BusinessMagazin

Tag: poveste

  • Povestea fascinantă a unui surfer devenit miliardar. Cum se pot face bani dintr-o pasiune

    Nicholas Woodman, de 38 de ani, este exemplul perfect al unui om împlinit. A dezvoltat o afacere evaluată la 2,6 miliarde de dolari, s-a căsătorit cu iubita sa din liceu şi îşi face timp pentru pasiunile sale. Iată povestea incredibilă a unui surfer devenit miliardar.

    Woodman a avut, dintotdeauna, două pasiuni: surfingul şi fotografiile. Aşa că în 2002 a decis să fondeze Woodman Labs, compania care a creat camerele GoPro. Produsul a devenit extrem de popular pentru că permite filmarea în timpul unor activităţi “extreme”: scufundări, ski sau chiar sărituri cu paraşuta, relatează Business Insider.

    În prezent, compania are peste 500 de angajaţi şi a generat vânzări de 986 milioane de dolari în 2013. S-a listat pe bursă pe 26 iunie şi este evaluată la 2,6 miliarde de dolari.

    Woodman a crescut în Silicon Valley, tatăl său fiind un bancher de investiţii care a lucrat la achiziţia Taco Bell de către Pepsi. În liceu, el a vândut tricou pentru a câştiga bani, iar apoi a urmat cursurile Universităţii San Diego. Acolo, Nicholas Woodman a devenit membrul unei frăţii ce avea casa pe plajă. “Ne trezeam în fiecare dimineaţă şi mergeam la surf”, povesteşte bărbatul. “Apoi mergeam la cursuri, ne întorceam la casă şi mergeam iar la plajă.”

    În 2004, el a fondat o companie web pentru care a strâns finanţări de patru milioane de dolari, însă afacerea a murit odată cu criza dotcom. Woodman avea 26 de ani la acea vreme. Căutând inspiraţie pentru un nou business, el a plecat într-o călătorie de patru luni în Australia şi Indonezia. Pentru a documenta experienţa, Woodman avea nevoie de o cameră. El şi-a legat un aparat de mână cu nişte sfoară şi aşa a apărut GoPro.

    Woodman şi părinţii săi au investit 260.000 de dolari în prima versiune a camerei, iar până să împlinească 30 de ani, antreprenorul avea vânzări de peste 350.000 de dolari pe an.

    GoPro este un accesoriu căutat de tot mai multă lume, iar Woodman spune că vrea să continue perfecţionarea camerelor.

  • Povestea omului supranumit “regele inventatorilor japonezi”

    Sakichi Toyoda s-a născut pe 14 februarie 1867 în Kosai, prefectura Shizuoka, din Japonia, într-o familie săracă, tatăl lui fiind tâmplar. El este cunoscut drept „regele inventatorilor japonezi“, iar unele dintre cele mai importante invenţii ale lui sunt maşinile de ţesut. A realizat mai întâi modele pentru ţesut manual, pentru ca în 1924 să inventeze maşina de cusut automată numită Toyoda Model G Automatic Loom. În 1929 a vândut brevetul către o companie britanică, fapt care a permis companiei înfiinţate de Toyoda să genereze destul capital pentru dezvoltarea diviziei de automobile. Astfel a apărut Toyota Motor Corporation, divizia dedicată producerii de automobile aflată sub conducerea fiului lui Sakichi, Kiichiro Toyoda.

    În 1934 a fost dezvoltat motorul A-type pentru automobile, care a fost folosit un an mai târziu la propulsarea primului autovehicul (Model A1 – prototip) produs de compania japoneză. În acelaşi an Toyota Motor Corporation a dezvăluit şi primul model de camion (Model G1). În 1936 a început producţia autovehiculelor Model AA şi au fost vândute sub denumirea Toyoda, iar în 1937 divizia de automobile a devenit independentă. Prima maşină destinată transportului de pasageri a fost vândută cu 3.350 de yeni (aproximativ 42.000 de dolari, la preţuri actuale), cu 400 de yeni mai puţin decât maşinile Ford sau GM.

