Aproape o sută de persoane din localitatea argeşeană Mărăcineni ar putea ajunge în stradă după ce ANAF a emis o decizie de executare a locuinţelor în care ele stau de zeci de ani, după ce Institutul Pomicol din localitate, proprietarul imobilelor, nu şi-a plătit datoriile către stat, transmite corespondentul MEDIAFAX.
Chiriaşi şi chiar proprietari care locuiesc de zeci de ani în garsoniere şi apartamente care aparţin Institutului Pomicol de la Mărăcineni, din Argeş, riscă să ajungă în stradă în plină iarnă.
“De 50 de ani suntem aici. Copiii noştri aici s-au născut. De 50 de ani noi aici decartăm. Ce aşteaptă dumnealor de la noi acum, să murim să le vândă la alţii? Noi, pe toată perioada de iarnă, plătim întreţinerea 9 milioane de lei. Demonstrăm cu acte. Aici e o mafie! Se strecoară nişte greşeli extraordinar de mari. Aceşti bani pe care i-am dat noi s-au dus nu se ştie unde. Cineva a mâncat aceşti bani. Noi murim, dar copiii noştri n-au unde să stea”, a spus unul dintre bărbaţii care se află pe lista celor care urmează să rămână fără locuinţă.
Aproape o sută de persoane din localitatea argeşeană Mărăcineni ar putea ajunge în stradă după ce ANAF a emis o decizie de executare a locuinţelor în care ele stau de zeci de ani, după ce Institutul Pomicol din localitate, proprietarul imobilelor, nu şi-a plătit datoriile către stat, transmite corespondentul MEDIAFAX.
Chiriaşi şi chiar proprietari care locuiesc de zeci de ani în garsoniere şi apartamente care aparţin Institutului Pomicol de la Mărăcineni, din Argeş, riscă să ajungă în stradă în plină iarnă.
“De 50 de ani suntem aici. Copiii noştri aici s-au născut. De 50 de ani noi aici decartăm. Ce aşteaptă dumnealor de la noi acum, să murim să le vândă la alţii? Noi, pe toată perioada de iarnă, plătim întreţinerea 9 milioane de lei. Demonstrăm cu acte. Aici e o mafie! Se strecoară nişte greşeli extraordinar de mari. Aceşti bani pe care i-am dat noi s-au dus nu se ştie unde. Cineva a mâncat aceşti bani. Noi murim, dar copiii noştri n-au unde să stea”, a spus unul dintre bărbaţii care se află pe lista celor care urmează să rămână fără locuinţă.
Mulţi dintre cei care au maşini preferă să le ţină toată ziua pornite, de teamă că n-ar mai putea să le pornească iar, relatează Dailymail. Iar săpatul unei gropi de înmormântare poate dura, în Oymyakon, chiar şi trei zile, pentru că pământul trebuie încălzit cu cărbuni încinşi pentru a putea fi săpat.
Iarna poate părea grea, adeseori, penru oricare dintre noi, dar puţini sunt cei care s-au confruntat cu situaţii extreme, aşa cum fac adesea locuitorii din Oymyakon, sat în care din pricina frigului nici măcar nu pot ateriza avioane.Valea Oymyakon, plasată în nord estul Rusiei, este cunoscută şi ca Polul Frigului, cu o temperatură frecventă de -50 de grade Celsius pe perioada iernii. În 1993 a căştigat titlul de cea mai friguroasă aşezare de planetă după ce temperatura a scăzut în termometre până la -98 de grade celsius, potrivit Wired.
Fotograful Amos Chapple nu a putut rezista şi a mers până în Oymyakon pentru a vedea cum trăiesc oamenii. El a călătorit peste 10.000 de mile pentru a ajunge acolo şi a mers două zile cu maşina din cel mai apropiat oraş, Yakutsk , aflat la aproximativ 600 de mile distanţă. Chapple a povestit că a întâmpinat dificultăţi deoarce aparatul de fotografiat îngheţa. “Când interiorul camerei de fotografiat îngheţa nu mai aveam ce să fac. Mă adăposteam înapoi la căldură”, a spus el. A încercat să fotografieze deschis la geacă pentru a ţine aparatul aproape de corp şi îşi ţinea respiraţia când fotografia ca aburul expirat să nu apară în imagini.
