În timp ce echipele şi purtătorii de cuvânt ai candidaţilor începeau încă de miercuri dimineaţa să se prezinte la Centrul de presă al dezbaterii pentru a le prezenta jurnaliştilor previziunile lor, echipele de campanie lansau două site-uri (debates.mittromney.com şi www.barackobama.com/debate) care “vor verifica” declaraţiile candidaţilor şi vor furniza argumente partizane navigatorilor pe Internet. Site-ul lui Romney “va fi centrul operaţiunii noaste în cursul dezbaterii, în vederea verificării a ceea ce spune campania Obama şi publicării datelor care ne susţin argumentele”, a explicat Zac Moffatt, directorul campaniei pe Internet a lui Mitt Romney, citat de site-ul Mashable.
Tag: dezbateri
-
Comenteaza cu Ana si Iuliana: Ai plati pentru stirile online?
ANA – Informatia trebuie sa coste
Este foarte complicat sa intelegi ca trebuie sa platesti pentru
niste lucruri, atunci cand o perioada buna de timp ai avut impresia
ca ele vin de la sine, ca se creeaza din neant, si taxarea lor, sub
o forma sau alta, nu ar reprezenta altceva decat o dovada de tupeu
si escrocherie. Cu toate acestea, la o analiza rece a lucrurilor,
concluzia nu este decat una – orice bun sau serviciu pe care il
folosesc a costat bani pentru a fi creat, deci trebuie sa coste
bani si pentru a fi utilizat.1. Presa este un business, nu o fundatie caritabila. Drept
urmare, nu este niciun motiv pentru care produsul finit pe care il
livreaza in mediul online – stiri, analize, materiale video,
comentarii – sa fie accesibil fara vreun cost din partea
beneficiarului.2. Mitul lui “gratis” trebuie sa dispara. Nimic nu este gratis –
nici internetul, nici painea de la brutarie, nici tutunul de la
tutungerie, nici hainele de la croitorie, nici benzina de la
benzinarie. Sigur, nu cere nimeni sa platim aerul pe care il
respiram sau ploaia care ne ploua, dar informatia care ne
informeaza (ca sa continuu sirul inceput) nu este un dat firesc si
discretionar pentru toata lumea. Cine vrea sa fie informat trebuie
sa isi asume costurile implicite. Cine nu, la fel. Ar trebui sa
incetam sa ai asteptam sa primim lucruri gratis sau sa ne imaginam
ca le meritam. Pentru stirile online muncesc oameni – depun un
efort intelectual si sacrifica timp. Din acest motiv, produsul
muncii lor nu poate fi distribuit decat contra cost. Pana la urma,
este si o forma de respect pentru munca acestor oameni.3. Dincolo de argumentele pro sau contra, un lucru este cert –
ne indreptam cu pasi mari si siguri catre momentul in care
cititorii din mediul online vor trebui sa plateasca pentru acest
tip de continut media. Este o tendinta nu locala sau regionala, ci
globala. Este vorba de o aliniere pe care vor fi nevoiti sa o faca
si furnizorii locali de media, nu o negociere cu publicul. Mai mult
decat atat, intr-o perioada in care toata lumea incearca sa-si
optimizeze costurile si sa caute noi surse de venit, pare putin
ciudat sa oferi servicii gratuite, iar revolta cititorilor nu este
justificata. Este ca si cum de maine ar trebui sa fim cu totii
nemultumiti ca la piata platim si pentru rosii si pentru
castraveti. Pai, de ce sa platim si pentru una si pentru cealalta,
cand din ambele facem o singura salata? Platim doar rosiile, iar
castravetii ii vrem gratis.4. Sigur ca odata ce strile online vor fi platite, va avea loc o
filtrare a cititorilor. Vor poate mai putini, dar nu vor mai fi
cititori conjuncturali. Nu este neaparat un lucru rau –
publicatiile online vor avea un public mai bine definit, vor sti
mai clar cine sunt cititorii lor si ce vor cu adevarat si le va fi
mai usor sa se plieze pe cerintele lor.IULIANA – De ce sustin informatia gratuita
Daca accesul la informatie ne face mai puternici, cred ca
