dragnea este baronul Teleormanului, o altă zonă săracă. Iar câştigul salarial mediu pentru cei 360.000 de oameni din judeţ este de 1.150 de lei. În Vrancea era 1.086 de lei. Rata şomajului la el în judeţ era de 8,9%, aproape dublu faţă de media naţională. În Timişoara, spre exemplu, rata şomajului era în decembrie de 1,9%. Şi Dragnea va fi votat şi reales. Iar drama cea mai mare este că numărul 2 din PSD, cel mai puternic partid, conduce un judeţ sărac, cu salariile la jumătate faţă de alte zone, fără investiţii majore, fără o şcoală puternică în judeţ, fără companii puternice în zonă şi pretinde să conducă România. Nu a ridicat economic nimic în judeţul lui, în fruntea căruia se află din 1996, dar voturile pe care le strânge în zonă îi sunt suficiente să fie în fruntea PSD.

    Gheorghe Ştefan de la PDL, liderul de peste 10 ani din Piatra-Neamţ, vrea un nou mandat de primar. L-am întrebat: “Ce investitori aţi adus în Piatra-Neamţ?”. “Păi e treaba mea să aduc investitori, să mă duc eu după ei?Au venit unii, nişte italieni, să facă un spital oncologic. Le-am concesionat ceva. Să vedem. Zic că investesc 20 de milioane de euro. Au mai venit nişte supermarketuri.”

    “Dar ceva industrie, investitori care să ridice nişte capacităţi de producţie?” “A, nu. Nu ştiu!” Şi conduce oraşul Piatra-Neamţ de peste un deceniu, iar oamenii vor să-l realeagă. A făcut o telegondolă. “Câţi turişti a adus această telegondolă?”, a fost întrebat la emisiunea “După 20 de ani” de la Pro TV. Îşi scoate banii? “Nu ştiu.” Dar familia lui făcea afaceri în energie. Băiatul lui, la 26 de ani, era acţionar într-o firmă care făcea trading cu energie. Şi asta nu era nimic. În Green Energy, firma unde băiatul lui fusese acţionar, un alt acţionar avea 18 ani. “A fost o afacere legală?” “Da.” “Şi atunci despre ce vorbim?”, ar spune primarul din Piatra-Neamţ, căruia oamenii îi dau voturi.

    Romeo Stavarache, primarul PNL al Bacăului de opt ani, probabil că va cere un nou mandat. Iar Bacăul este cenuşiu, crăpat, fără investitori, o zonă economică care trăieşte din supermarketuri şi din dealerii auto. Şi este un primar liberal. Ar fi trebuit ca toată zona aia să duduie de activitate economică.

    Este treaba primarilor sau a şefilor de consilii judeţene sau a consilierilor să atragă investitori, şi români şi străini, ca să ridice zona lor din punct de vedere economic şi să creeze locuri de muncă? Dacă îl ascultăm pe Gheorghe Ştefan: “Ce, e treaba mea?” sau dacă ne uităm la Sorin Apostu, fostul primar al Clujului care le cerea şpagă investitorilor care voiau să vină în oraş, nu e treaba lor. Investitorii şi locurile de muncă să le facă cei de la Bucureşti, Guvernul, miniştrii, spun ei.

    Dar gândiţi-vă că edilii locali, cei pe care trebuie să-i alegeţi pe 10 iunie, au pe mână anual 44 de miliarde de lei, adică 10 miliarde de euro. În patru ani, prin conturile instituţiilor pe care le conduc au trecut 40 de miliarde de euro. Cu banii ăştia construiai încă o Românie, dacă ar fi să ne uităm puţin într-un deceniu de pe vremea lui Ceauşescu. Ce au făcut cu banii, de oraşele lor sunt cenuşii, de oamenii sunt nemulţumiţi de veniturile pe care le câştigă, de serviciile pe care le primesc în schimbul impozitelor şi taxelor pe care statul le reţine lunar? Păi de unde bani pentru ca şcolile sau spitalele să arate mai bine, dacă tu, ca primar, ca şef al consiliului judeţean, un tartor al întregului judeţ, nici nu-ţi pui problema să aduci tu investitori care să angajeze oameni, să dea drumul la producţie şi după aia să ai de unde lua taxe şi impozite.