Aşezarea găzduieşte în jur de 500 de persoane şi era, în 1920, un popas pentru crescătorii de reni, care opreau în Oymyakon ca să adape animalele la izvoarele termale. Guvernul sovietic însă, în dorinţa de a determina populaţiile nomade să se aşeze, a făcut în Oymyakon o aşezare.
Locuitorii se confruntă cu situaţii în care cerneala din stilouri îngheaţă, ochelarii de asemeni iar bateriile se descarcă. Chiar dacă zona ar avea semnal pentru telefoane mobile, aparatele nu ar putea să funcţioneze în aceste condiţii.
În mod ironic, Oymyakon înseamnă, în traducere, “apă care nu îngheaţă”, graţie izvoarelor termale din apropiere. Locuitorii sunt obişnuiţi cu condiţii de trai greu de imaginat, iar şcoala se închide doar când temperaturile sunt mai scăzute de -52 grade Celsius. Aşezarea se află la 750 metri deasupra nivelul mării, iar lungimea zilei variază de la 3 ore iarna până la 21 de ore în timpul verii, când temperaturile cresc şi peste 30 de grade Celsius.
Mulţi dintre cei care au maşini preferă să le ţină toată ziua pornite, de teamă că n-ar mai putea să le pornească iar, relatează Dailymail. Iar săpatul unei gropi de înmormântare poate dura, în Oymyakon, chiar şi trei zile, pentru că pământul trebuie încălzit cu cărbuni încinşi pentru a putea fi săpat.
Iarna poate părea grea, adeseori, penru oricare dintre noi, dar puţini sunt cei care s-au confruntat cu situaţii extreme, aşa cum fac adesea locuitorii din Oymyakon, sat în care din pricina frigului nici măcar nu pot ateriza avioane.Valea Oymyakon, plasată în nord estul Rusiei, este cunoscută şi ca Polul Frigului, cu o temperatură frecventă de -50 de grade Celsius pe perioada iernii. În 1993 a căştigat titlul de cea mai friguroasă aşezare de planetă după ce temperatura a scăzut în termometre până la -98 de grade celsius, potrivit Wired.
Fotograful Amos Chapple nu a putut rezista şi a mers până în Oymyakon pentru a vedea cum trăiesc oamenii. El a călătorit peste 10.000 de mile pentru a ajunge acolo şi a mers două zile cu maşina din cel mai apropiat oraş, Yakutsk , aflat la aproximativ 600 de mile distanţă. Chapple a povestit că a întâmpinat dificultăţi deoarce aparatul de fotografiat îngheţa. “Când interiorul camerei de fotografiat îngheţa nu mai aveam ce să fac. Mă adăposteam înapoi la căldură”, a spus el. A încercat să fotografieze deschis la geacă pentru a ţine aparatul aproape de corp şi îşi ţinea respiraţia când fotografia ca aburul expirat să nu apară în imagini.
Aşezarea găzduieşte în jur de 500 de persoane şi era, în 1920, un popas pentru crescătorii de reni, care opreau în Oymyakon ca să adape animalele la izvoarele termale. Guvernul sovietic însă, în dorinţa de a determina populaţiile nomade să se aşeze, a făcut în Oymyakon o aşezare.
Locuitorii se confruntă cu situaţii în care cerneala din stilouri îngheaţă, ochelarii de asemeni iar bateriile se descarcă. Chiar dacă zona ar avea semnal pentru telefoane mobile, aparatele nu ar putea să funcţioneze în aceste condiţii.
În mod ironic, Oymyakon înseamnă, în traducere, “apă care nu îngheaţă”, graţie izvoarelor termale din apropiere. Locuitorii sunt obişnuiţi cu condiţii de trai greu de imaginat, iar şcoala se închide doar când temperaturile sunt mai scăzute de -52 grade Celsius. Aşezarea se află la 750 metri deasupra nivelul mării, iar lungimea zilei variază de la 3 ore iarna până la 21 de ore în timpul verii, când temperaturile cresc şi peste 30 de grade Celsius.
Mulţi dintre cei care au maşini preferă să le ţină toată ziua pornite, de teamă că n-ar mai putea să le pornească iar, relatează Dailymail. Iar săpatul unei gropi de înmormântare poate dura, în Oymyakon, chiar şi trei zile, pentru că pământul trebuie încălzit cu cărbuni încinşi pentru a putea fi săpat.
