BusinessMagazin

Tag: aparat

  • Hobby de CEO, Rareş Măcinică, CEO al Lagermax România: „Să fii constant, să ai răbdare, să înveţi din eşecuri, să exersezi permanent“

    Rareş Măcinică a preluat de mai bine de trei ani funcţia de managing director al companiei de logistică Lagermax AED Romania, după ce a primit un telefon de la un head-hunter, care i-a propus să conducă filiala locală a companiei austriece, prezentă pe piaţă din 2003, şi are acum birouri la Arad, Timişoara, Bucureşti, Otopeni şi Iaşi. Primul loc de muncă, în timpul studenţiei, când urma cursurile SNSPA – Comunicare şi Relaţii Publice, a fost la o revistă franceză, What’s up, unde vindea spaţiu pentru publicitate. În 2002 a intrat în domeniul logisticii, angajându-se la o publicaţie de specialitate, apoi a lucrat vreme de doi ani la o firmă românească mică, despre care spune că a fost „o veritabilă şcoală pentru mine“. Prima slujbă într-o multinaţională din domeniul transporturilor şi logisticii a fost în 2005 şi a dobândit experienţă în cadrul Gebruder Weiss, Cargo Partner şi KLG. Anul trecut, Lagermax România a înregistrat o cifră de afaceri brută de 10 milioane de euro.

    Ce hobby aveţi şi cât timp dedicaţi acestei preocupări? Când şi cum a început interesul pentru această zonă?

    Fotografia. Interesul pentru fotografie a venit natural, am descoperit singur aparatul foto, iar prima interacţiune a fost în jurul vârstei de zece ani, având la îndemână un aparat de fotografiat rusesc pe film Zorki 4, foarte popular în anii 1970-1980, complet manual. Faţă de prezent, când inovaţiile în tehnologie au schimbat radical echipamentele fotografice, aparatele clasice pe film îţi dădeau o senzaţie aparte de „necunoscut“. Nu exista previzualizarea scenei în aparat, opţiune prezentă pe toate camerele foto digitale, nu existau senzori să detecteze luminozitatea, balansul de alb, apoi să le regleze automat, astfel că te perfecţionai prin multă practică. Ochiul tău trebuia să „previzualizeze“ scena, mintea ta făcea calculele necesare pentru o încadrare corectă, iar sosirea produsului final, poza efectivă, îţi crea mereu o stare de suspans, plină de emoţii, până la vizualizarea pe hârtie. Tehnica modernă a făcut mult mai accesibilă fotografia, dar nu a avut un efect implicit şi în calitatea, inovaţia artei fotografice.

    Am avut perioade în care am alocat în timpul săptămânii o mare parte din fiecare noapte pentru studiu, editare, vizualizări de zeci de mii de poze ale fotografilor consacraţi, iar în weekenduri petreceam şi 24 de ore fără odihnă, mâncare sau pauze, combinând „munca“ de teren cu selectarea, postprocesarea, editarea, identificarea erorilor, corectarea lor.

    De exemplu, dintre genurile artei fotografice (peisaj, portret, arhitectură…), pe mine m-a atras în special zona numită „conceptual photography“ – un tip de fotografie care ilustrează o idee, creează un simbol, transmite un mesaj prin mijloace abstracte. Pentru că necesită un efort extrem de mare (ideea iniţială, găsirea elementelor potrivite, regia, aranjarea luminilor, editarea…), timpul alocat unei asemenea fotografii ajungea şi la două săptămâni. 

    În ultima perioadă însă, timpul liber s-a redus drastic, dar atunci când mai prind o oră liberă de obicei mă relaxez făcând 3-4 cadre.

    Ce corespondenţe există între hobby şi afaceri?

    Directă. Pentru mine, fotografia este un exerciţiu intens de imaginaţie.

    Acelaşi exerciţiu intens de imaginaţie îl folosesc şi în afaceri. Tot ceea ce „construiesc“ în business are în spate multe ore de strategie, identificarea celor mai bune mişcări tactice când vine vorba despre avantaj competitiv, elaborarea unui proces vizionar sau de transformarea organizaţiei în sensul unei discipline şi valori nonreplicabile. Strategia unei afaceri înseamnă a ilustra o Idee, acea Idee unică prin care devii unic, iar unic înseamnă inegalabil, inimitabil. Iar Ideea vine numai şi numai din imaginaţie, care la rândul ei stă la baza oricărei fotografii de succes.

    Este practicarea unui hobby benefică pentru relaţiile de afaceri / pentru afacere?

    Cu siguranţă. În primul rând poţi găsi acelaşi hobby la alţi parteneri de afaceri, poţi interacţiona cu persoane cu pasiuni similare. În al doilea rând, hobby-urile care stimulează imaginaţia reduc stresul. Sunt studii ştiinţifice care dovedesc că implicarea în activităţi plăcute scade automat nivelul de stres. Reducând stresul, un hobby te poate face mai productiv, dar şi mai echilibrat. Şi nu în ultimul rând, te ajută să iei o pauză, să te desprinzi de la activităţile solicitante.

    Care sunt regulile din hobby folositoare în afaceri?

    Folosirea stimulilor cognitivi. Dezvoltarea capacităţilor de concentrare a atenţiei. Fotografia, având o funcţie puternic creativă, dezvoltă creierul, îl provoacă permanent la situaţii noi, la idei noi. Hobby-urile şi afacerile au multe părţi comune. Şi un hobby presupune stabilirea de obiective (de exemplu, obiectivul meu este să transmit cât mai multe simboluri într-o fotografie), asumarea de riscuri (ideile noi vin de obicei cu riscuri de interpretare eronată, reticenţa analiştilor, stil nediferenţiat), depăşirea obstacolelor (financiare, timp…).

    Care sunt regulile obligatorii deopotrivă în fotografie şi în afaceri?

    Să fii constant, să ai răbdare, să înveţi din eşecuri, să exersezi permanent.

    Ce tip de hobby nu aţi practica niciodată?

    Nu am un hobby pe care nu l-aş practica niciodată, diferite pasiuni se pot naşte şi în funcţie de anumite contexte sau vârstă. Sunt anumite hobby-uri însă în cazul cărora, din punctul meu de vedere, trebuie analizată cu mai multă înţelepciune unde este limita în care nivelul de risc depăşeşte adevăratul scop al oricărui hobby: plăcerea unei activităţi desfăşurate în timpul liber.