    Ştiţi de ce aceşti oameni şi mulţi alţii stau la putere de 8 ani, de 12 sau chiar de 20 şi vor sta şi dacă se enervează mai stau încă pe atât? Pentru că voi, clasa de mijloc, care mai aveţi anii necesari pentru a schimba lucrurile, mai aveţi energia şi determinarea de a vă îndeplini un vis, staţi în casă, protestaţi şi înjuraţi între patru pereţi de 50 de metri pătraţi plini de igrasie, moşteniţi de la bunicii şi părinţii voştri, vă bucuraţi dacă aveţi un job, orice job, chiar dacă sunteţi şef de promoţie la facultate şi lucraţi ca asistent de relaţii cu publicul într-un mall. În loc să ieşiţi în stradă să-i cereţi socoteală celui căruia i-aţi dat votul, fie că e de la PDL, PSD, PNL, UDMR – pe UNPR nu l-aţi votat în 2008, că atunci nici nu exista -, să îi umpleţi căsuţele de la primărie cu indignările voastre, staţi în ziua votului în faţa televizorului, a Internetului, a Facebook-ului (acum patru ani încă nu era pe val, dar acum e la modă), pe terase, la iarbă verde sau în mall. Ăsta este protestul vostru la adresa clasei politice. Nu mă duc la vot, că toţi sunt hoţi şi corupţi. Pe cine să aleg?

    În timp ce voi trăiţi cu această întrebare – “Eu pe cine votez?”-, 70% din edilii actuali s-au şi reales. Neprezentarea voastră este cea mai mare fericire pentru cei care stau de un deceniu la putere. Şi ei ştiu acest lucru. Ei se realeg cu voturile a 20% din locuitorii unei zone. Iar zona este prăbuşită economic şi voi nu aveţi un job mai bine plătit, pe măsura facultăţii pe care aţi terminat-o, spitalele cad pe voi şi pentru a fi trataţi mai bine îi daţi asistentei sau domnului doctor 5, 10 lei, 100 de lei, voi şi copiii voştri învăţaţi de la profesori care nu mai au niciun chef de viaţă şi pe care nu-i respectaţi şi de care râdeţi pentru că poartă acelaşi taior sau acelaşi costum de doi ani.

    Voi sunteţi vinovaţi de cum arată oraşul vostru sau de jobul pe care îl aveţi. Pentru că nu vă duceţi la vot, că nu-i cereţi socoteală celui pe care îl alegeţi an de an sau o dată la patru ani, pentru că prin votul vostru nu îi sancţionaţi pe cei care nu v-au făcut nimic în oraş sau pe cei care vă fură.

    Dacă însă vă place cum arată oraşul, sectorul sau judeţul în care locuiţi, daţi-le votul! Sunt edili locali care au făcut multe lucruri bune pentru zona lor. Şi asta se vede în datele statistice: în salariul mediu al zonei, în investiţii, în rata scăzută a şomajului sau în numărul de joburi create.

    Învăţaţi să cereţi ceva pentru votul pe care o dată la patru ani vi-l cere cineva! L-aţi învestit, l-aţi pus într-o funcţie, vă reprezintă şi trebuie să-i cereţi socoteală. Dar nu puteţi să-i cereţi socoteală stând la bere sau la mall. Voi sunteţi vinovaţi că soarta voastră este decisă de un litru de ulei, un kilogram de zahăr şi două de mălai, produse pe care candidaţii le dau celor care se duc la vot. Voi sunteţi responsabili de comunitate şi, în final, de România. Şi sunteţi vinovaţi dacă nu mergeţi la vot. Indiferent pe cine aţi alege. Pot să vină alţii, clasa politică poate fi schimbată, aerisită, împrospătată doar dacă votaţi! Sunt mulţi în generaţia voastră, de 30 – 40 de ani, care cred ca voi şi care ar avea curajul să iasă în faţă. Dar dacă voi nu ieşiţi la vot, în general, ei sunt siguri că nu are cine să-i voteze. Şi de aceea nu se schimbă nimic.


