BusinessMagazin

Tag: fermieri

  • De la fermă la furculiţă. Fermierii români pariază pe sistemul integrat de producţie: „Cu cât ajunge mai aproape de consumator, cu atât aduce mai multă valoare în economie”

    Sistemul integrat de producţie devine din ce în ce mai apreciat de fermierii români în condiţiile în care tot mai mulţi aleg să treacă de la simpla producţie materie primă, aşa cum sunt carnea, laptele, legumele sau fructele, mai departe către propria fabrică de procesare.

    Mulţi aleg să-şi deschidă chiar propriile magazine. Un exemplu este Agroserv Măriuţa, o fermă cu circa 1.000 de vaci de lapte, care în 2018 a deschis propria fabrică de lactate sub brandul Agroserv Măriuţa. Înainte de a avea propria fabrică, ferma din Drăgoeşti (jud. Ialomiţa) trimitea laptele către cei mai mari procesatori de lapte din România, dar şi în Bulgaria. În sectorul lactate, în sistem integrat mai lucrează şi Teletext (brandul Diami), Carmo Lact Prod (Monor) sau Ferma cu Omenie. Pe de altă parte, în industria cărnii de pui, marii jucători precum Transavia din Alba, Aaylex (CocoRico) din Buzău sau Agricola Internaţional din Bacău cu ajutorul sistemului integrat de producţie au ajuns pe primele locuri în ceea ce priveşte vânzările în acest sector. Însă în sectorul legumelor şi fructelor tot mai mulţi antreprenori îşi fac curaj să treacă de producţia de materii prime la producţia proprie.

    Exemple sunt Daniel Guzu, care are livezi de fructe şi propria viţă-de-vie şi a lansat brandurile Ana are (sucuri) şi Domeniile Panciu (vinuri), Ilie Potecaru, care a pus pe piaţă brandul de sucuri de cătină Melissimo, dar şi mai mulţi producători de dulceţuri şi compoturi. De altfel, „farm to fork” (de la fermă la furculiţă n.red.) este un concept promovat de Uniunea Europeană, prin care se doreşte, printre altele, asigurarea unei oferte de produse alimentare suficiente, accesibile ca preţ şi nutritive în limitele planetare, înjumătăţirea utilizării pesticidelor, a îngrăşămintelor şi a vânzării de antimicrobiene, creşterea suprafeţelor de teren destinate agriculturii ecologice, dar şi reducerea pierderilor şi a risipei de alimente. 

     

    Ce spun antreprenorii care au adoptat sistemul integrat de producţie:

     

    Adrian Cocan, director general, Agroserv Măriuţa (Lăptăria cu Caimac)

    Cel mai important este accesul la materie primă, iar pentru noi a fost foarte important să putem avea control asupra calităţii, acesta cred că este principalul avantaj al sistemului integrat de producţie. În momentul în care ai un număr foarte mare de furnizori, mai ales de materii prime, este greu să controlezi calitatea. Şi, în plus, este vorba de economii, de eficienţa pe care o aduce un astfel de lanţ integrat. Cred că acest lanţ de sistem integrat poate aduce un plus de valoare întregii economii, dar doar dacă îl ducem până la capăt, adică valoarea vine cu cât eşti mai aproape de consumator. Este important ca agricultura să beneficieze mai mult de procesare, pentru că să vindem materie primă în străinătate şi să importăm produse finite nu poate să fie profitabil pentru ţară.

     

    Dacian Badea, preşedinte, Fermele Ecologice Silvania

    Principalul ajutor al sistemului integrat de producţie este dat clientului. Ca să pui pe masa clienţilor nişte produse mai bune, mai sănătoase, bio, este nevoie de acest lanţ integrat pentru că putem controla calitatea, că în ambalajul finit este un produs de calitate, dintr-un lapte de calitate, de la un animal bine crescut cu furaje de calitate. Nu putem controla alţi furnizori şi cel mai bine e să fii propriul furnizor pe lanţul alimentar. De asemenea, lanţul integrat, lanţul from farm to fork, promovat de UE aduce alte beneficii şi anume poluare mai puţină şi prospeţine mai mare. Nu plimbăm mărfurile prin lume şi astfel poluăm mai puţin. Şi avem siguranţa că nu avem probleme pe fluxul de producţie, aşa cum este apariţia diverselor bacterii în lapte. De asemenea, noi tăiem animalele azi, sunt ambalate şi apoi a doua zi ajung pe rafturile magazinelor. Noi lucrăm doar în sistem ecologic. Animalele sunt crescute în sistem ecologic, culturile vegetale sunt ecologice, procesarea este strict ecologică.

     

    Alexandru Baciu, proprietar, Ferma Baciu

    Sistemul integrat este cel mai bun şi cel mai fezabil, numai că fermierul român este decapitalizat pentru că nu a avut acces la bani ieftini. Băncile, până acum 10 ani, nu se uitau la fermierii noştri. Iar acum ca să faci un sistem integrat astfel încât să te poţi lupta cu marile lanţuri de magazine trebuie ca fermierii să se unească, iar fermierii nu vor să se unească din varii motive. Noi lucrăm integrat, avem producţie vegetală, fermă de animale, abator, fabrică, carmangerie, am magazine, restaurant, dar e foarte greu pe segmentul asta, cel mai bine e să fim uniţi mai mulţi şi să cumpărăm clădiri de la marile lanţuri de magazine şi să punem noi marfă pe rafturi.
    Dacă ne-am asocia, am putea exporta şi produse finite, nu grâu şi animale vii. Balanţa comercială este dezastruoasă.

     

    Ilie Potecaru, fondatorul companiei Euromellis Natura (Melissimo)

    Este obligatoriu să ai sistem integrat pentru că dacă nu reuşeşti să vinzi este o problemă, te poţi bloca, mai ales în domeniul în care activăm noi, în domeniul cătinei. Sunt ani în care cererea este foarte mare, aşa cum au fost ultimii doi ani, dar acum trei ani de exemplu cererea a fost foarte mică şi mulţi au rămas cu cătina în depozite. Or dacă nu ai unde să vinzi este o problemă, mai ales în contextul creşterii preţurilor la energie. Noi vindem în Mega Image, în Carrefour, în Auchan, în benzinării, plus că avem câteva contracte externe precum Emiratele Arabe Unite (nectar), Italia, Franţa şi anul trecut am intrat şi pe piaţa din Germania. Anul acesta, dacă cultura nu va fi afectată de piaţă, vom produce undeva la 20-22 de tone pe hectar de cătină. Cam din 30% din producţie realizăm sucuri.

     

  • “De trei ori subvenţia”, un nou program guvernamental prin care fermierii pot lua de la CEC Bank credite de trei ori mai mari decât subvenţia, cu 80% garanţie de stat

    “De trei ori subvenţia” este un nou program guvernamental prin care fermierii pot lua de la CEC Bank credite de trei ori mai mari decât subvenţia pe care o primesc anual de la Uniunea Europeană, cu 80% garanţie de stat, potrivit lui Petre Daea, ministrul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale. Acest program va fi operaţional din data de 20 iulie.

    “Am purces la realizarea unui program pe care îl numim “De trei ori subvenţia”. Fermierii primesc garantat subvenţia de la UE la timp şi acest sprijin ne-a dat posibilitatea să aratăm ca avem garanţia că programul poate avea succes. Este o ancoră binevenită pentru fermieri. Fermierul primeşte de la APIA, care poate să vadă ce drepturi financiare au fermierii pentru suprafeţele pe care le cultivă, o adeverinţă. Cu această adeverinţă, care înseamnă valoarea atribuită într-un an prin subvenţii de la UE, se va putea angaja la un credit de trei ori mai mare decât suma respectivă. După ce primeşte adeverinţa de la APIA, fermierul merge la bancă, încheie contractul, care este susţinut de o garanţie de stat, care înseamnă 80%”, a spus Petre Daea, în timpul unui briefing de presă. Creditul va fi garantat prin intermediul Fondului de Garantare a Creditului Rural.

    Daea a menţinonat că a dezvoltat acest program după ce femierii i-au spus că au nevoie de facilitarea drumului spre credite şi posibilitatea să le obţină rapid.