sansele de a avea informatia trebuie sa fie egale pentru toata
lumea. Cel putin deocamdata.Este adevarat ca a face presa presupune costuri foarte mari –
jurnalistii trebuie platiti, logistica necesara este scumpa
(chirie, transport, servicii de telecomunicatii), tiparul este
scump. Cu toate acestea si mai ales in vremuri in care economia
merge, presa tiparita poate fi profitabila. Presa online costa cam
tot atat de mult, mai putin costul de tipar. Dar bugetele de
publicitate merg din ce in ce mai mult si catre online si cred ca
la un moment dat echilibrul se va putea crea.De ce nu as plati eu pentru stirile online:
1. Nu am nevoie decat de stiri online scurte. Atat cat sa aflu
informatia pura, de baza. Daca vreau analiza, cumpar
ziarul/revista/produsul tiparit.2. Pentru acest minim de informatie, de multe ori nici nu am
nevoie sa ajung pe un site de stiri, le pot vedea si pe facebook
sau in newslettere (evident, si newsletterele ar putea ajunge sa
coste)3. Cred ca internetul este, cel putin momentan, singura sansa a
multor oameni de a avea acces la informatie. Nu trebuie sa le luam
aceasta sansa. Mai ales ca modalitatile de plata online nu sunt
foarte dezvoltate si chiar ar limita accesul multor oameni la
informatie.4. Generatia noastra, a celor care am fost obisnuiti ca
internetul si ca tot ce gasim pe internet este gratis, va fi greu
de convins sa plateasca pentru continut online. Dar poate fi
convinsa si mai ales generatiile urmatoare pot fi convinse – daca
astazi un baiat de 20 de ani plateste ca sa primeasca o arma mai
puternica intr-un joc online, peste 5 ani, cand il vor interesa
alte lucruri, va plati cel putin la fel de mult pentru informatie.
Va fi noua lui arma 5. As reactiona negativ daca atunci cand vreau sa deschid o
stire sa imi apara o fereastra in care mi se cere sa platesc. Dar
as fi de acord cu ideea ca in abonamentul meu de internet sau in
abonamentul de la telefonul mobil sa existe o “taxa de stiri” sau
ceva de genul acesta. Mi-as activa aceasta optiune. Oricum platesc
taxa radio si nu ascult radio. Si veti spune ca vedem informatia
gratis la TV – nu e chiar gratis, platim cablul 6. Jurnalismul cetatenesc infloreste pe internet; in online
exista multa informatie neverificata. Consider ca cititorii au
nevoie de alternativa corecta, echilibrata si mai ales gratuita a
jurnalismului profesionist. Cel putin deocamdata, aceasta ar trebui
sa fie gratuita.7. Mai e nevoie de timp pana cand internetul sa devina
indispensabil cat mai multor oameni. Atunci cand mai mult de
jumatate din oamenii cu acces la internet nu vor mai putea sa isi
inceapa ziua fara a rasfoi online presa va fi momentul cand
informatia online ar putea sa coste.CONCURS:
Spune-ne daca ai plati pentru stirile online si poti
castiga una dintre cartile:
Cartea de povesti a unui economist de George
AKERLOF
Constiinta unui liberal de Paul Krugman
Viata mea in publicitate de Claude Hopkins
Perioada de desfasurare a concursului: 17 – 21 mai 2010
Desemnarea castigatorilor se va realiza de catre redactia
BUSINESS Magazin in functie de participarea la dezbatere.Castigatorii vor fi publicati in revista BUSINESS Magazin care
va aparea in 24 mai.Castigatorii editiei anterioare sunt: Cristina D, Dragos Simion,
Radvan RemusIi asteptam sa ne contacteze la 0318 256 314 sau pe e-mail la
marketing@businessmagazin.ro pentru a revendica premiile. -
Cel bogat sa fie si mai bogat
Acestea sunt teme importante de discurs politic. Dar nu numai. Ele pot face obiectul unor conversatii intre prieteni atunci cand se discuta despre politica. Pana la urma, cine are grija de cei care sunt saraci? Si se dau exemple de cum arata tara daca iesi din Bucuresti.