    Cristian Hostiuc este directorul editorial al Ziarului Financiar. Mai multe opinii ale jurnalistilor ZF pe www.zf.ro/opinii

  • Să dăm bizonului ce-i al bizonului

    La alegerile locale, cetăţeanul votează candidatul, nu partidul, explica într-un editorial Sebastian Lăzăroiu, aşa încât acolo unde sunt primari PDL cu priză la electorat, ei trebuie să-i convingă pe oameni că trebuie să voteze la pachet şi partidul, pentru că un primar bun cu un partid ostil nu va mai putea face nimic. În tabăra opoziţiei, traseişti ca Frunzăverde sau Dugulescu sunt salutaţi cu admiraţie şi consacraţi drept afini ideologici de către conducerea PNL. În “teritoriu”, cum spun politicienii, partidele nu mai candidează cu numele lor, ci în alianţe cu diverse denumiri ad-hoc (Mişcarea pentru Botoşani, Alianţa pentru Viitorul Brăilei) şi cu cromatici schimbate – violet sau verde în loc de portocaliu, de pildă, imitând tacticile de rebranding care îi atrag pe clienţi să cumpere un iaurt cu un ambalaj şi un nume nou.

    Asemenea metode, care implică sforţări de gândire şi chiar inventivitate, par o evoluţie faţă de primitivismul gros, deja devenit clişeu, al “găleţilor” cu care partidele au tot momit oamenii la vot. Multe strategii sunt enunţate şi dezbătute pe faţă, în ziare sau pe bloguri, nu în tenebroasele laboratoare ale consultanţilor, aşadar am avea de-a face cu o creştere a respectului faţă de un electorat căruia nu i se ascunde nimic şi i se explică limpede mişcările de rebranding. Şi, de ce nu, ar fi şi o dovadă de respect de sine al politicianului, al strategului ori al omului de media care vrea să arate că e ingenios şi deschis. Cine studiază însă cu atenţie respectivele dezbateri duse la vedere constată că din ele transpare un dispreţ mult mai dur decât cel al mutelor “găleţi”, care aveau măcar meritul că ofereau alegătorilor săraci ceva concret de mâncare. Acest gen de dispreţ a fost exprimat deschis de deputatul Mircia Giurgiu când a propus votul obligatoriu, sub sancţiunea extremă a interzicerii dreptului de vot pentru recalcitranţi, cu argumentul “Nu ar trebui lăsaţi să decidă dacă vin la vot sau nu; şi acum sunt lăsaţi să decidă şi nu participă la vot!”.

    Exerciţiile de “spunere pe bune”, în presă, pe bloguri ori în declaraţii publice, merg de la încercări de a le deschide ochii “idealiştilor finuţi” care greşesc imaginându-şi că e posibilă un partid al nepătaţilor şi al necorupţilor şi până la culpabilizarea pe şleau a “celor care refuză să-şi asume o poziţie” între dreapta şi stânga sau a “bizonilor” care votează “iresponsabil”. Aceste exerciţii reprezintă un excelent prilej de defulare din partea celor care recurg la ele, tocmai pentru că respectivii au cam tăcut până acum şi s-au căznit să se arate respectuoşi faţă de electorat, şi când au fost înjuraţi, şi când n-au înţeles de ce alegătorii votează clovni sau foşti turnători, şi când au văzut că Parlamentul sau clasa politică în ansamblu nu fac decât să scadă în clasamentul încrederii în instituţii. Prin urmare, în loc de promisiuni electorale fără acoperire avem vituperări sincere, în loc de găleţi avem sancţiuni pentru cetăţeni şi în loc de program politic avem rebranding comercial. Conştient sau nu, evoluţia (ori involuţia, dacă vreţi) reflectă nu doar o disperare de moment din politica românească, ci mai mult încă, decăderea statutului de politician în toată Europa, subminat de forţa pieţelor financiare care îşi impun tot mai evident tehnocraţii şi managerii ei cu preocupări contabile în loc de lideri vizionari care să conjure Speranţa (cu S mare).