    “Am luat legătura cu specialiştii din minister să elaborăm un produs care va fi gata săptămâna viitoare, pe data de 20 iulie. (…) Nu există niciun risc, nici la fermier, pentru că vine subvenţia de la UE, nu există nici pentru bancă. CEC Bank este prima unitate bancară care a înţeles această nevoie. Am discutat telefonic şi au înţeles interesul ţării şi imediat ne-am pus la masa de lucru. Astăzi am definitivat programul şi am pus în mişcare tot mecanismul”, a mai spus Petre Daea.

    În România sunt aproape 80.000 de fermieri care primesc subvenţie de la Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (APIA).

  • Mutatul din oraşele mari în locuri mai liniştite şi pline de verdeaţă devine răspândit în lumea întreagă. Chiar si maeştrii bucătari din Paris renunţă la restaurantele de lux şi merg în locuri mai aproape de natură

    Maeştrii în arta culinară abandonează în număr tot mai mare capitala Franţei pentru locuri cu mai multă verdeaţă unde nu doar că găsesc o bogăţie mai mare de ingrediente din care pot alege, ci le şi pot cultiva sau creşte. Este o tendinţă care schimbă atât cultura pariziană, cât şi viaţa comunităţilor locale, dar nu întotdeauna în bine.

    A început înainte de pandemie: un exod al maeştrilor bucătari care abandonează Parisul pentru mediul rural francez, scrie BBC. Plecarea lui James Henry în 2017 a fost poate cea mai mediatizată. Bucătarul australian, care a ajuns pentru prima oară faimos la cei care au dat tonul trendului porţiilor mici, dar pline de savoare Au Passage, a părăsit peisajul urban parizian pentru a lucra alături de chef-ul Shaun Kelly (ex-Au Passage) într-un proiect ce ţine de pasiunea lor: deschiderea unui restaurant şi a unui han în micul oraş Saint-Vrain, la 30 de kilometri sud de Paris. Rezultatul, Le Doyenné, se va deschide mai târziu în acest an. Şi, în timp ce îşi îngrijeau livada şi renovau sera şi grajdurile din secolul al XIX-lea, cei doi au devenit furnizori de produse din grădina lor de legume de 4.000 de metri pătraţi pentru unele dintre restaurantele de top ale Parisului. Dar Henry şi Kelly sunt departe de a fi singurii bucătari care au părăsit Parisul în ultimii ani.

    „Cred că a început înainte de Covid, dar era ceva discret”, spune Daniela Lavadenz, proprietara restaurantului Le Saint-Sébastien din arondismentul 11 din Paris. „Exista deja o explozie de oameni care cumpărau case la ţară înainte de Covid. Dar totul s-a amplificat odată cu pandemia”. Mai exact: bucătarul Sven Chartier de la fostul Saturne, premiat cu stele Michelin, a părăsit capitala la sfârşitul anului 2020 pentru zona rurală din regiunea Perche, la 150 km vest de Paris; noul său neobistro, Oiseau Oiseau, s-a deschis în octombrie 2021, oferind un meniu plin de produse locale. În 2018, fosta proprietară a magazinului de bijuterii Mickaëlle Chabat şi soţul ei, bucătarul Louis-Philippe Riel (a lucrat la Le 6 Paul Bert), s-au aventurat şi mai departe, până la graniţa cu Italia, pentru o nouă locuinţă lângă pârtii. Au găsit casa care avea să devină Auberge de la Roche în oraşul Valdeblore (a cărei staţiune de schi alpin La Colmiane se mândreşte cu cea mai lungă tiroliană din Franţa) şi şi-au lansat proiectul în colaborare cu bucătarul Alexis Bijaoui, care a trecut şi pe la Garance din Paris.

    „Ne-am îndrăgostit de privelişte”, a spus Chabat. „Este aproape ca şi cum ai fi în mijlocul pustietăţii”. Exodul bucătarilor care abandonează capitala în favoarea locurilor cu verdeaţă este, în parte, o reflectare a interesului din ce în ce mai mare pentru locavorism. În ciuda câtorva anomalii – cum ar fi ciupercile cultivate în Catacombe şi vinul produs într-o mână de parcuri publice – Parisul este cunoscut mai mult pentru transformarea ingredientelor, decât pentru producerea lor. În ultimele decenii, mulţi bucătari parizieni au acordat mult mai puţină atenţie locului de unde provin acele ingrediente. Pieţele fermierilor care vând produse locale sunt ceva rar pe teren în Paris, în cele mai multe marché-uri ale oraşului fiind vândute, de fapt, produse din Spania, Italia şi Portugalia, importate la scară mare. Piaţa centrală Les Halles, un reper al Parisului încă din Evul Mediu, s-a mutat în oraşul periferic Rungis (lângă Aeroportul Orly) în 1969 şi astăzi ocupă 4,2 km pătraţi şi se mândreşte cu cea mai mare cifră de afaceri dintre pieţele angro din întreaga lume. Fred Pouillot, proprietarul şcolii pariziene de gătit Le Foodist, atrage atenţia asupra acestei discrepanţe în tururile pieţelor locale făcute cu clienţii săi americani. „Îi întreb, doar privind produsele, «care este diferenţa dintre ceea ce vezi aici şi o piaţă în aer liber de acasă?»”, a spus el. „Şi apoi îi conduc până când apare un „indiciu” – banane! Nu cultivăm banane în jurul Parisului! Sau mango, sau pepeni sau orice vezi aici, de altfel. În America, o piaţă în aer liber este un în mod normal o piaţă a fermierilor. Aceasta nu este o piaţă de fermieri – aceasta este o piaţă de comercianţi.”

    Exodul bucătarilor care abandonează capitala în favoarea locurilor cu verdeaţă este, în parte, o reflectare a interesului din ce în ce mai mare pentru locavorism. În ciuda câtorva anomalii – cum ar fi ciupercile cultivate în catacombe şi vinul produs într-o mână de parcuri publice – Parisul este cunoscut mai mult pentru transformarea ingredientelor, decât pentru producerea lor. În ultimele decenii, mulţi bucătari parizieni au acordat mult mai puţină atenţie locului de unde provin acele ingrediente.

    CITITI AICI MATERIALUL INTEGRAL

  • Mutatul din oraşele mari în locuri mai liniştite şi pline de verdeaţă devine răspândit în lumea întreagă. Chiar si maeştrii bucătari din Paris renunţă la restaurantele de lux şi merg în locuri mai aproape de natură

    Maeştrii în arta culinară abandonează în număr tot mai mare capitala Franţei pentru locuri cu mai multă verdeaţă unde nu doar că găsesc o bogăţie mai mare de ingrediente din care pot alege, ci le şi pot cultiva sau creşte. Este o tendinţă care schimbă atât cultura pariziană, cât şi viaţa comunităţilor locale, dar nu întotdeauna în bine.

    A început înainte de pandemie: un exod al maeştrilor bucătari care abandonează Parisul pentru mediul rural francez, scrie BBC. Plecarea lui James Henry în 2017 a fost poate cea mai mediatizată. Bucătarul australian, care a ajuns pentru prima oară faimos la cei care au dat tonul trendului porţiilor mici, dar pline de savoare Au Passage, a părăsit peisajul urban parizian pentru a lucra alături de chef-ul Shaun Kelly (ex-Au Passage) într-un proiect ce ţine de pasiunea lor: deschiderea unui restaurant şi a unui han în micul oraş Saint-Vrain, la 30 de kilometri sud de Paris. Rezultatul, Le Doyenné, se va deschide mai târziu în acest an. Şi, în timp ce îşi îngrijeau livada şi renovau sera şi grajdurile din secolul al XIX-lea, cei doi au devenit furnizori de produse din grădina lor de legume de 4.000 de metri pătraţi pentru unele dintre restaurantele de top ale Parisului. Dar Henry şi Kelly sunt departe de a fi singurii bucătari care au părăsit Parisul în ultimii ani.