    PREFERINŢE

    CUVÂNT: Ambiţie

    CARTE: „Sentimentul românesc al fiinţei“, de C. Noica

    PERSONALITATE: Ciprian Porumbescu

    FOTOGRAF: Ansel Adams

  • Gadget Review: Sony RX10II, un bridge cu focus pe video – FOTO, VIDEO

    Sony RX10II vine în continuarea modelului RX10 şi reprezintă o evoluţie din toate punctele de vedere: calitatea imaginii a fost îmbunătăţită, este mai rapidă, filmările au o calitate foarte bună, iar bateria ţine destul de mult. Cu toate acestea trebuie menţionat că are un zoom mai mic decât competitorii săi, ecranul nu are funcţii de touch şi imaginea capturată de RX10II ar putea fi în continuare îmbunătăţită (în colţuri mai pierde din claritate). Şi nu în ultimul rând, necesită o investiţie destul de consistentă, pentru că în momentul de faţă se vinde cu preţuri între 5.000 şi 7.000 de lei.

    Înainte să trecem la concluzii, să vedem ce oferă această cameră şi care sunt performanţele. În primul rând, am rămas uimit de calitatea video a camerei, mai ales că de cele mai multe ori am lăsat camera să-şi vadă de treabă singură, chiar şi în condiţii de luminozitate scăzută. În plus, RX10II este capabilă să filmeze 4K (rezoluţie 3.840 x 2.160 pixeli) până la 29 de minute per clip. Dar dacă reduci rezoluţia la una Full HD, aparatul are o opţiune numită dual‑rec, care îi permite fotografului să fotografieze în timp ce filmează. După cum ziceam, focusul este foarte bun, iar opţiunea automată de detectare a feţelor funcţionează foarte bine, astfel încât subiectul rămâne tot timpul clar chiar dacă se află în mişcare (şi mă gândesc aici la copii sau la animale de casă pline de energie ce zburdă prin cadru). În plus, eu am fost mulţumit şi de calitatea înregistrării audio.

    Un alt element interesant pe care Sony îl oferă şi alte camere din această categorie nu-l au este posibilitatea de a filma slow motion. M-am distrat cu această funcţie, dar trebuie menţionat că RX10II poate filma doar trei-patru secunde astfel. Poate părea prea scurt, dar cine ar vrea să vadă un clip de zece sau cincispreze secunde în slow motion? Din păcate, în acest mod sunt blocate toate funcţiile de zoom sau setările din cameră, ceea ce înseamnă că trebuie să stabileşti dinainte încadrarea şi setările. RX10II este capabil să înregistreze astfel de imagini la 240, 480 sau 960 de cadre pe secunde (trei viteze de slow motion), apoi clipul este redat la o rezoluţie Full HD, dar nu nativ, ci prin reeşantionare prin interpolare (în limba engleză: upsampling). Chiar şi aşa este o calitate înaltă pentru entuziaştii filmărilor.

    Aparatul este dotat cu un obiectiv Carl Zeiss Vario-Sonnar T* ce are o distanţă focală de 8,8 – 73 mm (24 – 200 mm echivalentul în format 135), iar diafragma are o deschidere maximă de f/2,8 până la f/16 şi estompează foarte bine fundalul, ceea ce-l face foarte bun pentru portrete. Aparatul oferă un zoom de 8,3x la o calitate bună (deşi alte camere de acest tip oferă un zoom şi mai mare). Mi-a plăcut faptul că nu am fost nevoit să apelez de prea multe ori la modul manual (fotograful are grijă de toate setările), deoarece camera s-a descurcat singură în modul Auto sau Aperture/Program Priority. Singurele probleme pe care le-am întâlnit au fost atunci când luminozitatea era scăzută şi aparatul urca foarte mult sensibilitatea imaginii (ISO), deşi nu era nevoie. Vorbind de ISO, acesta poate urca până la 12.800, cu „puricii“ de rigoare în scenele întunecate. De asemenea, Sony RX10II are un senzor de 1 inchi de 20 megapixeli (destul de mare pentru categoria sa) şi poate face fotografii până la o rezoluţi de 5.472 x 3.648 px în format 3:2 şi până la 5.472 x 3.080 px în format 16:9.

    Spuneam că este o cameră bună pentru portrete, dar cred că se descurcă bine şi când vine vorba de evenimentele sportive, datorită faptului este este capabilă să fotografieze 14 cadre pe secundă, chiar şi în format RAW (ideal pentru persoanele care vor controleze fiecare element în editare), dar şi JPG. Totuşi în acest caz viteza de procesare (buffering) a imaginilor nu este ideală. Un alt punct negativ ar fi faptul că aparatul este destul de greu (800 g) şi are un body mic, ceea ce înseamnă că este destul de greoi de manevrat şi nici butoanele nu sunt ideale.

    Iniţial am crezut că bateria avea o viaţă destul de scurtă (în special la filmare), dar când am făcut un pic de cercetare am observat că alţi competitori au o baterie care ţine mult mai puţin. Partea bună este că se poate încărca uşor cu încărcătorul de la telefon (micro-USB), dintr-o baterie externă sau din calculator.

    Dacă atunci când RX10 a fost lansat pe piaţă Sony nu a avut o competiţie mare în această zonă, acum pentru RX10II există alternative. Cei care caută o astfel de cameră dar nu vor să cheltuie atât de mult se pot îndrepta către G3X al celor de la Canon sau către FZ1000 de la Panasonic (ambele între 3.000 şi 4.000 de lei), care sunt capabile să ofere cam aceeaşi performanţă ca şi RX10II la un preţ mai mic. Totuşi duc lipsa unor elemente precum filtrul ND încorporat în produs (Neutral Density, care te ajută să fotografiezi când este soare puternic) sau abilitatea de a filma slow motion. Însă dacă simţi că nu ai nevoie de astfel de elemente, poţi investi într-o cameră mai ieftină, iar cu restul banilor ai putea să optezi pentru accesorii precum un bliţ extern.

    În concluzie, recomand Sony RX10II pasionaţilor de fotografie care nu vor să care obiectivele după ei, nu vor să facă rabat de calitate, dar şi celor interesaţi de video. Cred că este o cameră bună pentru videoblogging, filmare de produs, fotografiere de portrete sau fotografie de stradă, pentru că este şi foarte silenţioasă.