Cum poti sa nu fii de acord cu realitatea? Peste sase luni incepe campania electorala, iar astfel de intrebari retorice se vor regasi in programele politicienilor.Romania este impartita acum in doua. O tara bogata – Bucuresti, Cluj, Timisoara, Arad, Pitesti, Constanta si cateva alte zone din jurul marilor orase – si o tara saraca – o parte din Moldova, o parte din Oltenia, ceva prin Transilvania, Copsa Mica, sate sau zone industriale care nu au mai rezistat capitalismului si au falimentat social si economic. Cum rezolvam situatia din zonele defavorizate, cu tot ce reprezinta ele, si cine este responsabil de acest lucru?
Cred ca problema este pusa cu trei decenii mai devreme. Intrebarea corecta trebuie sa fie cum sa facem astfel incat zonele prospere sa devina si mai prospere? Cum facem ca cel bogat sa devina si mai bogat? Cum facem ca langa o banca sa mai apara una?
Acestea sunt intrebari de care fuge orice politician. Nimeni nu te-ar vota cu un asemenea discurs capitalist. Eu cred ca acum acestea sunt intrebarile corecte, iar toate actiunile, masurile, energia trebuie depuse pentru acest scop. Cel care are acum un venit de 1.000 de euro pe luna net in Romania este un om bogat. Preocuparea lui trebuie sa fie cum si unde poate munci mai mult pentru a castiga dublu. Cel care a facut 100 de milioane de euro prin afacerea lui trebuie incurajat de catre stat sa ajunga cat mai repede la 200 de milioane de euro. Cine a facut o cladire de birouri trebuie sustinut sa faca imediat inca una. Pentru fiecare nou loc de munca creat de un antreprenor sau de un executiv ar trebui ca premierul si presedintele sa le multumeasca acestora personal. Toti acestia sunt mai valorosi pentru tara decat cei care sunt saraci. Este o afirmatie cinica, dar asta-i realitatea.
Ar trebui sa ne ingrijim in fiecare zi de bogatia din jurul nostru si nu sa ne punem problema ce se intampla intr-o zona care nu are apa rece si unde nu se gaseste nimic de munca. Cei de acolo ar trebui fortati sa plece spre zonele bogate, unde se construieste, unde sunt slujbe, unde este infrastructura, adica unde pot sa ajunga bogati. De ce primarul, guvernul sau cine se ocupa de infrastructura s-ar duce intr-o zona saraca atunci cand nu are niciun rost? De ce sa nu faci un nou cartier langa un oras mare in loc sa te duci 100 de kilometri mai incolo intr-un oras „mort“ si greu de administrat, atata vreme cat banii oricum nu ajung la toti?
Multi romani au plecat la munca in strainatate, iar multe orase mici si sate au ajuns depopulate. Uitati de ele. Cine a muncit pe branci in Madrid sau la Roma nu cred ca vrea sa se intoarca in Copsa Mica, ca sa dau un exemplu. Va prefera sa isi deschida o pizzerie in Sibiu, Alba Iulia sau Cluj, pentru ca aici va fi afacerea lui, nu in orasul natal.
Aceeasi situatie este in zona rurala. Este o divizare mult prea mare a pamantului si din aceasta cauza agricultura este la pamant. Cum poti sa-i fortezi pe oameni sa plece acum din zonele care nu au viitor? Nu mai investesti niciun leu acolo. Mai devreme sau mai tarziu se va ajunge tot la moartea economica a unor sate. Cine isi arata preocuparea fata de ce se intampla cu satul romanesc nu are nicio solutie realista. Are doar vorbe, care nu costa nimic. Peste 3 milioane de romani muncesc afara si nu se vor mai intoarce sa lucreze pamantul in forma actuala. Putem extinde discutia si spre orase mai mici care depindeau de o singura fabrica. Fabrica s-a inchis si toti asteapta ca guvernul, ca cineva de sus de la Bucuresti sa o redeschida. Gata, s-a terminat cu aceasta politica. Cei care au mai ramas trebuie sa plece de acolo. Asta-i situatia.