    Tot în 1937 compania a pornit o competiţie de design pentru un nou logo; peste 27.000 de propuneri au fost înregistrate, iar în final a fost aleasă varianta care prezenta trei caractere katakana, care exprimau „Toyoda“ într-un cerc. Cu toate acestea, numele avea să fie schimbat în Toyota, pentru că imaginea era mai simplă din punct de vedere vizual, iar acest nume se scrie doar din opt linii cu caracterele katakana, iar cifra opt este considerată norocoasă în Japonia. În plus, distanţarea de numele Toyoda (care în japoneză înseamnă orezărie fertilă) a ajutat compania să îndepărteze de ideea ce face trimitere la agricultură.

    Odată cu câştigarea independenţei faţă de compania- mamă, Toyota Motor Company (astăzi Toyota Motor Corporation), Risabura Toyoda, un alt membru al familiei, a fost numit preşedintele companiei. Câteva luni mai târziu, în 3 noiembrie 1938, Toyota a deschis prima fabrică de maşini, în Koromo. În timpul războiului din Pacific compania a produs camioane destinate armatei imperiale.

    Producţia de autovehicule de pasageri a fost reluată în 1947, cu modelul SA, echipat cu un motor Type S cu patru cilindri de 1.000 cmc care dezvolta 27 CP. Acest model a primit porecla „Toyopet“, care a rămas valabilă pentru toate modelele mici ale companiei japoneze. În 1957 Toyota a intrat pe piaţa americană cu automobilul Toyopet Crown, dar maşina nu a avut succes, mai ales din cauza numelui pe care consumatorii îi asociau cu jucării (toys) şi animale de companie (pets). Japonezii au renunţat la nume pentru piaţa SUA, dar l-au păstrat pentru pieţele europene până în anii ’60. Compania japoneză a continuat extinderea pe toate continentele, iar modelele MR2 (1985), Supra (1986) şi Celica (1987) au fost introduse pe piaţa europeană; vânzările au ajuns la 440.000 de unităţi în 1987.

    În 1989, Toyota a intrat pe piaţa maşinilor premium cu marca Lexus. Modelul Lexus LS400, lansat la Salonul Auto Internaţional Detroit, a fost pus în vânzare în Europa în 1990. 16 ani mai târziu, în 2005, vânzările Toyota pe piaţa europeană au atins pragul de un milion de unităţi pentru prima dată.

    Din 2012 până în prezent Toyota este lider pe piaţa auto mondială şi a livrat anul trecut 10,5 milioane de vehicule. Compania are fabrici pe toate continentele globului şi aproape 350.000 de oameni lucrează pentru grupul din Ţara Soarelui- Răsare.

  • Cum priveşte România un tânâr în care s-au investit mii de euro şi care stă “pe tuşă”

    Poveste de succes sau doar frumoasă aventură a tinereţii? Cristi zâmbeşte cu subînţeles. Cam aşa ar putea fi etichetată experienţa de viaţă a unuia dintre puţinii tineri români atinşi de magie, Cristinel Stoica Popa, care la numai 28 de ani, după ce a absolvit cu onoruri Ştiinţe Politice la Stanford şi Harvard, s-a specializat în economie, ştiinţe administrative şi politici publice euroasiatice şi în Rusia, dar s-a întors acasă pentru a schimba lumea.

    Povestea lui Cristinel Stoica Popa este încă o dovadă că România a ridicat la rang de fenomen obiceiul de a exporta materie cenuşie şi de a o respinge atunci când aceasta se întoarce în semn de patriotism de bună factură.

    Citiţi povestea lui Cristinel pe www.mediafax.ro

  • Cum priveşte România un tânâr în care s-au investit mii de euro şi care stă “pe tuşă”

    Poveste de succes sau doar frumoasă aventură a tinereţii? Cristi zâmbeşte cu subînţeles. Cam aşa ar putea fi etichetată experienţa de viaţă a unuia dintre puţinii tineri români atinşi de magie, Cristinel Stoica Popa, care la numai 28 de ani, după ce a absolvit cu onoruri Ştiinţe Politice la Stanford şi Harvard, s-a specializat în economie, ştiinţe administrative şi politici publice euroasiatice şi în Rusia, dar s-a întors acasă pentru a schimba lumea.