    „Cred că a început înainte de Covid, dar era ceva discret”, spune Daniela Lavadenz, proprietara restaurantului Le Saint-Sébastien din arondismentul 11 din Paris. „Exista deja o explozie de oameni care cumpărau case la ţară înainte de Covid. Dar totul s-a amplificat odată cu pandemia”. Mai exact: bucătarul Sven Chartier de la fostul Saturne, premiat cu stele Michelin, a părăsit capitala la sfârşitul anului 2020 pentru zona rurală din regiunea Perche, la 150 km vest de Paris; noul său neobistro, Oiseau Oiseau, s-a deschis în octombrie 2021, oferind un meniu plin de produse locale. În 2018, fosta proprietară a magazinului de bijuterii Mickaëlle Chabat şi soţul ei, bucătarul Louis-Philippe Riel (a lucrat la Le 6 Paul Bert), s-au aventurat şi mai departe, până la graniţa cu Italia, pentru o nouă locuinţă lângă pârtii. Au găsit casa care avea să devină Auberge de la Roche în oraşul Valdeblore (a cărei staţiune de schi alpin La Colmiane se mândreşte cu cea mai lungă tiroliană din Franţa) şi şi-au lansat proiectul în colaborare cu bucătarul Alexis Bijaoui, care a trecut şi pe la Garance din Paris.

    „Ne-am îndrăgostit de privelişte”, a spus Chabat. „Este aproape ca şi cum ai fi în mijlocul pustietăţii”. Exodul bucătarilor care abandonează capitala în favoarea locurilor cu verdeaţă este, în parte, o reflectare a interesului din ce în ce mai mare pentru locavorism. În ciuda câtorva anomalii – cum ar fi ciupercile cultivate în Catacombe şi vinul produs într-o mână de parcuri publice – Parisul este cunoscut mai mult pentru transformarea ingredientelor, decât pentru producerea lor. În ultimele decenii, mulţi bucătari parizieni au acordat mult mai puţină atenţie locului de unde provin acele ingrediente. Pieţele fermierilor care vând produse locale sunt ceva rar pe teren în Paris, în cele mai multe marché-uri ale oraşului fiind vândute, de fapt, produse din Spania, Italia şi Portugalia, importate la scară mare. Piaţa centrală Les Halles, un reper al Parisului încă din Evul Mediu, s-a mutat în oraşul periferic Rungis (lângă Aeroportul Orly) în 1969 şi astăzi ocupă 4,2 km pătraţi şi se mândreşte cu cea mai mare cifră de afaceri dintre pieţele angro din întreaga lume. Fred Pouillot, proprietarul şcolii pariziene de gătit Le Foodist, atrage atenţia asupra acestei discrepanţe în tururile pieţelor locale făcute cu clienţii săi americani. „Îi întreb, doar privind produsele, «care este diferenţa dintre ceea ce vezi aici şi o piaţă în aer liber de acasă?»”, a spus el. „Şi apoi îi conduc până când apare un „indiciu” – banane! Nu cultivăm banane în jurul Parisului! Sau mango, sau pepeni sau orice vezi aici, de altfel. În America, o piaţă în aer liber este un în mod normal o piaţă a fermierilor. Aceasta nu este o piaţă de fermieri – aceasta este o piaţă de comercianţi.”

    Exodul bucătarilor care abandonează capitala în favoarea locurilor cu verdeaţă este, în parte, o reflectare a interesului din ce în ce mai mare pentru locavorism. În ciuda câtorva anomalii – cum ar fi ciupercile cultivate în catacombe şi vinul produs într-o mână de parcuri publice – Parisul este cunoscut mai mult pentru transformarea ingredientelor, decât pentru producerea lor. În ultimele decenii, mulţi bucătari parizieni au acordat mult mai puţină atenţie locului de unde provin acele ingrediente.

    Deşi această deconectare poate părea surprinzătoare, mai ales având în vedere celebra legătură a Franţei cu terroir-ele sale (regiuni de provenienţă ale vinurilor), potrivit jurnalistului culinar francez Emmanuel Rubin, este doar pasul final într-un regres lung şi complex. Dezvoltarea economică rapidă pe care a suferit-o Franţa în anii 1950-1960 – o perioadă cunoscută sub numele de Trente Glorieuses – a avut un efect de durată asupra oraşelor ţării, în special în ceea ce priveşte apariţia supermarketurilor la periferia centrelor urbane care a afectat magazinele mici din interior. Acest lucru, a spus Rubin, „a modificat obiceiurile privind mâncarea într-un mod durabil”, de la gătitul acasă la industria restaurantelor.

    Poate şi mai hotărâtor pentru deconectarea Parisului de peisajul local este stilul parizian de a găti. Pedigree-ul gastronomic impunător al arsenalului tehnic robust al Parisului (spre deosebire de mentalitatea bazată pe ingrediente care guvernează, de exemplu, bucătăria italiană) a făcut ca restaurantele pariziene să mizeze doar pe reputaţie. În plus, restaurantele care servesc mâncăruri produse în masă în Franţa au devenit atât de răspândite încât, în 2014, guvernul a aprobat un mod de etichetare care să arate că felurile de mâncare servite erau de fapt făcute în bucătăria proprie.

    Cu toate acestea, în ultimul timp, ca parte a unei rezistenţe tot mai mari împotriva alimentelor industrializate, mulţi dintre bucătarii de top din Paris au început să-şi reducă dependenţa de Rungis (un orăşel-reper al gastronomiei pariziene) – unde, afirmă Lavadenz, legumele sunt „calibrate şi acoperite cu plastic sau carton” – în favoarea parteneriatelor cu cooperative şi reţele sustenabile precum Terroirs d’Avenir, Agrof’ile sau Tom Saveurs. Dar pentru unii bucătari, aventurarea în mediul rural este următorul pas logic – ceva, postulează Lavadenz, ce „face meseria mai interesantă” pentru aceşti profesionişti culinari, care acum au un avantaj nu doar în alegerea, ci şi în cultivarea ingredientelor.

    Loïc Martin şi Édouard Bergeon îşi cultivă singuri o mare parte din produsele pentru afacerea lor, barul de vinuri Martin şi restaurantul Robert – ambele în arondismentul 11 din Paris –, de şapte ani, de când Martin a cumpărat teren pe malul fluviului Loara, aproape dintr-un capriciu. Terenul de la ţară a devenit de atunci Jardin-sur-Loire.

    „La început, era doar pentru a livra către restaurantele din Paris”, a spus Martin. Dar în 2021, perechea şi-a extins portofoliul pentru a include Les Terrasses de l’Ile, o guinguette (restaurant de la ţară) din apropiere, cu o casă minusculă perfectă pentru găzduirea vizitatorilor. Bertrand Grébaut găzduieşte parizieni într-un mod puţin mai luxos la D’Une Ile, un B&B şi table d’hôte (restaurant cu meniu fix) în aceeaşi regiune Perche care a tentat şi Chartier, din capitală. Bucătarul cu stele Michelin al unui restaurant renumit pentru imposibilitatea de a găsi loc un liber, Septime, din arondismentul 11 din Paris, a spus că nu caută neapărat să creeze o nouă afacere în afara Parisului când, în 2017, el şi partenerul său de afaceri, Théo Pourriat, au început să se gândească la proiecte noi de adăugat portofoliului lor. „Era ceva destul de vast în acel moment”, şi-a amintit el despre ideile pe care le luau în considerare el şi Pourriat. „Dar, în cele din urmă, ne-a atras ideea de a găsi un pretext pentru a fi mai aproape de natură. Să ne punem picioarele undeva unde e verde.“

    Odată vizitat B&B-ul, alegerea a fost făcută într-o clipă. „Este greu să nu te îndrăgosteşti la prima vedere când ajungi la D’Une Ile”, a spus Grébaut.

    Pieţele fermierilor care vând produse locale sunt ceva rar pe teren în Paris, în cele mai multe marché-uri ale oraşului fiind vândute, de fapt, produse din Spania, Italia şi Portugalia, importate la scară mare. Piaţa centrală Les Halles, un reper al Parisului încă din Evul Mediu, s-a mutat în oraşul periferic Rungis (lângă Aeroportul Orly) în 1969 şi astăzi ocupă 4,2 km pătraţi şi se mândreşte cu cea mai mare cifră de afaceri dintre pieţele angro din întreaga lume.