    Iar Speranţa cu S mare nu e o ironie, pentru că de ea are nevoie nu numai politicianul ca să fie ales, dar şi societatea ca să meargă înainte. Până acum, dispreţul electoratului faţă de politicieni şi viceversa tindea să fie strict local şi ţinea fie de ideea că o anumită parte a cetăţenilor sau a politicienilor sunt nevrednici, comunişti etc. şi că lucrurile se pot îndrepta prin venirea la putere a celeilalte tabere, fie de ideea că “în ţara asta” totul merge prost fiindcă oamenii sunt necivilizaţi şi instinctuali, iar politicienii sunt cu toţii corupţi, mincinoşi şi incompetenţi, pe când în alte ţări întotdeauna e mai bine. În bătălia de la noi între PDL şi USL sau în cele din anul electoral european 2012, analiştii financiari au fost însă primii care au atras atenţia că între tabere s-au estompat atât diferenţele de programe, cât şi capacitatea liderilor de a aplica după alegeri măsurile corespunzătoare ideologiei sau dorinţelor lor. Nu politicienii ar mai decide, aşadar, ci pieţele, iar câştigătorii ar fi cei ce s-ar resemna să nu se mai lupte cu morile de vânt (cum a încercat un Viktor Orban, de pildă), ci să-şi însuşească un mod de gândire în care ţara nu mai e atât un proiect economic, social şi cultural, cât un business ce trebuie administrat cu maximă eficienţă în condiţii de concurenţă crâncenă.

    Perdanţii însă în această ecuaţie nu sunt însă numai politicienii, ci în primul rând cetăţenii obişnuiţi, adică “bizonii” etern blamaţi fiindcă nu votează cum trebuie sau “idealiştii finuţi” ori “hipsterii” etern visători la o democraţie adevărată. Fiindcă dacă politicienii au prima şansă să priceapă încotro bate vântul, nu au şi tăria de a le spune şi asta pe şleau alegătorilor. Sinceritatea lor ţine atât cât ţine dispreţul exprimabil faţă de cetăţeni; dincolo de el începe însă teritoriul delicat de unde ar trebui să se recunoască ei înşişi dinainte învinşi de nişte forţe mai presus de ei – or, aşa ceva nu se face să discuţi cu electoratul.

  • Realitatea îmbogăţită

    În urmă cu un an Larry Page a devenit director executiv (CEO) al Google, înlo-cuindu-l pe Eric Schmidt, omul care a condus compania vreme de zece ani. Mişcarea a fost comparată cu revenirea triumfătoare a lui Steve Jobs la conducerea Apple în 1997, însă analogia este forţată. Larry Page nu a părăsit niciodată compania pe care a fondat-o, iar prestaţiei lui Schmidt nu prea i se poate reproşa ceva. De altfel, Schmidt a rămas preşedinte executiv şi va fi în continuare vocea publică a companiei, având de gestionat chestiuni complicate legate de legislaţia anti-trust, de acuzele privind violarea intimităţii utilizatorilor şi de interminabilul război al brevetelor cu rivali precum Apple şi Microsoft.

    Însă investitorii nu prea agreează fondatori în postura de executivi ai corporaţiilor (îi consideră prea “implicaţi emoţional”) şi se simţeau mult mai bine în compania unui executiv “pur-sânge” precum Schmidt decât în compania unui tehnician precum Page. Cu toate acestea, se pare că Larry Page şi-a făcut bine treaba în anul care a trecut, renunţând la mai multe proiecte care nu s-au dovedit viabile (precum Buzz, Wave sau enciclopedia Knol) şi orientând eforturile spre o integrare a serviciilor în jurul câtorva puncte nodale. Dintre acestea se distinge reţeaua de socializare Google Plus, care a depăşit o sută de milioane de membri şi se îmbogăţeşte constant cu noi funcţionalităţi.

    Mult mai discretă este însă activitatea celuilalt fondator, Sergey Brin, care dirijează un misterios centru de cercetări numit Google X Labs, unde se lucrează la proiectele futuristice pe termen lung, dintre care puţine par realizabile în viitorul apropiat. Proiectul ascensorului spaţial destinat transportului de materiale în spaţiu sau pe orbita Pământului fără utilizarea unei rachete ar părea mai firesc la NASA decât la o companie. Şi totuşi rezultatele cercetărilor de aici încep să se vadă. Nu demult, o maşină echipată de Google capabilă să navigheze fără şofer a făcut vâlvă. Dacă însă în acest domeniu mai există cercetări şi experimente, unele dintre ele finanţate de DARPA (cum ar fi cele de la universităţile Stanford şi Carnegie Mellon), iar altele de marii producători, proiectul Google Glass are şanse să se concretizeze prin nişte ochelari care ne vor sta pe nas într-un viitor nu prea îndepărtat. Într-un articol din februarie, New York Times specula (pe baza unor surse neprecizate) că ochelarii vor fi puşi în vânzare până la sfârşitul anului la preţuri comparabile cu un smartphone de vârf, dar Google a dezminţit prompt informaţia. În schimb, Wired este de părere că, deşi există deja prototipuri, Google Glass este mai degrabă un concept decât un produs.