    PRO:

    Imagine şi video de calitate
    Face o treabă destul de bună când se află în modul Auto
    Silenţioasă
    Autofocus foarte bun, necesar pentru o filmare de calitate
    Foarte rapidă (poate trage până la 14 cadre pe secundă)
    Filmează 4K + slow motion

    CONTRA:

    Timp de procesare a imaginilor mai lung în modul RAW + JPG
    Ecranul nu este touch
    Poate fi dificil de manevrat (destul de grea, iar body‑ul este mic)
    Preţ ridicat. Alte camere din categoria sa sunt mai ieftine şi oferă cam aceeaşi performanţă

    Pentru mai multe exemple foto/video  accesaţi următoarea pagină
     

  • „Ce se va întâmpla în următorii 5-10 ani va fi incredibil“. O privire peste gardul fabricilor secrete de maşini zburătoare ale lui Larry Page

    Cu Zee.Aero şi Kitty Hawk, Page vrea să cucerească, la propriu, cerul, şi să-l facă accesibil pentru oricine. Bloomberg Businessweek propune o excursie la fabricile secrete de maşini zburătoare ale lui Larry Page.

    În urmă cu trei ani, Silicon Valley s-a îndrăgostit, fugar, de start-up-ul Zee.Aero. Firma îşi instalase tabăra chiar lângă cartierul general al Google din Mountain View, California, ceea ce era ciudat deoarece Google controlează cea mai mare parte a terenului din zonă. Apoi un reporter a descoperit o cerere pentru un certificat de brevet în care se arăta că Zee.Aero lucrează la un aparat de zbor mic, propulsat electric, care să poată decola şi ateriza vertical – o maşină zburătoare.
    În cele câteva articole informative care au urmat, tot ce a spus start-up‑ul a fost că nu s-a afiliat cu Google şi cu nicio altă companie de tehnologie.

    Apoi firma a încetat să mai răspundă întrebărilor presei. Angajaţii spun că li s-au dat broşuri cu instrucţiuni despre cum să evite întrebările reporterilor. De atunci, singurele picături de informaţii care au ajuns la public au venit de la piloţi amatori, care ocazional postau imagini cu avioane ciudate decolând de pe un aeroport din apropiere. În cele din urmă s-a aflat că Zee.Aero nu aparţine Google – şi nici companiei holding Alphabet –, ci cofondatorului acesteia Larry Page.

    Page a finanţat personal Zee.Aero de la lansarea start-up-ului, în 2010, dar a ţinut ca implicarea sa să nu fie făcută publică, spun persoane apropiate companiei (unii spun că Page a lăsat să se înţeleagă că se va retrage dacă se face public ajutorul său).

    Zee.Aero este doar o componentă a planului lui Page de a deschide era călătoriilor aeriene personalizate, deasupra străzilor blocate de ambuteiaje şi departe de înghesuiala înjositoare a zborurilor comerciale moderne. La fel ca Jeff Bezos şi Elon Musk, Page îşi foloseşte averea personală pentru a construi viitorul viselor sale din copilărie.

    Sediul Zee.Aero este o clădire urâtă cu două etaje care-ţi dă senzaţia de hală industrială. La început, Page a interzis accesul echipei Zee.Aero la primul etaj şi a transformat etajul doi într-o locuinţă demnă de un multimiliardar: dormitor, baie, picturi scumpe, un perete de căţărat şi unul din primele motoare de rachetă SpaceX, un cadou de la prietenul Musk. Accentuând misterul, când vobeau despre Page angajaţii de la Zee.Aero nu-i spuneau pe nume, ci îi ziceau GUS, tipul de sus (guy upstairs). Însă a venit vremea când echipa a avut nevoie şi de spaţiul de sus. Iar picturile lui GUS, echipamentele pentru exerciţii şi motorul de rachetă au plecat de acolo sub privirile pline de admiraţie ale inginerilor.
    Zee.Aero are acum aproape 150 de angajaţi. Operaţiunile s-au extins la un hangar de aeroport din Hollister, aflat la circa 70 de minute de condus de Mountain View. Acolo două prototipuri fac zboruri de test.

    De asemenea, compania are o facilitate de producţie în campusul Ames Research Center al NASA, la marginea Mountain View. Page a cheltuit mai mult de 100 de milioane de dolari cu Zee.Aero, spun două surse apropiate companiei, iar omul de afaceri nu se opreşte aici. Anul trecut, un alt start-up finanţat de Page, Kitty Hawk, care lucrează tot la o maşină zburătoare, şi-a început activitatea şi şi-a înregistrat sediul într-o clădire  de birouri cu două etaje aflată la câteva sute de metri de birourile Zee.Aero. Strada, mărginită de copaci, se termină acolo.

    Echipa Kitty Hawk, izolată de angajaţii de la Zee.Aero, lucrează la un proiect concurent. Preşedintele firmei, potrivit unor documente depuse anul trecut, este Sebastian Thrun, naşul programului pentru maşini care se conduc singure al Google şi fondatorul diviziei de cercetare Google X.

    Maşinile zburătoare sunt, desigur, ridicole. Cel puţin pentru investitori. Inventatori încăpăţânaţi au încercat să le construiască de-a lungul deceniilor, dar eforturile lor au avut puţine rezultate, în afară de dezamăgirea investitorilor şi secătuirea conturilor bancare. Însă necazurile n-au reuşit să stavilească pasiunea şi imaginaţia: maşinile care zboară există acolo, undeva, în ierarhia tocilarilor, între memorie downloadabilă şi holodeck-uri funcţionale.