    Povestea lui Cristinel Stoica Popa este încă o dovadă că România a ridicat la rang de fenomen obiceiul de a exporta materie cenuşie şi de a o respinge atunci când aceasta se întoarce în semn de patriotism de bună factură.

    Citiţi povestea lui Cristinel pe www.mediafax.ro

  • Un copil forţat să devină soldat pentru a trăi. Este, pe scurt, povestea unui tânăr african stabilit la Cluj

    Un copil inocent, forţat să devină soldat pentru a trăi. Este, pe scurt, povestea unui tânăr african stabilit la Cluj-Napoca. Este greu de imaginat prin ce a trecut până a reuşit să fugă din calea războiului, iar educaţia a fost cea care l-a salvat de ororile trecutului. Acum vrea să îi ajute şi pe copiii rămaşi în satul său natal, iar primul pas este să construiască o şcoală.

    Charles are 34 de ani şi este unul dintre cei mai puternici oameni pe care ai putea să îi întâlneşti. Îl priveşti şi înţelegi că viaţa nu a fost blândă cu el. Ochii lui ascund o tristeţe aparte, dar şi o forţă nebănuită. Vine din Liberia, locul care i-a marcat primii ani din viaţă. A fost un copil fericit până la 8 ani, când războiul a ucis orice vis frumos. La 15 ani, un adolescent inocent a devenit un soldat forţat să ucidă.

    ”În 1996, eram la şcoală când am fost capturaţi. Am fost capturat de un grup de rebeli şi trei săptămâni mai târziu ne-a capturat un alt grup. Aveai de ales între a deveni soldat sau a fi omorât. Şi atunci tot ce încerci să faci este să trăieşti. Nu îţi pasă de bani, mâncare sau altceva”, povesteşte Charles Wratto.

    Tânărul a cunoscut îndeaproape ororile războiului. Ştie ce înseamnă foamea, durerea, dar şi suflarea rece a morţii: ”Prietenul meu cel mai bun, cu care mă jucam mereu, cu care am crescut în aceeaşi comunitate, a fost capturat de un alt grup. Generalul acestuia a spus: „Îl cunoşti?”. Şi am spus că da, îl cunosc. A trebuit să îi dau foc prietenului meu. Apoi, ca şi cum nu ar fi fost suficient, generalul a vrut să dovedesc loialitatea mea faţă de grup. Totul este să dovedeşti grupului că eşti loial”, rememorează Charles.

    După mulţi ani, a reuşit să fugă din calea războiului şi a ajuns în Mali, unde a început libertatea. Acum este doctorand în Cluj-Napoca. Totuşi, după 13 ani de exil, s-a întors în Africa, în anul 2014. Copiii din satul lui natal trebuie să meargă 3 zile pe jos pentru a ajunge la şcoală. Tânărul ştie că doar educaţia poate face ca alţi copii să nu treacă prin ce a trecut el, aşa că şi-a luat angajamentul de a construi o unitate de învăţământ, primul pas spre schimbare. ”Trebuie să ne ocupăm de două generaţii. Prima este generaţia mea, care nu a avut niciodată oportunitatea de a merge la şcoală, din cauza războiului. A doua generaţie este cea născută după război. Ei trebuie să aibă parte de educaţie formală precum matematică sau chimie. De asemenea, am vrea să avem un birou pentru studenţii români sau europeni, care sunt interesaţi de animale sau managementul conflictelor”, spune bărbatul.

    Cititi mai multe pe www.citynews.ro

  • Un copil forţat să devină soldat pentru a trăi. Este, pe scurt, povestea unui tânăr african stabilit la Cluj

    Un copil inocent, forţat să devină soldat pentru a trăi. Este, pe scurt, povestea unui tânăr african stabilit la Cluj-Napoca. Este greu de imaginat prin ce a trecut până a reuşit să fugă din calea războiului, iar educaţia a fost cea care l-a salvat de ororile trecutului. Acum vrea să îi ajute şi pe copiii rămaşi în satul său natal, iar primul pas este să construiască o şcoală.