    Proprietatea irezistibil de fermecătoare este formată dintr-un mic grup de clădiri din piatră din secolul al XVII-lea, în inima Parcului Natural Regional Le Perche. Piatra luminoasă şi lemnul întunecat creează un mediu liniştit şi rustic, cu mâncare pe măsură. „Ne emoţionează ridichile şi untul”, şi-a amintit Grébaut, „pentru că ne cultivăm propriile ridichi, pentru că făceam unt în casă şi pentru că atunci când servim ridichea, aceasta a fost recoltată acum două ore şi nu vede niciodată frigiderul.“

    Accesul la terroirul local se află în centrul proiectului şi la Auberge de la Roche. „Ideea a fost să creăm un spaţiu care să aibă cu adevărat rădăcini în mediul său”, a spus Chabat despre oaza ei de la munte, a cărei bucătărie se bazează exclusiv pe produse dintr-o rază de 50 de kilometri, ceea ce înseamnă că meniul este adesea lăsat la pofta Mamei Natură. „Când este o furtună, nu avem peşti”, a spus ea, dând de înţeles cât de des trebuie să facă ajustări din mers. Cu toate acestea, echipa restaurantului a construit o reţea de producători locali, precum Sandrine Giraud, care îşi cultivă propriile cereale din seminţe transmise din generaţie în generaţie; şi Lawry Calendra, care produce carne de porc descrisă de Chabat drept „o nebunie”. Şi cu bucătarii Riel şi Bijaoui în bucătărie, Auberge de la Roche este la egalitate cu orice restaurant rafinat pe care l-ai găsi în capitala Franţei – cu un preţ pe măsură. O cameră de la Auberge de la Roche costă 350 de euro, iar meniul fix, cu şapte feluri de mâncare, costă 90 de euro. Dar chiar şi la D’Une Ile, unde camerele au preţul de 85 de euro pe noapte, iar cina costă 39 de euro. Pentru un meniu rustic cu trei feluri, „localnicii cred că suntem nişte impostori, cu o farfurie cu ridichi şi unt la 5,50 euro”, a spus Grébaut.

    Aceasta reflectă tensiuni care apar adesea atunci când parizienii fug în mediul rural, cu afinitatea lor pentru rusticitatea curată. Localnicii care sosesc la D’Une Ile, potrivit lui Grébaut, se încruntă nu doar la preţurile „pariziene”, ci şi la „scaunele nepotrivite, din piaţa de vechituri” şi când vine vorba de simplitatea felurilor de mâncare.

    „Au fost oarecum dezamăgiţi că acesta a fost restaurantul pe care bucătarul parizian, cu stele Michelin, care tocmai a apărut în Perche, a decis să-l deschidă”, a spus el, remarcând totuşi că abordarea simplistă a ingredientelor de calitate, de casă, este „ideea noastră de lux”.

    Martin a observat o deconectare similară la deschiderea Les Terrasses de l’Ile anul trecut. „Ne-am închis din nou destul de repede”, a spus el, explicând că, pe lângă provocările legate de reapariţia din izolare, a constatat că mulţi localnici erau suspicioşi cu privire la venirea sa. „Aceasta este o Franţă care se simte puţin uitată”, a spus el, menţionând că un grup de parizieni care au preluat restaurantul care a fost îndrăgit, timp de 25 de ani, de clienţii obişnuiţi a însemnat că „au fost o mulţime de lucruri pe care localnicii nu le-au plăcut în noua abordare”, care era poate mai potrivită Parisului decât provinciilor franceze. „A fost îngrozitor pentru echipă”, a spus Martin, „deci ar fi fost mai bine să se închidă”.

    Pedigree-ul gastronomic impunător al arsenalului tehnic robust al Parisului (spre deosebire de mentalitatea bazată pe ingrediente care guvernează, de exemplu, bucătăria italiană) a făcut ca restaurantele pariziene să mizeze doar pe reputaţie. În plus, restaurantele care servesc mâncăruri produse în masă în Franţa au devenit atât de răspândite încât, în 2014, guvernul a aprobat un mod de etichetare care să arate că felurile de mâncare servite erau de fapt făcute în bucătăria proprie.

    Probabil că nu ajută că, odată cu aceste noi sosiri, vine şi o creştere a preţurilor locuinţelor. La doar o oră de capitala Franţei, bucolicul Perche găzduieşte acum o mulţime de foşti parizieni sau parizieni cu jumătate de normă. Experta locală în cocktailuri, Forest Collins, poate atesta rezultatul scump de a avea vecini cu un astfel de profil, observând că în satul ei, undeva între un sfert şi o treime dintre case au devenit case de weekend pentru oamenii de la oraş şi că brocantele locale (pieţele de vechituri) au crescut ca urmare considerabil preţurile. De atunci, Martin a schimbat treptele de viteză la Les Terrasses de l’Ile, care s-a redeschis în această primăvară cu un meniu simplificat, care se adresează mai bine populaţiei locale. Maioneza cu ou, terina de casă, midii şi cartofi prăjiţi sau cârnaţii cu piure de cartofi sunt toate făcute cu 90% ingrediente locale şi servite la preţuri în conformitate cu alte oferte din zonă. „Am făcut un pas înapoi”, a spus el. „A fost ideea cea mai bună. Alegerea corectă.“

    Edward Delling-Williams, proprietarul Le Grand Bain din Paris, a făcut o alegere similară cu noua sa afacere în Normandia. La fel ca mulţi alţii, Delling-Williams abia aştepta să părăsească oraşul înainte de a trece în cele din urmă la fapte în timpul pandemiei, hotărându-se pe Heugueville şi îndrăgostindu-se imediat de satul de pe coasta de nord-vest.

    „Era primăvară şi era incredibil”, a spus el. „Era chiar şi usturoi sălbatic.” El a deschis Presbytère în această primăvară într-un fost vicariat, la doar câţiva paşi de plajă. Puţin câte puţin, va fi alimentat de mai multe produse cultivate pe terenul său, pe care fostul proprietar l-a lucrat timp de 12 ani „aproape exact cum am fi făcut-o şi noi”, a spus Delling-Williams. „A plantat 6.000 de copaci. A creat spaţii sigure pentru animale. Există energie solară. Este cu adevărat incredibil.“ Pentru bucătarul britanic, care a implementat şi o mentalitate locală la Le Grand Bain, mutarea a fost un următor pas logic, o pauză de la monotonia care se instalase în restaurantele pariziene contemporane, axate pe porţii mici şi vin natural, inclusiv al său. „Acest stil de a găti este acum peste tot”, a spus el. „Dacă ţi-aş aduce patru feluri de mâncare de la patru restaurante diferite, inclusiv Le Grand Bain, nu ai putea spune ce restaurant a făcut care fel de mâncare. Şi asta pare puţin plictisitor acum.“ La Presbytère, Delling-Williams oferă, în schimb, o combinaţie de mâncăruri franţuzeşti accesibile de bistro (cum ar fi pateul de casă sau aripile de skate în sos de unt), precum şi mâncarea tipică pubului englezesc în care a crescut, inclusiv o friptură de duminică. Şi preţurile se potrivesc cu locaţia: în jur de 18 euro pentru prânz, 30 de euro pentru cină. „Totul va fi local”, a spus el, arătând spre plantele aromate care cresc sălbatic în jurul restaurantului. „Aşadar, de ce să nu răspundem populaţiei locale?” „Dacă parizienii vor să vină”, a adăugat el, „pot să vină”. Dar nu face nimic pentru a-i atrage în mod expres. Se concentrează mai puţin pe a deveni un hangiu şi mai mult pe a fi un berar, un brutar şi, mai ales, un producător al propriilor sale ingrediente.

    „Sunt destul de sigur că, dacă vorbeşti cu oricare bucătar, va veni cu acelaşi motiv: să aibă control asupra produselor”, a spus el despre motivaţiile sale. Dar apoi a revenit: „Poate că doar devin bătrân şi vreau să fiu la ţară. Cred că probabil asta este”. Dar el are doar 36 de ani şi este tatăl a trei copii. Alţii s-ar putea să-i urmeze exemplul.  Martin, în special, crede şi el că, în cele din urmă, îşi va face mutarea part-time în Loira permanentă. „Cred că, în timp, am putea fi mai fericiţi să creştem animale şi să ne fabricăm produsele acolo”, a spus el, „decât să fim la Paris cinci zile pe săptămână”.

  • Cum a ajuns tractorul simbolul rezistenţei ucrainenilor în faţa armatei ruse invadatoare

    Brigada Mecanizată a Fermierilor Ucraineni, una dintre cele mai puternice forţe militare din lume, a capturat încă un transportor blindat de trupe rusesc BTR-80. Este o fărâmă de umor care descrie episoade din războiul pornit de Rusia contra Ucrainei. Dar şi o realitate din Ucraina.

    Tractorul fermierului a devenit simbolul rezistenţei ucrainenilor în faţa invaziei armatei ruse. Aceasta pentru că tractorul are o poveste aparte în Ucraina. Iar în spatele lui, sau mai degrabă la volan, stă adevăratul erou, fermierul.