    De fapt, ceea ce a lansat Google zilele trecute este doar un video de două minute şi jumătate care ilustrează ce ar putea să însemne Project Glass (acesta este numele în postarea de pe Google Plus în care s-a făcut anunţul) şi solicită publicului păreri şi sugestii. În principiu, “ochelarii” sunt de fapt un telefon inteligent bazat pe Android, dar cu o interfaţă diferită. Pentru partea vizuală avem o lentilă plasată pe o ramă, care va furniza informaţii în partea de sus a câmpului vizual, în vreme ce comenzile sunt exclusiv vocale. Desigur, ansamblul dispune de conectivitate GSM şi WiFi, de sistem de geo-locaţie, cameră foto-video şi tot ce mai este necesar. Deşi poza lui Geordi La Forge din Star Trek ilustrează multe articole dedicate conceptului, Google Glass nu este desigur o proteză vizuală, ci mai degrabă un sistem total hand-free, capabil să ne furnizeze ceva ce proiectanţii numesc “realitate îmbogăţită” (augmented reality).

    Este de remarcat că Google îşi foloseşte în acest proiect anii de cercetări în domeniul recunoaşterii vocale şi integrează multe elemente de inteligenţă artificială, rivalizând cu ceea ce încearcă Apple cu sistemul Siri. O altă caracteristică interesantă este faptul că întregul ansamblu este clar orientat spre social networking şi multe dintre funcţionalităţi converg spre Google Plus. De exemplu, o poză (realizată printr-o simplă comandă de gen “take a shot”) poate fi imediat postată printr-o comandă “share”. De asemenea, prietenii din reţea pot fi localizaţi dacă sunt în apropiere. Diverse alte servicii Google (de exemplu, hărţile sau partea de shopping) conlucrează pentru a ne “îmbogăţi realitatea” cu informaţii relevante.

    Rămâne să ne gândim dacă suntem pregătiţi să acceptăm la modul cel mai concret că tehnologia devine o extensie a corpului nostru. Se pare că vom deveni cyborgi mai repede decât credeam.

  • Hârtia în faţa digitalului

    Îmi plac cărţile. Am crescut într-o casă cu o bibliotecă destul de bine garnisită, căreia i-am simţit lipsa după ce am plecat. Am petrecut apoi mult timp în bibliotecile universitare şi, cu timpul, mi-am dat seama că nu-i destul să citesc o carte. Vreau să fie a mea, să o iau din raft oricând vreau să o răsfoiesc din nou. N-aş putea zice că sunt un colecţionar, dar în vremurile când editurile scoteau mai puţine titluri interesante decât puteam eu să citesc, am bătut îndelung anticariatele şi talciocurile, iar cărţile pe care le-am cumpărat de-acolo le îndrăgesc cel mai mult, pentru că au în spate câte o mică poveste.Am urmărit de multă vreme ascensiunea cărţilor digitale şi mereu am fost convins că la un moment dat se vor impune.

    Acum se pare că momentul acela este aproape. Un recent studiu realizat de Pew Research Center’s Internet & American Life Project oferă o serie de date interesante. În anul care a trecut, unul din cinci americani a citit cel puţin o carte digitală, fie pe un cititor specializat, fie pe o tabletă, iar industria cărţilor în format digital a raportat o cifră de afaceri de 1,7 miliarde de dolari (probabil cifra reală e mult mai mare), ceea ce-i conferă deja un statut semnificativ în peisajul editorial. Mai interesant este însă faptul că cei ce citesc cărţi digitale au citit semnificativ mai multe cărţi decât cei care citesc în modul tradiţional (în medie 24 de titluri faţă de 15 în 2011).