Sigur ca Romania se va trezi ca are insule prospere si nu o tara bogata uniform. Dar asta-i viitorul. Nu poti sa ai grija de toti – si atunci este mai bine sa investesti, incepand de la guvern si pana la companii private, acolo unde deja s-a format ceva in ultimii 20 de ani. Cresterea economica vine de aici, nu din Copsa Mica.
Ce se va intampla cu aceste zone? Vor ramane ale nimanui, adica moarte, timp de cateva decenii, pana cand cei ce au castigat in celelalte zone vor spune ca va fi mai rentabil de investit in alta parte si ii vor atrage pe oameni sa vina/revina acolo. Pana atunci, responsabilitatea noastra este sa castigam mai mult si sa ne ingrijim de bogatia cercului nostru.
-
Ca o boala de ficat
O crestere a dobanzii de politica monetara, unul dintre putinele instrumente pe care banca centrala le mai are in lupta cu o inflatie ce iese din fagasul dorit, incepuse sa fie asteptata in piata inca de la sedinta precedenta a Consiliului de Administratie al BNR din 26 septembrie. Nu s-a intamplat insa atunci, banca centrala preferand la momentul respectiv sa spere ca derapajul inflatiei care se simtea deja se va corecta de la sine.
Dupa ce august a adus insa o inflatie „soc“ (dupa propria catalogare a oficialilor BNR) de 0,86%, septembrie a surprins din nou, dincolo de cele mai pesimiste asteptari, cu o rata lunara de peste 1%. Evidenta problemei a devenit flagranta, iar inflatia anualizata de 6,03% din septembrie i-a convins chiar si pe oficialii BNR sa admita ca, pentru 2007, tinta si intervalul de inflatie autoimpuse sunt ratate. Socul negativ pe partea ofertei – seceta, mai pe romaneste -, dinamica inalta a veniturilor populatiei, cresterea proiectata a cheltuielilor bugetare in ultima parte a anului, precum si incertitudinile legate de evolutia cursului de schimb semnaleaza ca inflatia la sfarsitul anului 2007 va depasi limita superioara a intervalului de variatie de 3-5% asociat tintei de 4%, admitea Consiliul de Administratie al BNR in comunicatul publicat dupa sedinta din 31 octombrie. Prin decizia de a creste dobanda direct cu jumatate de punct procentual, inversand brusc miscarea de relaxare a politicii monetare inceputa din decembrie 2006, BNR nici nu mai incearca acum sa remedieze problema de anul acesta, ci doar undeva in cursul anului viitor. A spus-o chiar guvernatorul Isarescu, la sfarsitul saptamanii trecute, la un seminar financiar la care a participat si ministrul economiei si finantelor Varujan Vosganian. Scurt si plastic, „nu tragem cu tunul monetar in muste“, decreta Isarescu, pentru ca „umflatura de inflatie“ din ultimele luni nu poate fi combatuta cu majorarea de dobanda de 0,5 puncte, iar „prin masura luata ne uitam la riscurile pe 2008 si 2009“.
Pana atunci insa, guvernatorul va trebui sa se uite la efectele pe termen mai scurt ale deciziei luate la sfarsitul saptamanii trecute. La fel de plastic, chiar el atrage atentia ca, aflat intre ciocanul inflatiei si nicovala de a fi nevoit sa lupte singur contra ei in lipsa unor masuri de politica fiscala adaptate, masura pe care a luat-o e „ca un tratament pentru inima care omoara ficatul“.
Efectele se produc, de fapt, intr-un lant vicios. Experientele precedente arata ca o cat de mica crestere a dobanzii de politica monetara e preluata aproape imediat in costul creditelor in lei pe care bancile comerciale le acorda populatiei. O scumpire a finantarilor in lei ar fi, in aceste conditii, destul de previzibila, cu atat mai mult cu cat bancherii pregatesc de ceva vreme piata cu anunturi de posibile/iminente scumpiri. Mai timid, dar din ce in ce mai necesar, in conditiile in care au nevoie de lei pentru a finanta creditele, bancherii ar putea creste si randamentele la depozitele in lei. Pana aici totul bine si frumos – o scumpire a creditelor care sa determine (macar) o usoara incetinire a consumului nu ar fi deloc neplacuta bancii centrale, in conditiile in care consumul populatiei alimenteaza deficitul extern. Pus in fata unui deficit de cont curent de 14% din PIB in acest an si a unor cresteri salariale constante, Isarescu n-ar putea decat sa se bucure daca macar creditele ar mai incetini un pic. Problema sa nu e aici, ci pe partea cealalta, a randamentelor la plasamentele in lei – e vorba de cresterea atractivitatii leului ca instrument de castig pentru straini.