    Însă materiale mai bune, sisteme de navigaţie autonome şi alte evoluţii ale tehnologiei au convins un grup în creştere de oameni inteligenţi, bogaţi şi se pare serioşi că în următorii câţiva ani vor putea fi văzute maşini zburătoare care se pilotează singure şi decolează şi aterizează vertical (sau cel puţin un avion mic, electric şi autonom cu care se va putea zbura zilnic).
    La astfel de prototipuri lucrează câteva companii din diferite părţi ale lumii, inclusiv start-up-uri şi mari producători din industria aerospaţială. Într-un colţ, se pare, îşi au locul companiile pe care Page le finanţează în tăcere.
    „În ultimii cinci ani, tehnologia a avansat spectaculos“, spune Mark Moore, inginer aeronautic care a proiectat pentru NASA aeronave avansate. „Ce se va întâmpla în următorii 5-10 ani va fi incredibil.“

    California de Nord are de mult o fascinaţie pentru pentru maşini zburătoare. În 1927, un inginer acum aproape uitat, Alexander Weygers, a început să facă planurile unei farfurii zburătoare care să se poată strecura printre acoperişurile caselor. În 1945 a primit un brevet pentru ceea ce el a descris că este un „discopter“, un aparat cu decolare şi aterizare verticală cu suficient spaţiu înăuntru pentru ca pasagerii să se poată plimba, să poată găti şi dormi. Şi-a imaginat şi variante mai mici, care aterizează în locuri special făcute pentru aceasta pe acoperişurile clădirilor din San Francisco. Până acum nu a fost văzut niciun discopter, dar se crede că armata americană, care l-a vizitat pe Weygers, s-a jucat cu un prototip.
    Astăzi, cel mai mare pasionat de maşinile zburătoare este Paul Moller, 79 de ani, profesor la Universitatea din California. În urmă cu 50 de ani, când preda inginerie mecanică şi aeronautică, a dezvoltat un model de aparat zburător care poate fi parcat într-un garaj normal şi poate fi condus pe stradă până la o mică pistă, de unde decolează. Moller şi-a testat primul prototip, XM-2, în 1966. XM-2 semăna cu o farfurie zburătoare cu un loc în centru protejat de un balon de plastic. Aparatul a reuşit să atingă în zbor o altitudine de aproape un metru şi jumătate în timp ce studenţii profesorului îl ţineau sub control cu frânghii. „Eram îngrijoraţi că maşinăria o va lua razna, că am fi putut omorî pe cineva“, povesteşte Moller.

     

  • Citez din mine

    „Când vorbesc cu cineva la telefon, cel mai rău mă supără dacă respectivul ţine aparatul pe speaker: mă simt captiv, într-o cutie mică, un pitic neputincios discutând cu un uriaş. Este numai un sentiment personal, nu ştiu dacă în vreun cod al manierelor e prins şi acest aspect, în fond e vorba de o facilitate tehnică pe care o poţi folosi, dar cheful de discuţie îmi dispare rapid şi folosesc primul motiv fezabil pentru a renunţa la conversaţie. În mintea mea miicimea pe care mi-o impune carcasa telefonului este transferată şi problemei mele, aceasta devenind brusc lipsită de importanţă dacă interlocutorul nu este suficient de captivat astfel încât să îşi ridice aparatul la ureche, pentru a mă auzi mai bine.

    În urmă cu vreo şapte luni de zile am iniţiat în revistă un demers care astăzi mi se pare similar chestiei cu telefonul pus pe speaker: o voce subţirică dintr-o cutiuţă aruncată pe un birou răvăşit. Este vorba de un apel către clasa politică, căreia îi ceream să nu rupă echilibrul economiei româneşti, şi enumeram inconsecvenţele primelor şase luni de guvernare în materie de economie.“


    „Când a început, săptămâna trecută, Marele Deranj Naţional Legat de Retragerea Trupelor din Irak primul lucru la care m-am gândit a fost episodul atacului cavaleriei uşoare. În cursul Marelui Deranj extrem de invocată a fost Imaginea României. Şi Angajamentele. Şi s-a spus că cât de mult se strică imaginea României.

    Eu cred că n-am stricat nimic, pentru că nu avem ce strica, nu poţi strica ceva ce nu există.
    Recapitulare: Atacul cavaleriei uşoare este un episod din Războiul Crimeei, în octombrie 1854. O sumă de comandanţi incompetenţi, un ordin greşit transmis şi greşit înţeles şi 670 de oameni au pornit la un galop nebun, o şarjă spre moarte, în bătaia tunurilor inamicului. Un atac ce adună la un loc eroism pur şi zădărnicie, cu totul un distilat fin de fire omenească cântat de lordul Tennyson într-un poem faimos.

    Uite tot aşa şi noi, de ceva vreme, tot galopăm la deal după cum ne ordonă unii sau alţii, urmând vreun ordin ce i se năzare unuia sau altuia. Şi aici nu mă pot abţine să nu-l citez pe Tennyson – «…Tunuri în stânga lor, Tunuri în dreapta lor, Tunuri în faţa lor…» – înţelegeţi orice de aici şi faceţi orice analogie, că oricum nu greşiţi. Şi aşa, între tunuri, şi noi în galop, cu imaginea României, cică, pe post de stindard.
    În primul rând că negativul, în sens fotografic, pe care îl putem defini drept imagine actuală a României nu era o rochiţă imaculată pe care anunţul făcut de liberali a pătat-o iremediabil.“


    „În continuare întrebarea mi se pare îndreptăţită – la ei de ce da şi la noi nu. Că şi la noi aerul şi mâncarea şi vinul şi fetele şi ceva monumente şi pitoresc cât cuprinde…

    Cred că am înţeles asta în ultima încăpere de vizitat a castelului Sant’ Angelo. Este iatacul personal al nu mai ştiu cărui papă, o încăpere în care turistul lipăitor intră, de regulă, obosit, trage o panoramare de trei secunde – «…ceva de pozat? …nişte picturi pe pereţi… a’ sunt tocmai aproape de tavan şi nu se văd prea bine, las’s c-am mai făcut…» şi pleacă. Pe mine m-a oprit muzica care a început să picure brusc dintr-un elegant sistem 5.1 şi vocile. Nu, nu alea din capul meu, ci vocile a doi actori, un băiat şi o fată, care au început să istorisească, puţin cântat şi mult expresiv, povestea dragostei dintre Amor şi Psyche, adică tocmai frescele care împodobeau camera. Pe un ecran, filmări meşteşugite ale frescelor în cauză alternau cu imaginile celor doi povestitori, actori care se bucurau de ceea ce făceau şi o făceau bine şi frumos, muzica aceea suavă curgea în continuare, aşa că m-am aşezat pe canapeaua din mijocul încăperii şi am avut parte de cea mai grozavă jumătate de oră din anul acesta. Nu a avut absolut nici o importanţă faptul că nu înţelegeam decât un cuvânt din o sută, îmi ajungeau imaginile şi vocile celor doi şi faptul că puteam privi şi frescele, live.“


    „Noaptea se întâmplă să fiu CelMaiMareScriitorRomânînViaţă – atunci ideile capătă o lumină specială, aparte, vin mai uşor şi pleacă mai greu, aşa că ai timp să le prinzi pe îndelete şi să le fixezi grijuliu, cu ace cu gămălia frumos colorată, fie pe pagini albe de hârtie, fie pe pagini cu extensia .doc. Câteodată ideile vin în vis şi, ca să nu trăiesc dezamăgirea pe care presupun că a încercat-o marele regizor, prefer să pierd câteva ore din somnul de frumuseţe pentru a definitiva echivalentul poveştii băiatului ce iubea o fată.