    Fermierul ucrainean este prezent peste tot cu tractorul său pentru a tracta tancurile şi tunurile grele ruseşti pentru că Ucraina este o ţară agricolă. Este grânarul Europei şi hrănea, înainte de război, mai ales ţările sărace, pentru care contează şi cea mai mică diferenţă de preţ. Acum, în loc să pregătească câmpul pentru recoltele de vară, fermierul şi tractorul său eliberează terenul de resturile războiului lăsate în urmă de ruşi.

    Ucraina are o tradiţie a tractorului. În Ucraina există utilaje agricole grele din abundenţă, produse local sau importate. Impunătoarele maşinării verzi care trag după ele imensele tunuri autopropulsate sau mortierele ruse abandonate sau câştigate în luptă sunt importate. Pentru ele, online-ul anti-rus a inventat o armată specială, temuta brigadă de tractoare John Deere. Însă Ucraina are o fabrică proprie de tractoare, la Harkov.

    Dar, scrie Agroportal24h într-un articol publicat pe 28 februarie, uzina a fost distrusă şi cuprinsă de flăcări în urma bombardamentelor masive ale armatei ruse. Harkov se află în estul Ucrainei, într-o regiune pe care Rusia insistă să o cucerească cu orice preţ. Harkov este, sau a fost, unul dintre cele mai populate oraşe ucrainene, un mare centru industrial şi principalul centru al industriei de apărare. Uzina de tractoare de acolo a fost înfiinţată în 1930, iar istoria sa se împleteşte cu cea a Ucrainei.

    După prăbuşirea URSS, după inde­pen­denţă ţării, în perioada tranziţiei de la pro­prie­tatea de stat la cea privată, guvernul ucrainean şi-a vândut participaţia de 30%, iar în 2016, la doi ani după prima invazie rusă în Ucraina, prin­cipalul acţionar devenise investitorul ucrainean Oleksandr Yaroslavschi prin compania DCH Investment Management. Yaroslavschi era de mult timp acţionar la uzina de tractoare şi când a devenit proprietarul ei, aceasta era la un pas de lichidare.

    Yaroslavschi este ceea ce în lumea slavilor răsăriteni se cheamă oligarh, un om de afaceri superbogat ale cărui interese se împletesc cu cele ale statului.

    Patronul uzinei de tractoare de la Harkov este unul dintre cei mai bogaţi şi influenţi oameni din Ucraina, are o echipă de fotbal şi afaceri legate de cele mai strategice proiecte de dezvoltare ale ţării, cum ar fi aeroporturile. Yaroslavschi avea de gând să folosească activele fabricii de tractoare pentru a construi în Harkov cel mai mare parc industrial din ţară, punctul central al unui program naţional descris de preşedintele Volodimir Zelenski ca fiind „Silicon Valley al Ucrainei“.

    Fabrica avea în jurul ei o constelaţie de circa 300 de furnizori ucraineni. Deşi grânarul Europei, Ucraina a cunoscut în ultimii ani un declin considerabil al producţiei de tractoare, de 75% între 2017 şi 2020, după unele calcule. În 2020 ar fi fost produse doar 827 de tractoare.

    Cu toate acestea, în acel an Ucraina încă era ţară exportatoare de tractoare sau de piese. Însă, în valoare, importurile au fost de zece ori mai mari „ de aici celebrele bestii verzi John Deere care trag acum după ele tehnică de luptă rusească  pe câmpurile şi drumurile de ţară ucrainene. Aceleaşi bestii verzi au defilat sfidătoare prin faţa soldaţilor ruşi luna trecută într-un sat din sudul Ucrainei în drumul lor spre muncile agricole – lucrările de însămânţare nu pot aştepta sfârşitul războiului, altfel, multă lume va face foamea, după cum spunea un fermier olandez stabilit în regiune.  Se pare că Rusia vrea ca tocmai acest lucru să se întâmple. Nazar Bobitski, fost diplomat ucrainean stabilit la Bruxelles, a declarat pentru CBC că armata rusă distruge sistematic fermele şi utilajele agricole ucrainene – metoda pământului pârjolit.

    Cu toate acestea, spune o glumă de pe internet, odată cu războiul, fermierii ucraineni au devenit a cincea armată a lumii mulţumită tancurilor ruseşti scoase cu tractoarele lor de pe câmpurile lor. 

    Ucraina a fost unul dintre cei mai mari exportatori agricoli, producţia acestui sector reprezentând 16% din PIB în 2021, ultimul an de pace. Agricultura contribuia cu 45% la exporturile totale. De aceea, suflul războiului pornit din Rusia se simte până în Africa şi Nepal. Cresc îngrijorările că ar putea izbucni o criză alimentară mondială. Însă eroul salvator ar putea veni tot din Ucraina. Este vorba de micul fermier, până la război oarecum trecut pe plan secund de guvernul de la Kiev în favoarea afacerilor mari. Doar micul fermier mai iese pe câmp cu tractorul. Agroafacerile mari, ale oligarhilor, au fugit de mult.

     

  • Ce impact va avea seceta din ultimii ani şi falimentul City Insurance asupra pieţei asigurărilor agricole

    Pentru prima dată în ultimii cinci ani este posibil ca piaţa asigurărilor agricole – care acoperă aproape 2,5 milioane de hectare – să stagneze, în loc să fie pe un trend ascendent. Ce impact va avea seceta din ultimii ani şi falimentul City Insurance asupra acestei nişe?

    Luând în calcul nivelul ridicat al daunelor din ultimii ani, dispariţia unuia dintre jucători, City Insurance, politica prudentă a asiguratorilor şi, dacă mai adaugăm şi faptul că plata subvenţiilor se face cu întârziere – încă sunt la acest moment fermieri care nu au încasat subvenţia – este puţin probabil ca piaţa asigurărilor agricole să fie pe un trend ascendent în acest an”, spune Alinda Bănică, consultant principal şi fondator al Alinda Bănică Business Consultancy, companie care are două obiecte de activitate – asistenţa în brokerajul de asigurări şi consultanţa financiară. Ea are o experienţă de 20 de ani în domeniul asigurărilor şi financiar. La sfârşitul celui de-al treilea trimestru din 2021, primele brute subscrise pe clasa de asigurări agricole reprezenta puţin peste 2% din totalul primelor brute subscrise pentru asigurările generale, explică Alinda Bănică. Primele brute subscrise au fost de 157 de milioane de lei, în creştere cu 11% comparativ cu cel de-al treilea trimestru din 2020, iar numărul contractelor de asigurare a crescut cu 6% în aceeaşi perioadă.

    Piaţa asigurărilor agricole a evoluat în ultimii cinci ani, pe de o parte pentru că mai mulţi fermieri au dobândit încredere în sistemul de asigurări private, iar pe de altă parte ca urmare a  condiţiilor meteorologice nefavorabile, în special, secetă, dar şi grindină, ploi torenţiale sau furtuni. Astfel, Georgiana Rusu, director executiv al Clubului Fermierilor Români Broker de Asigurare, estima o creşte de 10% a pieţei asigurărilor agricole în 2021, suprafaţa îndreptându-se spre 2,5 milioane de hectare. În 2020, cel mai secetos an din istoria României, suprafaţa asigurată a fost de 2,2 milioane de hectare. Săptămâna trecută, Adrian Chesnoiu, ministrul agriculturii, a anunţat că România riscă o secetă severă în anul agricol 2021-2022 din cauza lipsei precipitaţiilor din sol, iar fermierii sunt îngrijoraţi de evoluţia situaţiei.

    „România lucrează doar 50% din suprafaţa agricolă (circa 5 milioane de hectare – n.red.). Dacă fermierii ar avea-o pe aceasta asigurată corect, nu ar mai fi atât de vulnerabili din punct de vedere financiar. Sunt mai multe măsuri pe care fermierii ar fi indicat să le ia pentru propria stabilitate financiară: de la un comportament bun la plată, la achiziţionarea de echipamente şi utilaje adaptate nevoilor lor şi nu supradimensionate, achiziţionate în leasing sau credit, ceea ce le măreşte gradul de îndatorare, la o deschidere mai mare spre a învăţa despre produse financiare şi despre cum se pot proteja de clauze abuzive în contracte”, consideră Alinda Bănică.