Banii „fierbinti“, capitaluri pe termen scurt, ar putea invada din nou piata romaneasca, ceea ce inseamna apreciere prea abrupta a leului. Pericolul s-a vazut aproape imediat dupa decizia BNR, pe piata valutara leul castigand imediat teren in fata euro. Interesul strainilor pentru leu ar putea fi cu atat mai mare cu cat, de aceasta data, decizia BNR vine in contextul in care Banca Federala a Statelor Unite a hotarat sa reduca dobanda de referinta cu un sfert de punct procentual, la 4,5%.
Pentru inflatie, o apreciere a leului nu e deloc de rau augur. Aprecierea excesiva a leului, dublata de o volatilitate ridicata a cursului, este insa o amenintare evidenta pentru dezinflatie – risc vizibil, de altfel, in ultimele luni. Aprecierea monedei nationale – sau ieftinirea valutelor – poate duce la o noua explozie a creditelor in valuta. Credite care, pe langa riscul valutar pentru romanul ce isi incaseaza salariul in lei, nu fac altceva decat sa inflameze si mai mult acelasi consum pe datorie. Iar consumul se face preponderent din import, atata vreme cat oferta interna nu tine pasul cu nevoile. Si in acest fel, ciclul bolii de ficat de care vorbea Isarescu se reia mereu si mereu: deficitele cresc pana la niveluri ce i-ar putea speria pe straini, determinandu-i sa fie prudenti cu leul; in acest scenariu, leul cade brusc daca banii fierbinti pleaca rapid, „umflatura de inflatie“ apare din nou, tintele sunt ratate, iar BNR creste din nou dobanda.
-
Uninominalul meu, temele lor europene
Este neindoielnic faptul ca organizarea referendumului va deturna atentia de la alegerile pentru Parlamentul Euro-pean (sau le va influenta puternic). Obiectia premierului Tariceanu ca referendumul ne va impiedica sa ne concentram pe temele europene este din acest punct de vedere justificata.
Daca privim insa partidele si actorii politici din perspectiva functiilor pe care le indeplinesc, este cert ca dincolo de reprezentare, organizatiile de acest tip au de indeplinit o suma de alte roluri. Unul dintre ele este cel de educare/informare politica a cetatenilor. Sistemul de vot si temele europene, in egala masura, reprezinta puncte legitime de interes, in privinta carora partidelor le incumba obligatia morala a informarii. Or, partidele politice romanesti, alaturi de liderii lor, sunt mai mult decat dezinteresate de ceea ce se „combate“ in Europa. Sindromul „veni, vidi si sunt de acord“ pare sa descrie cel mai bine dinamica institutionala a UE, asa cum se vede ea din Romania – este relevant astfel ca Romania nu numai ca nu a avut o pozitie clar conturata in dezbaterile pe marginea Tratatului de reforma adoptat de Consiliul European la Lisabona, preferand sa se alinieze majoritatii, dar actorii institutionali implicati nu au putut nici macar sa explice care sunt consecintele pentru tara noastra ale noului design comunitar.
„Temele europene“ de la care ne distrage atentia uninominalul nu numai ca nu sunt internalizate de actorii politici, dar tind sa devina, alaturi de fondurile europene (dincolo de campanii de informare, Guvernul nu are la indemana prea multe metode pentru a creste rata absorbtiei lor), o noua himera a spatiului public. Temele europene desemneaza o categorie confuza de elemente fata de care converg o serie impresionanta de asteptari romanesti (eficienta, responsabilitate, democratie, transparenta si onestitate). Partidele stiu insa bine ca alegatorul roman nu este stresat de deficitul democratic al Parlamentului European sau de disputa supranational-interguvernamental. Si stiu ca sublinierea problemelor cu care se confrunta Legislativul European nu este cea mai buna metoda de a creste participarea la vot (in continua scadere din 20 mai 1990 incoace).