    Desigur, se poate specula că însuşi faptul că şi-au cumpărat un e-book reader dovedeşte un interes crescut faţă de lectură, însă 41% dintre posesorii de tablete şi 35% dintre cei de cititoare specializate afirmă că citesc mai mult decât înainte de a avea aparatele. Faptul că 29% dintre americani citesc cărţi pe smartphone nu este relevant, însă poate fi interesant de aflat că, cititorii de cărţi digitale n-au renunţat la lectura cărţilor imprimate. Analiştii sunt de părere că, indiferent cât vor câştiga în popularitate cărţile digitale, cărţile pe hârtie vor avea public şi, cu timpul, se va stabili un echilibru. Acest echilibru merită o mică discuţie.

    Avantajele cărţilor digitale au fost deseori enumerate, începând cu portabilitatea, trecând prin costuri şi modalităţi de distribuţie şi terminând cu salvarea pădurilor (deşi, în materie de ecologie, încă se discută). Dar sunt şi altele, mai puţin evidente. De exemplu, pentru cei cu probleme de vedere, posibilitatea de a mări corpul de literă fără a pierde înca-drarea este de nepreţuit. Deşi se consideră că ergonomia vizuală a tipăriturii e încă superioară, nu e întotdeauna aşa – de exemplu, cărţile tipărite la noi înainte de 1990 sunt acum aproape ilizibile, din cauza calităţii execrabile a hârtiei şi tiparului. Însă cartea tipărită are atuurile ei, începând cu senzaţia obiectului (mirosul, textura, chiar greutatea) şi un fel special de ataşament, în care se încadrează şi mica poveste (când şi cum am cumpărat-o sau am primit-o). Important este şi faptul că poţi să răsfoieşti o carte pe care n-o cunoşti, ceea ce poate să-ţi dea indicii mai bune decât primul capitol pe care-l oferă de obicei librăriile digitale.

    Apoi sunt şi aspecte strict practice: cărţile tehnice sau cele de artă – cu multe tabele, ilustraţii sau casete de text – se pretează mai bine la dimensiuni mari, greu accesibile aparatelor actuale. Apoi sunt lucruri care ţin de “personalizare”, unde pornim de la sublinieri şi note (mai comode decât pe digital) şi ajungem la dedicaţii, autografe sau ex-libris-uri. Încă nu m-am obişnuit cu ideea că aş putea oferi drept cadou o carte digitală.

    Însă un argument mai puternic pare să se contureze: mai mulţi cititori (susţinuţi şi de un studiu realizat de Jakob Nielsen) constată din experienţă că pot citi mai repede textul tipărit (Nielsen a estimat sporul de viteză la 6,2%). Se poate argumenta că e o chestiune de obişnuinţă, însă un alt aspect este că oamenii susţin că reţin mai puţin din ce-au citit pe digital decât pe hârtie. Se pare că e vorba de tehnici mnemonice implicite pe care le-am deprins în lunga noastră experienţă cu obiectele şi care se bazează pe informaţii vizuale. De exemplu, numărul paginii sau poziţia în pagină sunt uneori indicii, dar în e-books depind de mărimea corpului de text.

    Cred însă că este vorba de acomodare şi, poate, de o oarecare reţinere în faţa unei tehnologii interpuse între cititor şi text. Deşi la Kindle şi la telecomanda televizorului am rareori acces, am citit suficient ca să constat că experienţa nu diferă de cea a lecturii tipăriturii. Singurul lucru care-mi lipseşte este coperta.

  • Dragoş Pătroi: Ţărişoara, valuta şi străinătatea

    După Revoluţia din 1989, una nu tocmai de catifea, aveam să constat că vechile clişee legate de “străinătate” nu numai că nu dispăruseră din peisajul public, dar unele dintre ele – gen “nu a mâncat salam cu soia” sau “vrea să vândă ţara străinilor” – erau mai actuale ca oricând. Probabil, din punct de vedere politic şi electoral, dădeau foarte bine la popor, asta deşi, teoretic, ar fi trebuit să ne debarasăm de mentalităţile societăţii socialiste multilateral dezvoltate…

    Cu timpul, fenomenul de internaţionalizare a pieţelor de producţie şi de desfacere a devenit tot mai vizibil, globalizarea economică fiind noul cuvânt de ordine în lumea afacerilor; astfel, uşor-uşor, teoria lui David Korten a capătat din ce în ce mai multă consistenţă… Se pare că nici noi nu am avut prea multe opţiuni şi – mai de voie, mai de nevoie, mai direct sau mai discret – am intrat şi în NATO şi în UE (nota bene!), iar economia românească a trebuit să se integreze în această “horă competiţională”; cât de pregătiţi am fost să o facem, e deja o altă discuţie!