    Ea susţine că asigurătorii îşi doresc să îmbunătăţească produsele financiare sau să vină cu unele noi pe piaţă. Un exemplu de produs nou apărut pe piaţă este cel pentru asigurarea culturilor de sfeclă de zahăr, al companiei Agra Asigurări, singura firmă din România dedicată exclusiv asigurărilor agricole. Acesta acoperă pierderile cantitative şi de randament de zahăr ale plantelor, produse de particule de nisip sau pământ antrenate de vântul puternic, grindină, îngheţ, ploi torenţiale prin daune produse de spălarea solului sau crustă, precum şi daunele produse de dăunătorii specifici ai culturii, potrivit reprezentanţilor companiei. În situaţia producerii daunei, fermierii sunt despăgubiţi de la plafonul de 7.000 de lei, cu posibilitatea de majorare a despăgubirii de la 10% cu până la 50% din suma asigurată iniţial, din 10 în 10 puncte procentuale. Însă, atât Alinda Bănică cât şi Georgiana Rusu observă că au crescut foarte mult procentual daunele şi sunt asigurători care au rata de daunalitate foarte mare, dar şi unii care au restricţionat anumite culturi din cauza daunalităţii foarte mari, produsă în principal de secetă.

    Firma austriacă Agra Asigurări este una dintre puţinele companii de asigurări din Europa care are în portofoliu o asigurare pentru secetă încă din anul 2000. Astfel, anul 2021 a adus o creştere a numărului poliţelor de asigurare cu 20-30% pentru compania Agra Asigurări. Pentru a încuraja fermierii să-şi asigure culturile, statul, prin Agenţia de Finanţare a Investiţiilor Rurale (AFIR), le oferă o subvenţie prin care li se rambursează 70% din prima de asigurare plătită, dar, chiar şi aşa „există încă fermieri care nu îşi încheie poliţe de asigurare şi există şi fermieri care, deşi încheie poliţe de asigurare, nu mai depun dosare la AFIR. Este necesară simplificarea ghidului solicitantului, ţinând cont de faptul că în fiecare an de la implementarea sa au rămas fonduri disponibile”, crede Alinda Bănică. De asemenea, ea observă că este nevoie de grupuri consultative cu fermierii şi autorităţile, iar în urma acestora discuţiile să se transforme în acţiuni concrete şi rapide. Ea spune şi că una dintre cele mai importante aşteptări ale fermierilor de la companiile de asigurare este o mai mare transparenţă a modalităţii de calcul a daunelor. „Aş adăuga la acest lucru faptul că ne dorim în piaţa de asigurări  agricole mai multe tipuri de clauze/produse, care sunt prezente în Vest, dar nu sunt disponibile pentru fermierii români: despăgubiri pentru daune calitative sau asigurări parametrice.”

    Cum se implică statul în relaţia dintre fermier şi asigurători în alte ţări? În Austria, riscul de grindină este foarte prezent şi este subvenţionat 50% de către stat, potrivit Georgianei Rusu. În Franţa este subvenţionată primă de asigurare totală, dar de către Uniunea Europeană. Israelul are o societate de asigurări agricole, dar la care coproprietar este 50% statul, iar 50% sunt asiguratorii şi există o cotaţie peste care nu se trece momentul în care fermierii doresc o asigurare.

    ALINDA BĂNICĂ, consultant principal şi fondator, Alinda Bănică Business Consultancy: „România lucrează doar 50% din suprafaţa agricolă (circa 5 milioane de hectare – n.red.). Dacă fermierii ar avea-o pe aceasta asigurată corect, nu ar mai fi atât de vulnerabili din punct de vedere financiar.”

  • Mâncarea riscă să se scumpească şi mai mult cu fermierii copleşiţi de crize după crize după crize

    Îngrăşămintele au ajuns să coste cât o parcelă de teren, se plâng fermierii greci, care protestează cerând cu disperare susţinere financiară suplimentară pentru a face faţă creşterii dramatice a preţurilor energiei, care împinge în sus costurile carburanţilor şi îngrăşămintelor. Situaţia se resimte în întreaga Europă, dar şi la nivel mondial. În Grecia, creşterea preţurilor pentru multe alimente de bază este alcătuită din două cifre. Iar povara resimţită de fermieri este pe cale să crească şi mai mult, după ce un producător de potasă din Belarus, care reprezintă o parte majoră din livrările globale, a declarat forţă majoră, iar preţurile erbicidelor riscă să o ia în sus.

    În Grecia, tractoarele au devenit simbol al neliniştii, potrivit AP. De săptămâni, acestea sunt parcate de-a lungul autostrăzilor ţării, proprietarii acestora ameninând să blocheze traficul dacă nu vor primi ajutor din partea guvernului.

    „Îngrăşămintele de exemplu: anul trecut, plăteam 500 de euro pe tonă. Acum, e ca şi când am cumpăra o bucată de pământ. Costă între 1.700 şi 1.800 de euro“, arată Dimitris Kakalis, un fermier grec care s-a alăturat protestelor.

    Iar criza îngrăşămintelor, provocată de urcuşul abrupt al pre­ţurilor energiei, este pe cale să se am­plifice. JSC Belaruskali din Belarus a declarat recent forţă majoră, anunţând că nu-şi va putea respecta contractele, notează Bloomberg.

    Absenţa livrărilor din Belarus va avea consecinţe importante.

    Potasa este un nutrient important pentru porumb şi soia. Îngrăşămintele mai scumpe vor creşte costurile legate de producţia de alimente şi vor contribui la creşterea inflaţiei la nivel mondial.

    „Contractele globale pe potasă s-au stabilizat la cel mai ridicat preţ din 2008, anunţând un nou an de inputuri scumpe pentru fermieri“, arată Alexis Maxwell, analist la Green Markets. „Sancţiunile americane împotriva Belarusului au eliminate de asemenea un competitor cheie“.

    În acelaşi timp, preţul celui mai important erbicid din lume riscă să crească puternic, producţia de alimente urmând astfel să devină şi mai costisitoare.

    Un furnizor major al unui ingredient din glifosat, un erbicid utilizat pe scară largă de cultivatorii de porumb, soia, bumbac din întreaga lume, şi-a suspendat producţia din cauza unor probleme de ordin mecanic, iar reparaţiile ar putea dura trei luni. Bayer, producătorul Roundup, al cărui ingredient activ este glifosatul, a declarat forţă majoră, însemnând că ar putea să nu-şi respecte acordurile de vânzări.

    Astfel ar putea apărea un deficit de ofertă, potrivit companiei de analiză AgbioInvestor, cât şi creşteri de preţuri într-o perioadă în care fermierii se confruntă deja cu costuri în creştere pentru orice, de la seminţe, la îngrăşăminte.

    „Fermierii vor fi sub presiune pe un număr de pieţe importante“, unde costurile sunt în creştere, avertizează AgbioInvestor.

     

  • Cum a ajuns o fabrică de zahăr construită acum 133 de ani, privatizată după 1990, intrată apoi în faliment să îşi redeschidă acum porţile după o pauză de câţiva ani

    ♦ Primarul comunei Bod din judeţul Braşov: Noi ne dorim industrie, mai mult decât să construim blocuri.

    A supravieţuit şi a funcţionat în timpul celor două războaie mondiale, dar nu a supravieţuit în faţa scăderii preţului zahărului, ca urmare a importurilor şi a dispariţiei cotelor de zahăr de la nivelul UE începând cu ianuarie 2017, însă fabrica de zahăr Bod din judeţul Braşov dă semne că reînvie. 

    Pornită în urmă cu 133 de ani, în 1889, fabrica de zahăr din Bod, o co­mună cu circa 4.000 de locuitori, aflată la numai 15 minute distanţă de ora­şul Braşov, a fost înfiinţată de societatea austro-ungară Czell, care a primit ajutor şi de la alţi investitori din Germania şi Ungaria, capitalul de start ridicându-se la 6 milioane de guldeni, se arată pe site-ul primăriei lo­calităţii Bod. Apoi, au adus spe­cialişti în prelucrarea zahărului din Moravia (o regiune din estul Cehiei) şi din Slovacia şi au discutat cu 200 de agricultori să cultive sfeclă pe cele 400 de hectare – proprietatea fabricii.