    Noaptea poţi fi StăpânulLumii – ce iese pe balcon sau pe prispa casei sau la fereastra de la bucătărie pentru a-şi admira regatul. Liniştea aceea specială ce rămâne după ce supuşii au dat manelele mai încet şi bubuitul de başi din maşini s-a estompat îţi dă un sentiment bun şi te relaxează mai mult decât o oră de somn. Şi mai oferă şi un dram de speranţă. Iar gustul ţigării fumate atunci e cel mai bun, chiar dacă fumatul e plin de pericole.

    Noaptea mai pot fi CelMaiTareDinParcare (sună aiurea, n-am ştiut să spun altfel), în funcţie de jocul de calculator care ajunge să mă pasioneze la un moment dat sau altul. De exemplu acum sunt cel mai bun căpitan de submarin din flota germană din al doilea război mondial, pentru că Silent Hunter III mă acaparează de o bună bucată de vreme; dar am mai fost şi Eliberatorul în saga Gothic sau PurtătorulTuturorSperanţelor în Half Life II.

    Ca să nu mai vorbesc de frumuseţea pe care noaptea o dă muzicii puse în surdină, oricare ar fi aceea: descoperi în chitara lui BB King sau la cea a lui Alvin Lee de la Ten Years After sunete noi, ba chiar şi Rammstein sună mai bine noaptea, dacă se poate aşa ceva, pentru că ei sună bine tot timpul.

    Un singur regret am, acela că m-am dezobişnuit să fiu PlimbăreţulAiureaînSerileCaldeDeVară, de mână cu cineva drag.“


    „Cel mai mare strateg este Dumnezeu. Şi are şi umor. A creat umanitatea şi a pus petrol şi gaze în locuri neprielnice omului, sub gheţuri veşnice, în deşerturi sau pe funduri de oceane. Acum se uită, cu un zâmbet, la felul în care se agită creaţiile sale.“


    „Toamnă. Destul de cald, încă. Pelerinaj la moaştele unui sfânt. Un cordon lat, nesfârşit, de oameni înconjoară dealul Mitropoliei. Îi văd o zi, două, trei, la un moment dat mi se părea că sunt aceiaşi, lipiţi de caldarâm, că nu s-au mişcat deloc. Ce-i mâna să stea aşa, înghesuiţi, apăsaţi nu numai de cele lumeşti ci şi fizic? Nu rezist, într-o seară cobor din tramvai şi mă plimb, agale, cale de-o staţie, de-a lungul mulţimii. Pestriţă, haine de firmă lipite de pulovere second-hand, jachete de motociclist lângă broboade, machiaje pronunţate lângă feţe aspre, nebărbierite. Bătrâni şi tineri, câteva fete «din acelea» şi mulţi prinşi de regulă la capitolul «…şi alţii». Alţii destul de eleganţi şi distanţi încât să pară puţin nefireşti în ambianţa aceea. Priviri nu goale, dar opace, ermetice, cumva umbrite. Toţi respectă cu sfinţenie gardurile metalice înşirate de jandarmi, identific chiar şi un soi de lideri de grup, care ordonă deplasarea anevoioasă. Ici-colo mai este îngăduită câte o ţigară, dar destul de discret, palmată.
    Ce-i mâna? Nu m-am prins, erau prea diverşi ca să-i categoriseşti numai în oameni necăjiţi care stau din cauza vreunei boli sau a unui necaz; unii prea neliniştiţi ca să fie numai credincioşi, alţii cu personalităţi prea evidente, prea laice ca să pară pelerini.
    Şi am intuit că, mai mult decât credinţa, reală sau mimată, ce i-a adunat şi i-a obligat să accepte trecutul osului prin os, la viteză de melc, este dorinţa de a-şi înşela soarta.“


    „…tânăra gânditoare. îi spun aşa pentru că nu-mi place cum sună filosoafă, deşi mi-a oferit un răspuns esenţial şi existenţial. Se afla pe un trotuar desfundat de margine de Bucureşti, cu câteva sacoşe mari într-o mână. Cu mâna cealaltă, de care mai atârna un copilaş de puţini ani, împingea un cărucior rablagit în care se afla un copilaş de puţine luni. Ţipau în gura mare şi unul şi celălalt, căruciorul avansa anevoie şi hurducat, iar sacoşele o încurcau la mers. Eram singuri pe o bucată bună de drum şi inevitabil privirile ni s-au întâlnit. A răspuns uităturii mele curios-miloase cu un zâmbet trist şi mi-a spus, cu un glas limpede şi clar: «…cred că aşa-i şi în iad…». M-am uitat în jur, atent, şi n-am simţit nevoia să o contrazic.“


    „Tramvaiul 7, de 1 Mai, adică aproape gol. Două doamne în vârstă, dar cu aer neaşteptat de sportiv discută peste scaune de câte în lună şi în stele – religie, educaţie, excursii. «…ştii ce-aş face eu dacă aş avea bani?», spune cea mai energică. «O sală cu filme porno! ştii câţi bani se câştigă?! Am văzut eu, în Turcia», continuă ea repede.
    «Ei, da’ poţi?», întreabă cealaltă, cu o aparenţă cumva mai bisericoasă. «…cum să nu poţi, de ce să nu poţi?», ridică tonul prima.
    «Aşa, că nu te lasă», replică bisericoasa, cu năduf.
    «…şi mai sunt şi internetul şi prejudecăţile. Ba şi forfetarul», am adăugat eu în gând, închizând cartea din care încercam, fără succes, să citesc.
    Interesantă situaţie, nu? Şi pur românească, în esenţă: avem dorinţa de a face, îndoiala, întrebările, evaluarea, ba chiar şi concluzia, pusă, desigur, chiar înainte de a începe treaba. Iar cele mai importante segmente ale discuţiei nu sunt cele ce ţin de ideea în sine şi de cine o are, aşa cum greşit şi facil s-ar putea crede, ci părţile cu banii şi cu cei ce te lasă sau nu să faci ceva, la noi.“


    „Închideţi ochii şi repetaţi, în gând, de câteva ori, cuvântul «balastieră». Nu simţiţi deja în nări un iz de râu curgând domol şi umezind malul sălbatec-buruienos? Mocheta sau covorul nu s-au transformat deja într-un covor scrâşnitor de pietriş? Balastiera are ceva primordial, de început de lume. Poate fi şi început de carieră.