    Charles are 34 de ani şi este unul dintre cei mai puternici oameni pe care ai putea să îi întâlneşti. Îl priveşti şi înţelegi că viaţa nu a fost blândă cu el. Ochii lui ascund o tristeţe aparte, dar şi o forţă nebănuită. Vine din Liberia, locul care i-a marcat primii ani din viaţă. A fost un copil fericit până la 8 ani, când războiul a ucis orice vis frumos. La 15 ani, un adolescent inocent a devenit un soldat forţat să ucidă.

    ”În 1996, eram la şcoală când am fost capturaţi. Am fost capturat de un grup de rebeli şi trei săptămâni mai târziu ne-a capturat un alt grup. Aveai de ales între a deveni soldat sau a fi omorât. Şi atunci tot ce încerci să faci este să trăieşti. Nu îţi pasă de bani, mâncare sau altceva”, povesteşte Charles Wratto.

    Tânărul a cunoscut îndeaproape ororile războiului. Ştie ce înseamnă foamea, durerea, dar şi suflarea rece a morţii: ”Prietenul meu cel mai bun, cu care mă jucam mereu, cu care am crescut în aceeaşi comunitate, a fost capturat de un alt grup. Generalul acestuia a spus: „Îl cunoşti?”. Şi am spus că da, îl cunosc. A trebuit să îi dau foc prietenului meu. Apoi, ca şi cum nu ar fi fost suficient, generalul a vrut să dovedesc loialitatea mea faţă de grup. Totul este să dovedeşti grupului că eşti loial”, rememorează Charles.

    După mulţi ani, a reuşit să fugă din calea războiului şi a ajuns în Mali, unde a început libertatea. Acum este doctorand în Cluj-Napoca. Totuşi, după 13 ani de exil, s-a întors în Africa, în anul 2014. Copiii din satul lui natal trebuie să meargă 3 zile pe jos pentru a ajunge la şcoală. Tânărul ştie că doar educaţia poate face ca alţi copii să nu treacă prin ce a trecut el, aşa că şi-a luat angajamentul de a construi o unitate de învăţământ, primul pas spre schimbare. ”Trebuie să ne ocupăm de două generaţii. Prima este generaţia mea, care nu a avut niciodată oportunitatea de a merge la şcoală, din cauza războiului. A doua generaţie este cea născută după război. Ei trebuie să aibă parte de educaţie formală precum matematică sau chimie. De asemenea, am vrea să avem un birou pentru studenţii români sau europeni, care sunt interesaţi de animale sau managementul conflictelor”, spune bărbatul.

    Cititi mai multe pe www.citynews.ro

  • Povestea prăjiturii care ne-a făcut copilăria mai dulce

    Copilaria ne aduce de multe ori in amintire primele experiente culinare, cele mai pregnante fiind cele referitoare la dulciuri, prajituri. Cofetariile de alta data , acum aproape inexistente, aveau un numar limitat de prajituri insa savoarea si gustul erau inconfundabile. Sa ne amintim de exemplu de celebra Prajitura Savarina, bine insiropata, cu miros de rom si frisca, dulce si parfumata.

    V-ati intrebat vreodata de unde ii vin numele si savoarea de rom ? Iata o poveste cu tenta istorica dar si gastronomica:

    Daca, la inceput, Baba au Rhum era un simplu aluat dospit, garnisit cu fructe uscate, in zilele noastre, prajitura se serveste insiropata cu rom, alaturi de frisca sau inghetata de vanilie.