    În perioada 1892-1893, producea peste 650 de vagoane de zahăr, fiind una dintre cele mai importante fabrici de zahăr din Europa Centrală. Mai mult, în 1922 fabrica avea 220 de muncitori stabili şi 1.100 de muncitori sezonieri şi putea produce între 400 şi 1.000 de vagoane de zahăr, conform sursei menţionate anterior.

    După 1990 a fost privatizată şi a ajuns în mâinile mai multor oameni de afaceri români, iar în 2018 a intrat în faliment, având multe datorii, şi a închis porţile, fiind în insolvenţă din 2011, potrivit informaţiilor publicate de ZF la acel moment, pe baza datelor de la Registrul Comerţului.

    Anul acesta, grupul francez Tereos, care deţinea o fabrică de zahăr în oraşul Luduş (jud. Mureş), a anunţat că o va închide, invocând efectele negative aduse de libera­lizarea pieţei şi eliminarea cotelor de zahăr.

    Astfel, grupul austriac Agrana, producătorul brandurilor Mărgăritar şi Coroniţa, rămâne singurul jucător de pe piaţă, cu două fabrici în România. Fabricile sale se află în Roman, judeţul Neamţ şi în Buzău, judeţul Buzău. La Roman se pro­cesează zahăr din sfeclă şi zahăr brut din trestie, iar la Buzău se face doar rafinare de zahăr brut din trestie, potrivit informaţiilor furnizate anterior de reprezentanţii companiei pentru ZF.

    În acest context, un antreprenor român a văzut oportunitatea de a cumpăra fabrica de zahăr din localitatea Bod, scoasă la licitaţie de lichidatorul judiciar pentru circa 6 mi­lioane de lei, pentru a o repune în funcţiune.

    „Închiderea fabricii a însemnat căutarea altor locuri de muncă pentru angajaţi, căutarea altor clienţi pentru agricultorii care cultivau sfeclă de zahăr şi scăderea colectării taxelor şi impozitelor. Acum, am discutat cu noii proprietari şi suntem alături de ei în procesul de re­deschidere a fabricii, pentru că vor să producă. Intenţiile lor converg cu ale noastre, pentru că noi ne dorim industrie, mai mult decât să construim blocuri“, a spus pentru ZF Sergiu Arsene, primarul comunei Bod din judeţul Braşov.

    El a adăugat că specialiştii care au lucrat înainte la fabrică au prilejul să se reîntoarcă, pe de o parte, iar fermierii vor putea să cultive din nou sau să crească suprafeţele cultivate cu sfeclă de zahăr şi „firma aceasta vrea să facă lucrurile ca la carte, pentru a avea profit şi a plăti impozite şi taxe, căci în trecut celelalte care au avut fabrica au mers pe pierdere şi nu am colectat bani“.

    Cumpărătorul şi cel care va redeschide unitatea este firma Best Achiziţii, cu cod CAEN de activităţi de consultanţă pentru afaceri şi management, este deţinută de Mihai Vlad Alexandru Cristescu (27 ani), arată datele Confidas.ro, platformă de analiză financiară a companiilor.

    „Am cumpărat 60% din tot ce a însemnat fabrica de zahăr Bod – terenuri, locuinţe pentru angajaţi, dispensar – şi urmează să închidem procesul, cumpărând tot ce va scoate lichidatorul la vânzare. Astăzi (26 ianuarie – n.red.) ne-am întâlnit cu 80 de fermieri, cultivatori de sfeclă, pentru a discuta contractele pentru anul agricol curent“, a spus pentru ZF Mihaela Neagu, director general al Best Achiziţii, firma care este noul proprietar al unităţii. În urmă cu câţiva ani, Neagu a condus Clubul Sportiv Olimpia din Bucureşti, unul dintre cele mai mari din România.

    Best Anchiziţii a avut în 2020 o cifră de afaceri de 241 de milioane de lei, de şapte ori mai mare decât în anul precedent, şi un profit de peste 62 de milioane de lei, de cinci ori mai mare decât în 2019, cu un număr mediu de 57 de angajaţi, arată datele Confidas.ro. Best Achiziţii mai este acţionar în compania Diamond Real Estate (70%), cu cod CAEN de dezvoltare imobiliară, alături de Simona Ciulavu (20%) şi Constantin Robert Ionescu (10%). Aceeaşi sursă arată că tânărul – Mihai Vlad Alexandru Cristescu – ar fi implicat în şapte companii şi anume Industrial Construct Solutions (100%), Agroflor (60%), Yam Yam Catering (50%), Akyle Security (33%), Imobiliare New Proiect (13%) şi Cristescu Alexandru Vlad Mihai Întreprindere Individuală.

    Cât despre compania Best Achiziţii, pe platforma de achiziţii publice SICAP (Sistem informatic colaborativ pentru mediu performant de desfăşurare al achiziţiilor publice) se arată că perioada noiembrie 2016 – ianuarie 2022 a făcut 857 de contracte cu statul, în valoare de 6,78 milioane de lei. Ultimul contract este din data de 25 ianuarie 2022 pentru teste rapide antigen nazofaringian pentru COVID-19 pentru Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă din Oradea, a căror valoare este de 25.970 de lei.

    „Din anul 2018, firma a început să desfăşoare şi activităţi de comerţ cu ridicata de produse de igienă şi alimentare. Începând cu anul 2020, firma şi-a extins portofoliul prin vânzarea de produse tip dispozitive medicale, încadrate în clasele I şi II. Pe piaţa echipamentelor medicale ne-am autorizat la Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale Din România (ANMDM), la ISO/13485 – import, comercializare si distribuţie de dispozitive medicale“, se arată pe site-ul companiei Best Achiziţii.

    Astfel, cum o nouă provocare în business a devenit un obicei o dată la doi ani, în 2022, reprezentanţii Best Achiziţii şi-au propus să intre pe piaţa zahărului şi chiar să realizeze în acest an 25% din necesarul de consum al românilor, potrivit Mihaelei Neagu.

    „În timp ce în România o fabrică de zahăr se închide, noi vrem să redeschidem una. Am făcut o evaluare cu specialişti şi ne va costa peste 1 milion de euro. O să mergem să discutăm cu ministrul Agriculturii despre un posibil ajutor de stat şi luăm în calcul şi accesarea fondurilor europene, pentru că, pe lângă costurile cu retehnologizarea, o să avem costuri mari şi cu producţia şi salariile, angajând circa 200 de persoane, din care 20 am angajat deja. Majoritatea sunt din Bod, foşti angajaţi care au vrut să se reîntoarcă“, a explicat Mihaela Neagu.

    Directorul general al Best Achiziţii spune că au cumpărat fabrica tocmai cu scopul de a o redeschide, mai ales că a apărut oportunitatea de a intra pe o piaţă cu un singur jucător – Agrana – în urma închiderii fabricii de zahăr de la Luduş de către Tereos.

    „Unii dintre fermierii cu care ne-am întâlnit şi livrau sfecla la Luduş erau disperaţi, pentru că în judeţele Braşov şi Mureş, cel mai bine se pretează culturile de sfeclă de zahăr şi cartofi şi, în plus, unii s-au dotat cu utilaje pentru a culege sfecla de zahăr, care nu se potrivesc pentru alte culturi, maşini de 500.000 de euro, încă în leasing, care deveneau o provocare şi mai mare în afacerile lor“, a precizat Neagu.

    În primul an de activitate, antreprenoarea susţine că fabrica va funcţiona la capacitatea dată de numărul de contracte cu producătorii de sfeclă, producţia variind în funcţie de suprafaţa cultivată de aceştia. Ea îşi propune să prelucreze circa 200.000 de tone de sfeclă de zahăr în fabrică, ce pot fi recoltate de pe o suprafaţă de 4.000 de hectare şi din care ar rezulta o producţie de 28.000 de tone de zahăr aferentă anului 2022.

    „Asta e ceea ce putem face real în acest an şi ar însemna 25% din ceea ce ar avea nevoie România. Ulterior, o să mai investim în tehnologii şi vom creşte producţia. (…) Pe termen mediu şi lung poate redeveni un business de succes. Sperăm să mai crească preţul zahărului, pentru că cel din sfeclă de zahăr este net superior celui din trestie de zahăr, care vine din import ieftin“, a mai spus Neagu. În prezent, în retail, preţul unui kilogram de zahăr variază între 2 şi 4 lei.