    Săptămâna trecută am stat de vorbă cu un om interesant, cândva personaj important, astăzi numai împăcat cu sine şi cu problemele pe care le are. Mi-a plăcut şi am sporovăit vreo trei ceasuri despre o mulţime de lucruri, pentru că ieşirea din viaţa să-i spunem publică nu i-a alterat abordarea pragmatică a vieţii. Printre altele mi-a vândut un pont la care recunosc că nu m-aş fi gândit, sau poate că da, dar după un consum serios de celule herculepoirotiste: vrei să pui de-o afacere înfloritoare, rapid? Fă o balastieră! Pentru că ritmul rapid al construcţiilor din Bucureşti a creat un deficit de banal nisip şi de banal pietriş. Ceva utilaje, ceva basculante, ceva bani, nu puţini pentru un jurnalist ca mine, nu mulţi pentru cineva cu talent pentru afaceri, o bucată de mal de râu, poate ceva relaţii, că deh, trăim unde trăim şi puterea da a ocupa o cincime din piaţă, ce vreţi mai mult? Ziua următoare balastiera mă obseda, ştiţi sentimentul – uite comerţul exterior la şapte luni… balastieră… uite cu desconspirarea… da banca dă oare bani pentru aşa ceva?…uite cu ratingul îmbunătăţit al României… da un excavatorist bun se mai găseşte sau au plecat toţi în Spania? Aşa că am zis să dau un google.ro, să văd ce şi cum.“

    Da, o să văd ce şi cum.

  • Un român a inventat un aparat care îţi spune ce personalitate ai şi pentru ce job eşti cel mai potrivit

    Tata ar fi vrut să urmez o carieră în armată, mama m-a văzut IT-ist. Între timp eu m-am făcut jurnalist, iar MindMi se pare că nu mi-ar contrazice alegerea. MindMi este un sistem inventat de Dumitru Grigore, inginer fizician, care după mai mulţi ani de cercetare şi teste a  găsit o metodă mai rapidă de a determina profilul psihologic şi înclinaţia unei persoane către o anumită carieră, către un anumit job.

    MindMi este un sistem care furnizează informaţii despre profilul psihologic al examinatului (ce fel de personalitate este – coleric, sangvin, flegmatic sau melancolic – şi poate da informaţii şi la nivelul compabilităţii între profilul respectiv şi profilul jobului pentru care aplică, potrivit lui Alexandru Galoş, CEO al Psychometric Systems, compania ce produce şi comercializează MindMi.

    Cine ar putea utiliza un asemenea produs şi de ce ar avea nevoie cineva de aşa ceva?  „În bănci, de exemplu, pentru anumite poziţii se cere un profil psihologic. Nu poţi să ignori o analiză foarte pertinentă la momentul angajării, pentru că este foarte greu de dat afară un om apoi. Un alt element adus de produsul nostru este optimizarea în cadrul unei companii, în cazul în care un angajat nu se potriveşte pe domeniul unde lucrează în prezent“, afirmă Galoş, privindu‑mă din spatele lentilelor heliomate ale ochelarilor. „Toată lumea dă vina pe chimie când lucrurile nu merg bine între angajaţii dintr-un departament, dar nimeni nu ştie ce este acea chimie. În raportul de compatibilitate de grup generat de MindMi poţi vedea dacă profilul psihologic al unui angajat este valid cu al altuia. Care este cel mai compatibil într-un grup şi cel mai puţin compatibil. Dar asta nu înseamnă că acel angajat trebuie dat afară, ci poate nu se află la locul potrivit“, adaugă el.

    CUM FUNCŢIONEAZĂ? Produsul este format din două componente: una hardware (un scanner de mâini) şi una software (aplicaţia web). Pe site-ul companiei se susţine că „Dumitru Grigore a demonstrat experimental că trăsăturile şi dimensiunile psihologice pot fi măsurate prin intermediul unui dispozitiv noninvaziv de scanare a mâinilor, utilizând principiul activ al activităţii glandelor sudoripare drept manifestare periferică a activării neuronale“, adică în traducere liberă creierul primeşte impulsuri de la maşinărie şi trimite înapoi un răspuns, iar „Dumitru Grigore a descoperit cum să interpreteze răspunsul dat de creier în rapoarte psihologice“, spune Alexandru Galoş.

    Subiectul îşi plasează mâinile timp de cinci minute pe scannerul dotat cu mai mulţi senzori, apoi se analizează şi se transpun datele într-o varietate de tipare şi profiluri psihologice. Datele scanării sunt salvate în cloud  şi pe baza lor compania poate genera diferite rapoarte, ce se bazează pe 62 de indicatori psihologici, în funcţie de ce este de interes pentru angajator. În prezent, pe platformă există 7 rapoarte şi 3 se află în lucru. La livrare, produsul (hardware şi software) vine cu 600 de puncte valorice, iar generarea unui anumit raport costă un anumit număr de puncte. De exempul, raportul de personalitate generat după scanarea mea costă 80 de puncte, iar raportul potenţialului inteligenţei emoţionale costă 30 de puncte ş.a.m.d. După consumarea celor 600 de puncte, clientul va trebui să cumpere altele.