Iarna poate părea grea, adeseori, penru oricare dintre noi, dar puţini sunt cei care s-au confruntat cu situaţii extreme, aşa cum fac adesea locuitorii din Oymyakon, sat în care din pricina frigului nici măcar nu pot ateriza avioane.Valea Oymyakon, plasată în nord estul Rusiei, este cunoscută şi ca Polul Frigului, cu o temperatură frecventă de -50 de grade Celsius pe perioada iernii. În 1993 a căştigat titlul de cea mai friguroasă aşezare de planetă după ce temperatura a scăzut în termometre până la -98 de grade celsius, potrivit Wired.
Fotograful Amos Chapple nu a putut rezista şi a mers până în Oymyakon pentru a vedea cum trăiesc oamenii. El a călătorit peste 10.000 de mile pentru a ajunge acolo şi a mers două zile cu maşina din cel mai apropiat oraş, Yakutsk , aflat la aproximativ 600 de mile distanţă. Chapple a povestit că a întâmpinat dificultăţi deoarce aparatul de fotografiat îngheţa. “Când interiorul camerei de fotografiat îngheţa nu mai aveam ce să fac. Mă adăposteam înapoi la căldură”, a spus el. A încercat să fotografieze deschis la geacă pentru a ţine aparatul aproape de corp şi îşi ţinea respiraţia când fotografia ca aburul expirat să nu apară în imagini.
Aşezarea găzduieşte în jur de 500 de persoane şi era, în 1920, un popas pentru crescătorii de reni, care opreau în Oymyakon ca să adape animalele la izvoarele termale. Guvernul sovietic însă, în dorinţa de a determina populaţiile nomade să se aşeze, a făcut în Oymyakon o aşezare.
Locuitorii se confruntă cu situaţii în care cerneala din stilouri îngheaţă, ochelarii de asemeni iar bateriile se descarcă. Chiar dacă zona ar avea semnal pentru telefoane mobile, aparatele nu ar putea să funcţioneze în aceste condiţii.
În mod ironic, Oymyakon înseamnă, în traducere, “apă care nu îngheaţă”, graţie izvoarelor termale din apropiere. Locuitorii sunt obişnuiţi cu condiţii de trai greu de imaginat, iar şcoala se închide doar când temperaturile sunt mai scăzute de -52 grade Celsius. Aşezarea se află la 750 metri deasupra nivelul mării, iar lungimea zilei variază de la 3 ore iarna până la 21 de ore în timpul verii, când temperaturile cresc şi peste 30 de grade Celsius.
Tom Hugh-Jones, producătorul seriei de documentare de succes Planet Earth II, avea doar cinci ani când părinţii săi, antropologi de meserie, s-au mutat timp de un an în pădurile tropicale amazoniene din Columbia, împreună cu el şi sora sa. Într-un interviu acordat jurnaliştilor de la The Mail, bărbatul de 42 de ani spune că experienţa pe care a trăit-o în copilărie l-a ajutat în crearea seriei de documentare despre traiul animalelor, care a avut un mare succes la nivel global.
„Îmi amintesc că în prima zi în junglă, călătorind cu o canoe de-a lugul râului până la locuinţele triburilor, localnicii aruncau cu săgeţi cu foc în maimuţele din copacii de pe mal. Am fost atât de şocat încât am început să ţip pentru a determina maimuţele să fugă şi să-şi salveze vieţile”, povesteşte Hugh-Jones. Dar odată ce s-a obişnuit cu mersul lucrurilor, a preluat şi din obiceiurile localnicilor – a avut propriul său arc cu săgeţi, cu care, spune el, urmărea animalele pe care ani mai târziu le-a filmat pentru documentar. „Plecam la vânătoare de papagali, maimuţe, tucani şi porci sălbatici, care făceau parte din meniul meu, la fel ca omizile, furnicile si tot felul de gândaci.
„Am dormit în hamac şi vestimentaţia mea era exact ca cea a localnicilor, având rolul de a-ţi acoperi doar părţile intime. Am trăit în sălbăticie la cel mai veridic mod. Ai mei mă lăsau să mă plimb singur prin junglă sau să fac focul oriunde doream. Eram în elementul meu”, mai povesteşte acesta. Întreaga familie s-a adaptat, de asemenea, vieţii tribale, ceea ce însemna că vânau animale pentru a-şi procura hrana. În tot acest timp, Tom a dezvoltat o afinitate pentru animale, cu care a rămas pe viaţă. După un an, când familia a revenit la viaţa lor din Cambridge, Tom recunoaşte că pentru el a fost un şoc real şi a rămas în „starea de Mowgli ” o perioadă.
