SERGIU NEGUŢ este fost director al operatorului de servicii medicale private Regina Maria, în prezent transformation partner în cadrul buticului de consultanţă Wanted Transformation.
Şi pe nepusă masă, suntem martorii unui eveniment fără precedent. Statul, prin vocea autorizată a ministrului sănătăţii, anunţă că nu va mai plăti din fondurile asigurărilor sociale serviciile prestate de spitalele private. Este vorba de ceva mai puţin de 10% din bugetul total aferent serviciilor spitaliceşti. Adică o sumă de ordinul a 100 milioane euro anual sau mai puţin de 3% din bugetul total al sănătăţii. O sumă mult mai mică decât volumul plăţilor informale sau al costului medicamentelor şi consumabilelor achitate de pacienţi pentru că lipsesc în spitalele de stat. Este evident pentru oricine urmăreşte cifrele că suma este mult prea mică pentru a putea schimba în vreun fel echilibrul financiar al spitalelor de stat. În plus, miza pare surprinzător de mică, faţă de piaţa medicamentelor, a programelor naţionale, ba chiar a oricărui tip important de achiziţii făcute de sistemul medical de stat din surse desigur private.
Iniţiativa ministerială este surprinzătoare pentru că, până acum, nimic nu părea să o anunţe. Ani de zile, laboratoarele spitalelor publice au trecut sub administrare privată, cu o creştere spectaculoasă a performanţei medicale. Au urmat centrele de imagistică şi poate vă amintiţi cu doar câţiva ani în urmă cum arătau aparatele RMN sau CT din proprietatea statului, astăzi înlocuite aproape peste tot de subcontractori privaţi cu dotare la nivel occidental. Sistemul de dializă din România a devenit sustenabil şi civilizat prin subcontractarea către lanţuri private de dializă a aproape întregului buget al programului naţional de profil. Chiar sistemul de medici de familie este un sistem semi-privat, pentru că medicii sunt profesionişti independenţi, plătiţi per capita şi per serviciu din fondurile casei de sănătate.
Nu doar că istoria de la noi părea că merge în direcţie privată, dar şi convergenţa către modelul european indica un trend similar. În ţările europene, modelele de colectare şi gestiune a fondurilor publice pentru sănătate sunt foarte diferite de la o ţară la alta. În schimb, când vine vorba de plata serviciilor medicale din aceste fonduri către furnizori, nu există nicio diferenţiere între operatorii publici şi cei privaţi. Mai mult, există structuri complexe de proprietate şi administrare a spitalelor, care presupun diferite forme de parteneriat între autorităţi centrale sau locale, asociaţii profesionale sau organizaţii religioase şi companii private. Există însă un principiu fundamental, în care pacientul îşi poate alege medicul şi clinica, în limita unor sume acoperite şi cu respectarea unor liste de priorităţi. Pornind de la acest principiu, ponderea spitalelor private, prin prisma numărului de paturi sau a cotei din cheltuielile publice, se situează la niveluri importante, de la 25-35% în majoritatea ţărilor europene până la peste 60% în Benelux, cu doar câteva ţări nordice şi est-europene având o pondere mai scăzută de 10%. Nu miră pe nimeni că marile spitale private europene (Générale de Santé, Asklepios, Capio) ajung să atragă din fondurile publice ale ţărilor lor plăţi pentru servicii de circa o mie de ori mai mari decât fondurile plătite astăzi de CNAS către cele mai importante spitale private din România.
În ciuda succesului indiscutabil al trecerii serviciilor medicale plătite din contribuţii publice în gestiune privată şi în ciuda contrazicerii unui principiu acceptat la nivel european, ministrul sănătăţii insistă că limitele bugetare impun eliminarea decontării serviciilor din spitalele private. Există aici o neînţelegere. Se creează iluzia că serviciile prestate în spitalele private sunt cumva în plus faţă de sistemul de stat. Că dacă n-ar fi nevoie să plătim servicii la privat, ar rămâne mai mult pentru serviciile de la stat. Numai că serviciile medicale în privat nu sunt în plus faţă de cele de la stat, ci în locul acestora. O apendicectomie făcută la privat e bună făcută şi nu mai ajunge pe masa de operaţii de la stat. În acest fel, nivelul de încărcare a spitalelor publice scade, deci spitalele ar trebui să treacă la restrângeri de activitate. Ceea ce nu ar fi tocmai rău, pentru că deşi per intervenţie sistemul CNAS are aceleaşi costuri în public şi privat, în plus bugetul central varsă bani din taxe în spitalele publice, dar colectează bani din taxe de la spitale private. Iar aici începe critica cea mai serioasă a ministrului din partea adepţilor liberalismului economic, care nu uită că trebuie încurajate iniţiative care mai degrabă produc decât consumă bani, deci mai degrabă private decât de stat.