    În urma experimentului mi-a fost dezvăluit tipul de caracter dominant în personalitatea mea, ce înseamnă acest lucru şi care ar fi atitudinile, meseriile recomandate pentru o asemenea personalitate. Aşadar am aflat că jurnalismul s-ar potrivi firii mele curioase, exploratoare. „Înainte de a veni la un interviu de angajare fiecare îşi pune un scut, vrea să pară cel mai deştept, cel mai frumos, dar angajatorul spune: «Bun, dar câte prune ai în buzunar? Vreau să lucrez 10 ani de zile cu tine şi să te cunoscut mai bine»“, spune Galoş. De asemenea, el mai punctează faptul că o persoană nu poate păcăli aparatul. „Omul nu reuşeşte să filtreze răspunsul dat de creier, noi nu am găsit pe nimeni care la o scanare să fie într-un fel şi la o a doua scanare să fie într-un alt fel.“

     

  • A fost creat aparatul care transformă apa în vin

    Un START UP american a creat un aparat destul de ingenios şi inedit, capabil de a transforma apa în vin. Denumit Aparatul Miraculos, principiul de funcţionare al dispozitivului creat de somelierul Kevin Boyer este destul de simplu. Ca şi în cazul supelor instant, şi în cazul acestui produs va trebui să vă achiziţionaţi recipientul special, în care să adăugaţi apă şi diferite pliculeţe cu concentrat de struguri – tipul de vin dorit. Procesul de fermentaţie durează aproximativ 3 zile, iar monitorizarea sa se va putea face direct pe telefonul mobil, cu ajutorul unei aplicaţii gratuite. Kevin Boyer, preşedintele companiei Customvine, este un somelier care a fondat, de asemenea, fabrica de vinuri din Boyanci Napa Valley.

    „La fel ca un miracol biblic, apa se transformă literalmente în vin, doar prin adăugarea a câteva ingrediente într-un timp extrem de scurt şi la nişte costuri foarte reduse”, a declarat Boyer.

    Dezvoltatorii nu au dorit să dezvăluie mecanismul din spatele aparatului, spunând doar că pentru procesul de fermentaţie aparatul foloseşte senzori electrici, tranzistori, încălzitori şi pompe, pentru a oferi un mediu controlat atât pentru primul cât şi pentru al doilea proces de fermentaţie. Un refractometru digital măsoară conţinutul de zahăr al lichidului în timpul procesului de fermentaţie, iar un difuzor de aer trece aerul filtrat printr-un canal ‘micro-oxigenat’. Un tranzistor ultrasonic de sub cameră poate accelera aroma şi dezvoltarea vinului.

    Cititi mai multe pe /www.cunoastelumea.ro

  • Doi antreprenori unguri şi-au făcut un business în Bucureşti cu aparate de electrostimulare care fac clienţii să slăbească fără efort

    Richard şi Arpad Rudas speră să schimbe percepţia românilor despre sport şi apoi să transfere experienţa acumulată pe piaţa locală într-un business internaţional.

    Muzică alertă la maximum, un birou de recepţie atipic în forma unei mingi albe uriaşe şi o cameră în care se află la loc de cinste două aparate asemănătoare celor descrise de Steve Perry în volumele Star Wars – care, potrivit autorului, aveau rolul de a stimula artificial musculatura utilizatorilor, ameninţată cu atrofierea în urma navigaţiei pe planete cu gravitaţia scăzută – sunt lucrurile care te frapează la o vizită în birourile fraţilor Richard şi Arpad Rudas, fondatorii afacerii Fit Express.

    Depăşind bariera fantasticului, aparatul format dintr-o unitate de care sunt conectate centuri care au rolul de a transmite impulsuri electrice spre muşchii utilizatorului a început să prindă avânt şi pe piaţa autohtonă şi să le aducă antreprenorilor Richard şi Arpad Rudas venituri de 300.000 de euro după doi ani de activitate. Cei doi fraţi distribuie aparatele de stimulare electrică musculară (tehnologia EMS) ale producătorului ungar XBody prin intermediul companiei Fit Express, sub care operează şi un studio dotat cu două astfel de aparate, dar şi un sistem de francize prin care şi alţi antreprenori pot deschide studiouri similare.

    De la inaugurarea propriului studio, în 2013, în zona Piaţa Victoriei, circa 700 de persoane le-au trecut pragul. „Vin fie cei care nu au timp, vin sportivi care vor să îşi crească anduranţa, sau dimpotrivă, vin oameni care nu sunt sportivi, nu pot face sport sau sunt pur şi simplu leneşi“, îşi descriu cei doi fraţi clienţii ţintă.

    Cei doi au investit 24.000 de euro în inaugurarea propriului studio, costul fiind generat de preţul aparatelor, cam cât al unei maşini. „Investiţia minimă într-o astfel de afacere este 12.000 de euro, iar 90% din persoanele care cumpără aparatul folosesc ajutoarele noastre financiare, leasing, lease back, ori achiziţiile intracomunitare, fără TVA.“ Din experienţa lor, aproape 90% din cei care cumpără primul aparat se întorc în câteva luni pentru a-l achiziţiona pe al doilea, pe seama unui return of investment de maximum şase luni. Astfel, în ultimii doi ani au fost deschise pe piaţa locală 50 de studiouri dotate cu aparate XBody, dintre care 14 sub franciza Fit Express.

    Printre cei interesaţi de o astfel de afacere se află şi antreprenorul Mihai Pleşea, cunoscut pentru implicarea în afacerile Otto Courier şi Cargus, care a deschis în decembrie 2014 Luxury Studios în zona Pipera, în urma unei investiţii de 60.000 de euro, dorindu-şi să construiască un lanţ de studiouri luxoase în România care să fie dotate cu aparatele XBody. În luna deschiderii, antreprenorul estima încasări de 17.000 de euro pentru primele luni de activitate şi, ulterior, o cifră de afaceri anuală de 300.000 de euro. Studioul lui Pleşea mizează pe clienţii premium, iar câţiva executivi care lucrează în zona Pipera au semnat deja contractele anuale platinum de 7.000 de euro.

    Aparatele XBody au adus un bun prilej de lansare în antreprenoriat şi pentru sportivi: fotbaliştii Bănel Nicoliţă, Valentin Badea, Marius Alexe şi atleta Monica Iagăr şi-au deschis astfel de studiouri sub franciza fraţilor Rudas. „În 2012 ne străduiam să ne convingem prietenii să testeze aparatul gratis, treptat, iar acum lucrurile s-au inversat, suntem mai căutaţi noi şi facem cu dificultate faţă deschiderii studiourilor şi vânzărilor generate de acestea“, explică fraţii Rudas.