Experienţa pe care a trăit-o în junglă, alături de pasiunea pentru documementarele lui David Attenborough, s-au numărat printre factorii ce l-au determinat pe Tom să-şi ia diploma în zoologie la Universitatea Bristol. Ulterior, acesta s-a alăturat BBC, unde a ajutat la producerea primei serii a documentarelor Planet Earth în 2006. „La una dintre primele mele misiuni pe teren pentru filmarea Planet Earth m-am întors, după mulţi ani, în pădurile amazoniene, unde am filmat animalele pe care cândva le vânam. A fost o experienţă puţin ciudată. Îi spuneam cameramanului <<acestea au chiar un gust bun>>” , îşi aminteşte Tom. „Şi îmi tot veneau în minte mirosuri şi gusturi familiare, ce au evocat amintiri pe jumătate uitate, dar încă vii”, adaugă el.
În calitate de producător al seriei a II-a Planet Earth, Tom a fost responsabil pentru supravegherea echipelor celor şase filme ce au captivat milioane de telespectatori.
Tom Hugh-Jones, producătorul seriei de documentare de succes Planet Earth II, avea doar cinci ani când părinţii săi, antropologi de meserie, s-au mutat timp de un an în pădurile tropicale amazoniene din Columbia, împreună cu el şi sora sa. Într-un interviu acordat jurnaliştilor de la The Mail, bărbatul de 42 de ani spune că experienţa pe care a trăit-o în copilărie l-a ajutat în crearea seriei de documentare despre traiul animalelor, care a avut un mare succes la nivel global.
„Îmi amintesc că în prima zi în junglă, călătorind cu o canoe de-a lugul râului până la locuinţele triburilor, localnicii aruncau cu săgeţi cu foc în maimuţele din copacii de pe mal. Am fost atât de şocat încât am început să ţip pentru a determina maimuţele să fugă şi să-şi salveze vieţile”, povesteşte Hugh-Jones. Dar odată ce s-a obişnuit cu mersul lucrurilor, a preluat şi din obiceiurile localnicilor – a avut propriul său arc cu săgeţi, cu care, spune el, urmărea animalele pe care ani mai târziu le-a filmat pentru documentar. „Plecam la vânătoare de papagali, maimuţe, tucani şi porci sălbatici, care făceau parte din meniul meu, la fel ca omizile, furnicile si tot felul de gândaci.
„Am dormit în hamac şi vestimentaţia mea era exact ca cea a localnicilor, având rolul de a-ţi acoperi doar părţile intime. Am trăit în sălbăticie la cel mai veridic mod. Ai mei mă lăsau să mă plimb singur prin junglă sau să fac focul oriunde doream. Eram în elementul meu”, mai povesteşte acesta. Întreaga familie s-a adaptat, de asemenea, vieţii tribale, ceea ce însemna că vânau animale pentru a-şi procura hrana. În tot acest timp, Tom a dezvoltat o afinitate pentru animale, cu care a rămas pe viaţă. După un an, când familia a revenit la viaţa lor din Cambridge, Tom recunoaşte că pentru el a fost un şoc real şi a rămas în „starea de Mowgli ” o perioadă.
Experienţa pe care a trăit-o în junglă, alături de pasiunea pentru documementarele lui David Attenborough, s-au numărat printre factorii ce l-au determinat pe Tom să-şi ia diploma în zoologie la Universitatea Bristol. Ulterior, acesta s-a alăturat BBC, unde a ajutat la producerea primei serii a documentarelor Planet Earth în 2006. „La una dintre primele mele misiuni pe teren pentru filmarea Planet Earth m-am întors, după mulţi ani, în pădurile amazoniene, unde am filmat animalele pe care cândva le vânam. A fost o experienţă puţin ciudată. Îi spuneam cameramanului <<acestea au chiar un gust bun>>” , îşi aminteşte Tom. „Şi îmi tot veneau în minte mirosuri şi gusturi familiare, ce au evocat amintiri pe jumătate uitate, dar încă vii”, adaugă el.
În calitate de producător al seriei a II-a Planet Earth, Tom a fost responsabil pentru supravegherea echipelor celor şase filme ce au captivat milioane de telespectatori.