     

    De la 35 de fabrici la închideri care se ţin lanţ

    Înainte de anii ’90, România avea 35 de fabrici de zahăr, iar fabrica de la Bod a fost cea de a patra fabrică de zahăr ca vechime din ţară, după cele din Sascut (jud. Bacău), Chitila (jud. Ilfov) şi Târgu-Mureş, conform datelor de pe site-ul primăriei Bod.

    Acum, România importă anual zahăr şi produse zaharoase în valoare de 270 de milioane de euro, conform datelor de la INS aferente anului 2020, similare cu cele din 2019.

    Producţia de zahăr din sfeclă de zahăr a fost de 114.500 de tone în 2020, în scădere cu 17,5% faţă de anul precedent, potrivit calculelor ZF pe baza datelor de la INS. România a mai realizat circa 130.000 de tone de zahăr rafinat din zahăr brut din import, mai arată datele de la INS.

  • Poliţiştii iau cu asalt instituţiile publice din agricultură. Cine l-a înlocuit pe Mihai Moraru la şefia Agenţiei pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, care dă bani europeni fermierilor pentru investiţii în agrobusinessul rural

    Dorin Dumitru Opreanu (PNL) este noul director general al Agenţiei pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale (AFIR), în locul lui Liviu Mihai Moraru, care a fost la conducere începând din luna iunie a anului 2020, potrivit informaţiilor publicate pe site-ul Agenţiei. El a fost numit prin ordin de ministru de către Adrian Chesnoiu (PSD), ministrul care a preluat portofoliul Agriculturii în la finalul lunii noiembrie a acestui an.

    Adrian Chesnoiu a fost şi el la conducerea AFIR în perioada februarie 2017 – mai 2020. În noiembrie 2019, când a fost numit ministru al Agriculturii Adrian Oros (PNL), acesta l-a detaşat în mai multe judeţe, iar Chesnoiu şi-a recuperat funcţia în instanţă şi ulterior s-a suspendat din funcţie. Apoi, a ajuns preşedintele Comisiei pentru Agricultură şi Industria Alimentară din Camera Deputaţilor. El a lucrat ca poliţist în Serviciile Secrete.

    Opreanu este din Constanţa, unde este şi consilier judeţean PNL, şi anterior a fost director general adjunct plăţi şi administrativ în cadrul AFIR, funcţie pe care a preluat-o în octombrie 2019. Însă, el şi-a început activitatea în AFIR în 2013, pe poziţia de consilier la serviciul de verificare cereri de plată la Oficiul Judeţean pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale Constanţa, potrivit informaţiilor publicate în CV-ul acestuia.

    Noul şef al AFIR a urmat Facultatea de drept a Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” din Bucureşti în perioada 1999 – 2003, dându-şi licenţa în ştiinţe juridice. Aceeaşi facultate, cu licenţă tot în ştiinţe juridice, a absolvit-o şi Adrian Chesnoiu, doar că el a fost în generaţia 2001 – 2005, conform datelor din CV-ul său. De asemenea, ambii au un masterat la Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” din Bucureşti, urmat în perioada 2005 – 2007. Dorin Dumitru Opreanu a absolvit Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale, iar Chesnoiu Investigarea Fraudelor.

    Ulterior, în perioada 2009 – 2012, Opreanu a urmat şi Facultatea de Management Turistic şi Comercial în Constanţa la Universitatea Creştina „Dimitrie Cantemir” şi are un masterat în Administrarea afacerilor în comert şi servicii, obţinut la aceeaşi universitate, conform datelor din CV-ul său.

    Acesta şi-a început cariera în 2003 la Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Constanţa, unde a stat aproape trei ani, iar ultima funcţie a fost de subinspector – ofiţer operativ, conform datelor din CV-ul său. Apoi, în perioada 2008 – 2009 a fost director executiv al agenţie de selecţie şi plasare a forţei de muncă Smart Interim din Constanţa, deţinută de Daniel Turcu, un om de afaceri cu mai multe businessuri în judeţul Constanţa, care la fostele alegeri, din 2018, a candidat pentru funcţia de primar, din partea PMP, la primăria din Năvodari. Apoi, el a fost un an şi jumătate şef de birou al Biroului de Asigurare a Sistemului de Management Integrat din cadrul Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime (CNAPM) din Constanţa.

    După aceea, el a fost director general, din iulie 2011 până în februarie 2013, al companiei Smart Ink, cu cod CAEN de activităţi de consultanţă pentru afaceri şi management, deţinută de Mariana Lidia Turcu, care, de asemenea, are mai multe businessuri şi în unele este asociată cu Daniel Turcu.

    Din 2013 el şi-a început cariera în AFIR, dar curios este faptul că a devenit director al Oficiul Judeţean pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale din Constanţa în martie 2017, la nici o lună după ce Adrian Chesnoiu a devenit director general al AFIR.

    În declaraţia de avere, Opreanu a spus că a dat un împrumut în nume personal firmei Smart Development, deţinută de Mariana Pârvu, în valoare de 91.600 de lei. Din funcţia de director general adjunct al AFIR el a obţinut anul trecut un venit mediu de 12.872 de lei, însă nu este precizat în declaraţia de avere dacă este brut sau net. Venitul anual încasat în calitate de consilier judeţean a fost de 2.190 de lei.

  • CSR 2021: Creştem România BIO

    Carrefour România

    MOTIVAŢIE: În 2018, Carrefour a lansat Act for Food, un angajament global prin care îşi propune să devină lider mondial în tranziţia alimentară, oferind acces la alimente sănătoase, de calitate şi la preţuri corecte. Una dintre acţiunile concrete este sprijinirea agriculturii bio. În România, doar 2% din suprafaţa totală agricolă este cultivată bio – creşterea acestui procent are impact benefic asupra fermierilor, mediului înconjurător şi a stilului de viaţă. Creşterea producţiei locale determină şi un preţ accesibil pentru produsele bio, încurajând astfel consumul lor. „Creştem România Bio” este o mişcare naţională de susţinere a agriculturii sustenabile şi de încurajare a obiceiurilor sănătoase de consum, având la bază produsele bio. Proiectul a urmărit pe de o parte dezvoltarea sectorului agricol bio, prin sprijinirea fermierilor locali în conversia către agricultura bio, iar pe de altă parte, educarea consumatorului către alegeri mai sănătoase.
     
    DESCRIEREA PROIECTULUI: „Creştem România BIO” este un program anual, implementat la nivel naţional. Proiectul reprezintă un demers strategic local, prin care Carrefour propune noi standarde în agricultură şi întăreşte ecosistemul de producători, organisme de certificare şi consumatori, aliniat la angajamentul global Act for Food Carrefour. Este primul program de conversie la agricultura ecologică destinat fermierilor locali, a debutat în 2019 şi adresează nevoia practicanţilor români de agricultură convenţională de a avea acces la un proces simplificat de tranziţie către agricultura bio. Astfel, Carrefour a preluat eforturile de documentaţie, costurile de certificare, producţia pe întreaga perioadă de conversie, cât şi 2 ani după certificare şi a oferit consiliere de business şi marketing sau schimb de experienţă.
    Producătorii care caută susţinere în procesul de conversie completează un formular pe
    www.crestemromaniabio.ro, iar dacă întrunesc criteriile de eligibilitate intră în procesul de recrutare şi avansează în etapele de conversie.

    REZULTATE: În perioada 2019-2021, în program s-au înscris 885 de fermieri locali. O parte dintre aceştia au început de anul trecut să le ofere clienţilor legume şi fructe provenite din culturi aflate în proces de conversie. De altfel, potrivit reprezentanţilor companiei, eticheta „în conversie la agricultura ecologică” este unică pe piaţa de retail din România. Totodată, anul acesta au apărut pe rafturi şi primele produse certificate BIO. Suprafaţa pe care se cultivă legume şi fructe bio în România a crescut, iar peste 5% face parte din programul „Creştem România BIO”. Doar 2% dintre produsele din piaţa de retail din România sunt bio, în timp ce 3-4% din sortimentaţia Carrefour este deja bio, iar acest procent va continua să crească. Contractul oferit agricultorilor a dus şi la diversificarea tipului de fructe şi legume cultivate (de exemplu, roşii, castraveţi, ardei, dovlecei, cartofi mov, alune, ciuperci shiitake), precum şi la extinderea zonelor bio din ţară (adăugându-se regiunile Botoşani, Suceava, Timişoara, Caraş-Severin, Satu Mare, Vaslui, Iaşi).