    Născuţi în Ungaria, cei doi fraţi au venit în România împreună cu tatăl lor, ambasador al Ungariei în România în perioada 1990-1995, şi cu mama lor, de origine româncă. Richard Rudas a absolvit Facultatea de Economie în cadrul Academiei de Studii Economice în anul 2000 şi a avut o carieră „versatilă“, după cum el însuşi o descrie pe profilul de LinkedIn: a lucrat în departamentul de risk management al OTP Bank, în firme de publicitate şi în compania de consultanţă în imobiliare The Advisors, unde este în continuare consultant. Arpad Rudas a plecat să studieze în Statele Unite ale Americii, unde, după ce a absolvit Fullerton College din California, şi-a început cariera în cadrul Wells Fargo, o bancă cu filiale răspândite pe coasta de vest a Americii, apoi a ocupat o poziţie de manager peste cinci magazine în cadrul lanţului Abercrombie & Fitch.

  • Un scafandru a găsit pe fundul apei un aparat de fotografiat ruginit. Când l-a deschis a avut o surpriză de proporţii

    Un aparat de fotografiat a fost recuperat la începutul lunii august din apele frumosului oraş medieval Český Krumlov, din Boemia de Sud (Cehia). Deşi aparatul era destul de ruginit, cel care l-a găsit, un scafandru, a avut o mare surpriză când l-a deschis.

    Vezi aici ce a găsit scafandrul din Český Krumlov în aparatul de fotografiat ruginit

  • Femeile preţuiesc imaginile de pe dispozitivele personale mai mult decât bărbaţii, dar nu le protejează

    Peste jumătate (53%) dintre femei preţuiesc fotografiile şi filmuleţele pe care le păstrează în telefoane mai mult decât orice altceva de pe dispozitivul respectiv, incluzând aparatul însuşi (56%) – comparativ cu 39% dintre bărbaţi, conform unui studiu Kaspersky Lab şi B2B International. Cu toate acestea, chiar dacă peste un sfert dintre femei îşi fac griji în legătură cu siguranţa în mediul online a acestor imagini, multe dintre respondente tot nu îşi iau măcar câteva măsuri de precauţie elementare, se arată într-un comunicat Kaspersky.

    Studiul a arătat şi că, dacă femeile au tendinţa să facă publice fotografii cu ele (48%) şi cu persoane cunoscute lor (40%), într-o proporţie mai mare decât bărbaţii, care înregistrează procente de 43%, respectiv 33%, tot ele (29%) au ca principal motiv de îngrijorare siguranţa fotografiilor şi a filmuleţelor, în cazul în care un infractor cibernetic ar obţine acces la dispozitivul lor. O femeie din trei se teme că aceste imagini sau informaţii ar putea fi publicate într-un context nepotrivit sau fără consimţământul lor, făcându-le să se simtă jenate sau rănite (30%) sau chiar afectându-le relaţiile cu cei din jur (31%).

    Cu toate acestea, multe dintre ele nu pot aprecia cât de vulnerabile sunt la atacuri cibernetice – doar 19% dintre respondente cred că ar putea fi ţinta unui atac, comparativ cu 27% dintre bărbaţi. Drept urmare, nu îşi iau măsuri de precauţie pentru a proteja fotografiile şi alte informaţii sensibile stocate în telefon. Spre deosebire de bărbaţi, 19% dintre femei recunosc că nu îşi protejează dispozitivul cu o parolă, iar 14% nu folosesc nicio soluţie de securitate.

    Această lipsă de conştienizare a riscurilor este confirmată de faptul că, într-un sondaj recent, 27% dintre femei recunoşteau că nu fac backup la informaţiile de pe dispozitivele lor, riscând astfel să piardă toate fotografiile, filmuleţele şi fişierele, în cazul în care pierd sau le este furat aparatul. Comparativ, bărbaţii sunt mai pregătiţi, 80% spunând că fac backup.

    “Nu este surprinzător că femeile folosesc şi preţuiesc informaţiile păstrate pe dispozitive conectate la Internet diferit de bărbaţi. Dispozitivele joacă un rol important în păstrarea şi împărtăşirea cu ceilalţi a amintirilor frumoase şi în menţinerea relaţiilor, prin intermediul email-ului şi al mesajelor. Femeile sunt mai îngrijorate de impactul emoţional asupra altora, în situaţia de pierdere sau atac asupra dispozitivelor. Nu doar celebrităţile ar trebui să se teamă de ce s-ar putea întâmpla dacă imaginile din viaţa lor privată ar fi expuse în public. Acest lucru poate fi prevenit numai prin câteva măsuri elementare de securitate”, a spus David Emm, Principal Security Researcher, Kaspersky Lab.

    Pentru a-i împiedica pe infractorii cibernetici să acceseze imagini, materiale video şi alte informaţii importante, fişierele păstrate pe dispozitivele digitale ar trebui protejate cu parole şi criptate. De asemenea, ar trebui să se facă backup la fişiere în mod constant, astfel încât, dacă dispozitivul este furat sau stricat, să nu fie pierdute pentru totdeauna. Dacă aceste informaţii sunt distribuite undeva sau copiate, ar trebui să fie criptate, astfel încât să rămână protejate chiar dacă ajung pe mâinile cuiva rău-intenţionat. Kaspersky Total Security – multi-device protejează datele de pe mai multe aparate, permiţându-le femeilor – şi bărbaţilor – să se bucure de dispozitivele lor mobile, la adăpost de ameninţările cibernetice.

  • De la modă la film

    Nu mai e deloc ceva neobişnuit să vezi actriţe renumite făcând reclamă caselor de modă şi fotomodele jucând în filme, scrie Financial Times.

    Mai nou unora dintre creatorii de modă le place să treacă în spatele aparatului de filmat. Astfel, Tom Ford şi-a făcut deja debutul regizoral în 2009, cu A Single Man, iar anul acesta va lansa Nocturnal Animals.

    Cele două surori din spatele brandului Rodarte, Kate şi Laura Mulleavy, şi-au anunţat debutul în calitate de scenariste şi regizoare cu Woodshock în care au distribuit-o pe Kirsten Dunst, iar Tara Subkoff, de la Imitation of Christ a scris şi regizat filmul de groază #Horror, lansat în SUA la finalul anului trecut.