    Pe cale de consecinţă, sintagma privind “pericolul perfid al străinătăţii” şi-a pierdut din consistenţă şi din virulenţă şi a trebuit să fie repoziţionată în noul context. Cum a fost “reinterpretată”? Simplu, la nivel fiscal, apărând astfel unele voci în mediul public care înfierează, cu aceeaşi mânie proletară de pe vremuri, transferul bazelor impozabile din România către alte jurisdicţii fiscale mai puţin restrictive. Dincolo de retorica evident populistă, am încercat să văd care sunt abaterile de la normele legale în cazul transferului transfrontalier al profiturilor şi/sau veniturilor.

    La nivelul profiturilor, atâta timp cât există un Ghid O.E.C.D. în domeniul preţurilor de transfer – prin care se menţionează foarte clar modul de stabilire a valorii de piaţă după “principiul lungimii de braţ” -, iar prevederile acestuia au fost asimilate la nivel de practică în spaţiul comunitar şi transpuse inclusiv la nivelul legislaţiei fiscale interne (fie în Codul fiscal sau de procedură fiscală, fie în Ordinul nr. 222/2008), chiar nu văd care e problema. Cu un singur amendament: preţul tranzacţiilor dintre persoane afiliate să fie cel de piaţă, raportat la conţinutul şi modul de întocmire şi structurare ale dosarului preţurilor de transfer. Desigur, dacă ne raportăm şi la nişte speţe (mai “neconvenţionale”) din jurisprudenţa comunitară, lucrurile devin şi mai “incitante” – asta fără a mai pune la socoteală faptul că Liniile Directoare O.E.C.D. în domeniul preţurilor de transfer au fost revizuite în iulie 2010, fiind introduse noi prevederi legate de regimul fiscal pe care îl implică restructurarea unei afaceri.

    Pe de altă parte, la nivelul veniturilor, valul de modificări ale legislaţiei fiscale (aferente perioadei septembrie 2011 – februarie 2012) cred că au avut cel mai mare impact practic, efectiv, la nivelul regimului fiscal aplicabil veniturilor obţinute de nerezidenţi din România. Astfel, anterior apariţiei O.U.G. nr. 30/2011 (ale cărei prevederi au intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2012), reconsiderarea statutului de rezidenţă fiscală se realiza dacă cel puţin unul din criteriile de stabilire a rezidenţei fiscale (reglementate la art. 7 pct. 23 Cod fiscal) nu era respectat 3 ani consecutivi, şi nu doar pe parcursul unui singur an! În plus, criteriile respective – deşi destul de restrictive – au şi un grad ridicat de risc fiscal, cel puţin atâta timp cât Normele metodologice nu definesc conceptual, ca atare, noţiunea de “centrul intereselor vitale”, ci doar fac trimitere la unele situaţii (subiective, în opinia mea!) în funcţie de care acesta se poate stabili. Nu în ultimul rând, formularele prevăzute a fi întocmite şi procedura de întocmire şi depunere a acestora (conform reglementărilor aduse de O.M.F.P. nr. 74/2012), îmi dau senzaţia că statutul de nerezident fiscal în România ar avea nevoie de un fel de “viză” a organelor fiscale.

    În ceea ce mă priveşte, cred că s-a plecat iar de la efect şi nu de la cauză. Adică am preferat să limităm posibilităţile practice de optimizare a sarcinii fiscale – privind această “magie neagră” (perfect legală însă!) a schimbării rezidenţei fiscale – decât să procedăm la o relaxare a regimului fiscal de impozitare a dividendelor. Asta în condiţiile în care ţări respectate şi cu tradiţie din U.E. (fără a mă referi aici la paradisurile fiscale “clasice” ale Europei) au înţeles mai bine “mersul lucrurilor” şi au procedat în consecinţă, acest fapt conducând la încheierea unor noi Convenţii de evitare a dublei impuneri între România şi ţările în cauză, în anii 2000 – spre exemplu, cota de impozitare a dividendelor obţinute din România de un rezident austriac nu poate depăşi 5%, conform prevederilor corelative ale Codului fiscal şi ale Legii nr. 333/2005.


    Dragoş Pătroi este consultant fiscal, managing partner la DRP Tax Wizards.