Singurul motiv pentru care uninominalul este mai tare decat temele europene este ca asteptarile electoratului sunt completate de explicatii. Partidele au explicat deja electoratului care sunt caracteristicile principale ale sistemelor de vot, chiar daca au ocultat problemele acestora (si nu au explicat detaliile profunde ale acestor subiecte, precum modul de desenare a hartilor electorale, element definitoriu pentru rezultatul procesului electoral). Mai mult, actorii politici au reusit sa genereze prin disputa lor si un set de asteptari de la demersul de reformare a legislatiei electorale – responsabilizarea alesilor, transparentizarea sistemului etc.
Putem conchide deci ca, in linii mari, actorii politici au reusit sa educe electoratul, precum si sa il mobilizeze. Chiar daca disputa intre „uninominale“ are valentele de imagine proprii, fiind de la un punct incolo o falsa disputa pe marginea unor proceduri legislative si a unor reinterpretari mai mult fortate ale legilor in vigoare, in cazul votului uninominal actorii politici s-au comportat la inaltimea asteptarilor. Au explicat proceduri, au creat imagini publice, iar acum incearca sa mobilizeze electoratul propriu. In cazul „temelor europene“, in schimb, partidele au fost pana acum mai mult decat discrete.
Realitatea este ca „temele europene“ nu exista (atat timp cat ele sunt doar cuantificarea difuza a tuturor asteptarilor de mai bine ale populatiei, dublata de mistica institutiilor europene), in vreme ce uninominalul va reforma clasa politica. Exista intr-adevar pericolul unei supralicitari a sperantelor – mai ales cand vom vedea ca lucrurile nu s-au schimbat in bine peste noapte, ca oligarhii nu au disparut si ca, in ciuda cresterii economice, nu vom trai mai bine. Inainte de reforma electorala din 1832 din Marea Britanie, Sidney Smith scria ca „toate tinerele fete stiu ca, indata ce se va vota legea, isi vor gasi un barbat. Elevii cred ca se vor aboli versurile latine si prajiturelele se vor ieftini. Caporalul si sergentul sunt siguri ca li se va dubla solda. Poetii slabi se asteapta sa li se citeasca versurile…“ Dar deziluzia este mai legitima in acest caz, pentru ca nimeni nu stie care sunt „temele europene“ si cu ce ne vor revolutiona ele viata.
-
Pampalai de ieri si de azi
Acolo ar fi descoperit ca in timp ce prin „bamboccio“ se intelege „copil, cu o nuanta de alint si glumeata totodata, copil grasut un pic cam stangaci si impiedicat, lipsit inca de darul vorbirii, al ratiunii, aproape un obiect, o jucarie“, in cazul variantei „bamboccione“ (cu sufix augmentativ) poate fi reperata o serie de semnificatii consacrate, din cauza carora, conform dictionarului Tommaseo-Rigutini, „daca spun «bamboccione» nu ma voi gandi atat la corpolenta, cat la infatisarea infloritoare… greu de imaginat un «bamboccione» fara un mantou lustruit de vizon“, iar potrivit lui Baldini(2), „acum toti duc o viata de huzur, dumneavoastra, Bertoldino, nora Meneghina si acel scump «bamboccione» care este Cacasenno“(3).
…
NOTE:
1. Recent, In timpul unei SedinTe In parlamentul italian, ministrul finanTelor, Tommaso Padoa-Schioppa, a spus despre o mAsurA a guvernului care prevede acordarea unui ajutor de 1.000 de euro tinerilor de panA la 30 de ani pentru Inchirierea unei locuinTe cA este menitA sA-i scoatA In sfarSit afarA din casa pArinTilor pe „pAmpAlAi“ („bamboccioni“ In limba italianA). Termenul folosit de ministru a declanSat o polemicA aprigA.
2. Marco Baldini, realizator de emisiuni de radio.
3. Referire la personajele nuvelei „Bertoldo Si Bertoldino“ de Giulio Cesare Croce (1550-1609).Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“.
Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe
Cititi continuarea articolului in editia tiparita a revistei Business Magazin