Spitalul privat din România are o ciudăţenie faţă de omologul său occidental. Câştigă destul de mulţi bani, adesea cei mai mulţi, din plăţi directe ale pacienţilor, lucru nemaivăzut în lumea occidentală. De aceea, spitale deschise de acţionari occidentali sau sub controlul unor manageri occidentali în România nu au avut succes economic, pentru că occidentalilor le ia mult timp să înţeleagă cum funcţionează un sistem în care banii nu vin preponderent de la sistemul de asigurări sociale, ci din buzunarul privat. Şi acesta este unul din motivele pentru care liderul pieţei, MedLife, afirmă că are o poziţie neutră faţă de această măsură, dacă urmează să fie implementată, pentru că afacerea sa nu depinde de fondurile de la Casă la fel de mult ca a altor competitori. Impactul ar putea fi dramatic însă pentru acele spitale private, preponderent din provincie, care au făcut efortul de a se eficientiza economic, operaţional şi medical pentru a nu cere coplată din partea pacienţilor sau a limita coplata la o sumă identică plăţilor informale de la stat. Pentru aceste spitale care concurează acum umăr la umăr cu statul, efectul ar putea fi devastator.
Mai există un impact al acestui anunţ pentru mediul de business şi investiţii. Un spital înseamnă investiţii mari care trebuie amortizate, iar veniturile cele mai importante ar trebui să fie cele din sistemul public de asigurări de sănătate, cel puţin în cutuma occidentală, de unde vin banii pentru investiţii. Deci vom vedea mai puţine investiţii noi în domeniul spitalicesc şi, posibil, nefinalizarea unora din investiţiile aflate în curs pentru care această decizie invalidează modelul economic. Asta este o veste rea pentru pacienţi, dar aproape bună pentru operatorii medicali mari care şi-au ridicat deja spitalele private şi nu s-ar bucura de o creştere a concurenţei pe piaţă.
Ministrul sănătăţii îşi asumă decis să navigheze contra curentului european, a experienţei româneşti de până acum, a comunităţii de afaceri şi de investiţii şi a principiilor liberale pentru o sumă echivalentă cu 3% din bugetul sănătăţii, pe care să o verse în sacul fără fund al deficienţelor spitalelor de stat. Speranţa sa este că, poate, operatorii privaţi nu vor fi serios afectaţi pentru că vor putea colecta mai mulţi bani de la clienţii lor afluenţi. Şi, poate, electoratul sărac va fi fericit să constate că celor care-şi permit spitale mai scumpe le va fi refuzat accesul la fondurile pe care le plătesc în proporţie covârşitoare. Un risc mare însă prin prisma precedentului creat. Ce ar putea urma? Ca dializa să treacă înapoi la stat? Ca medicamentele să fie compensate în funcţie de forma de proprietate a producătorului? Sau, de ce nu, ca locuitorii din cartierele centrale să nu mai beneficieze de salubritate, pentru că îşi permit să aibă contracte private?
În vreme ce la noi istoria se scrie cu un pas înainte şi doi înapoi, cel mai mare operator de servicii medicale din Polonia, LuxMed, a fost preluat pentru o sumă de circa 400 de milioane de euro de cel mai mare asigurător privat britanic, BUPA. Asta este o veste bună pentru pacienţii polonezi şi ar putea fi în câţiva ani o veste bună pentru industria de sănătate din România. Cu condiţia să păstrăm convergenţa cu un model occidental. Pentru că altfel nu ne rămâne decât să sperăm, fiecare pentru el, la noroc şi sănătate.