    Povestea acestei prajituri incepe cu regele decazut si exilat al Poloniei, Stanislau Leszczynski, pentru care zilele se scurg melancolice, in compania fiicei sale Marie, intr-o modesta locuinta in Wissembourg,Franta, unde i-au urmat doar cativa servitori  fideli. Vechiul monarh nu are decat doua regrete: faptul ca isi va putea casatori foarte greu fiica, pe Marie si ca aici, in exil nu mai poate savura prajiturile cu care era obisnuit in Polonia, in special veritabila Baba poloneza, o prajitura mare, facuta din aluat dospit, asezonata cu stafide si fructe confiate, pe care ii placea sa o deguste cu un pahar de vin alaturi. Aceasta prajitura era inalta si avea o forma cilndrica, evocand oarecum forma rochiilor purtate de batranele poloneze iarna, cand din cauza frigului isi puneau pe ele mai multe straturi de haine.

    Acolo unde este exilat, in provincial Lorraine, acestor prajituri li se spunea  Briose, sau Kouglof si regele in lipsa de altceva le mananca si pe acestea . Dar nu uita niciodata sa isi ia  alaturi o sosiera cu vin de Malaga dulce, aromatizat cu sofran, in care inmuia bucati din  prajitura, deoarece le gasea prea uscate pentru gustul lui si pentru bietele sale gingii fara dinti!

    In acest moment al povestii intervine Stohrer, patiser  ambitios, care isi propune sa imbunatateasca reteta prajiturii. Astfel plecand de la un aluat dospit, dar mai putin bogat in unt decat cel de briosa, el va adauga un mic detaliu care va schimba totul:va imbiba prajitura odata racita intr-un sirop cald cu  rom alcoolic, pana la saturatie. Cititi mai multe pe papadulce.ro

     

  • Cadoul primit la nuntă în urmă cu nouă ani le-a salvat căsnicia. Ce au găsit atunci când au deschis pachetul uitat într-un dulap vechi

    Cadourile de nuntă sunt, de cele mai multe ori, un mare stres. Atât pentru invitaţi, cât şi pentru mirii care urmează să le primească. „Oare o să le placă?”, „Oare o să ne fie util?”, se întreabă fiecare în parte, iar, de multe ori, aşteptările se bat cap în cap cu impresia pe care o au tinerii căsătoriţi la deschiderea pachetului. 

    Nimeni nu s-ar aştepta, însă, vreodată ca un cadou primit la nuntă, cu nouă ani în urmă, să fie cheia către salvarea căsniciei lor. I s-a întâmplat unui cuplu care a găsit întâmplător un cadou de nuntă nedesfăcut, rătăcit printr-un dulap din casă. Ce a urmat, este incredibil şi emoţionant.

    Citeşte aici povestea cuplului care a reuşit să-şi salveze căsnicia datorită unui cadou primit la nuntă în urmă cu nouă ani

  • Povestea celui mai mare falsificator de bani din istorie

    După cum povesteşte chiar el într-un interviu acordat revistei GQ, întreaga activitate criminală a lui Frank Bourassa a atârnat în balanţă într-o dimineaţă de decembrie, în 2009, când a petrecut ore întregi într-o parcare privind către portul din Montreal. El aştepta un transport aparent banal: cutii cu foi albe de hârtie.

    Amicii lui Bourassa, în două maşini separate, supravegheau parcarea de două zile şi nu observaseră nimic ieşit din comun; Frank Bourassa era totuşi neliniştit, pentru că în orice moment ar fi putut apărea câţiva poliţişti care să îl înhaţe. Şi avea dreptate să se teamă: într-o bună zi, câţiva poliţişti aveau să apară de nicăieri şi să îl aresteze; dar nu în acea dimineaţă friguroasă de decembrie.

    Simţind că marfa se apropie, Bourassa a sunat un alt prieten, un şofer pe care îl angajase, şi i-a spus să tragă camioneta mai aproape de locul de acostare. La scurt timp, camioneta încărcată deja a ieşit din port în mare viteză – o imagine pe care Frank o aştepta de mai bine de doi ani. Şi-o imagina, de fapt, încă din timpul adolescenţei, atunci când şi-a lansat „cariera“ de răufăcător; până la acel moment, CV-ul său includea furt din magazine, furt de maşini sau trafic de droguri. Dar acel transport din Montreal reprezenta începutul celui mai important moment din viaţa sa de infractor.

    Pe măsură ce camioneta se îndepărta, Bourassa şi complicii său au urmat-o. Şoferul a dus marfa până în Trois-Rivieres, oraşul natal al lui Frank, şi a lăsat-o acolo. El a sunat atunci un alt complice care a venit să se asigure că nu există microfoane sau camere de filmat între foile de hârtie; după ce s-a asigurat că totul e în regulă, Frank a răsuflat uşurat: „Nimeni nu mă mai poate opri de acum“.

    Foile albe nu erau însă simple foi de scris: realizate din acelaşi material folosit la tipărirea bancnotelor americane, ele aveau gravate faţa lui Andrew Jackson – principalul ingredient pentru producerea unor bancnote false de înaltă calitate. Bourassa avea acum lucrurile necesare pentru a falsifica sute de milioane de dolari în bancnote de 20 şi era pe cale să devină cel mai prolific falsificator din istoria modernă.

    Ambiţiile criminale ale lui Frank Bourassa, ajuns astăzi la 44 de ani, au început să se dezvolte când el era în clasa a VIII-a: „Am dezvoltat o reţea de hoţi din magazine“, povesteşte bărbatul. „Am început să fac bani, sute de dolari pe săptămână, era foarte mult pentru un puşti!“ La 15 ani s-a mutat din casa părinţilor, a renunţat la şcoală şi şi-a închiriat propriul apartament. Şi-a găsit chiar şi job cinstit, lucrând la un atelier auto; în acelaşi timp însă el vindea şi maşini furate. „Aveam câţiva băieţi pe care îi sunam, le spuneam de ce maşini am nevoie şi ei mi le aduceau. Câte maşini am furat? Nu ştiu, cred că vreo 500.“
    Când avea 28-29 de ani, Frank Bourassa a comis ceea ce descrie ca fiind cea mai mare greşeală a vieţii lui: a încercat să se îmbogăţească prin mijloace legale. În partea de vest a oraşului natal, el a deschis o mică fabrică specializată în producţia de pantofi şi plăcuţe şi frână. Unitatea a avut un oarecare succes, dar acest succes „cinstit“ nu i-a adus nicio satisfacţie. „Lucram douăzeci de ore pe zi, nici nu mai apucam să dorm. Era o nebunie“, povesteşte bărbatul în cadrul interviului pentru GQ. Nu după mult timp, el a fost diagnosticat cu o tulburare legată de stres şi a primit tratament. A vândut fabrica, dar experienţa l-a dus la o concluzie simplă: „La naiba cu asta, nu o să mai lucrez niciodată cinstit!“.

    Aşa că Frank Bourassa s-a întors la activitatea sa preferată: încălcarea legii. „Oamenii câştigau destul de mult din traficul de marijuana în acea perioadă, aşa că m-am gândit să încerc şi eu.“ Noul „business“ a mers destul de bine până în 2006, când poliţia a descoperit laboratorul unuia dintre distribuitorii săi; Frank a fost condamnat la 12 luni de închisoare, dar legile canadiene i-au permis să stea doar trei luni în arest la domiciliu.

    În acele luni, Bourassa a început să se întrebe ce se va alege de viaţa lui; ştia că afacerea cu marijuana nu poate rezista la nesfârşit, pentru că traficanţii mexicani aduceau marfă mult mai ieftină. Şi atunci i-a picat fisa: „Rezultatul final e întotdeauna acelaşi: faci tot felul de lucruri pentru a obţine bani. Aşa că la naiba cu asta – de ce să nu sari peste majoritatea paşilor şi să treci direct la obţinutul banilor?“

     

  • Povestea celui mai mare falsificator de bani din istorie

    După cum povesteşte chiar el într-un interviu acordat revistei GQ, întreaga activitate criminală a lui Frank Bourassa a atârnat în balanţă într-o dimineaţă de decembrie, în 2009, când a petrecut ore întregi într-o parcare privind către portul din Montreal. El aştepta un transport aparent banal: cutii cu foi albe de hârtie.

    Amicii lui Bourassa, în două maşini separate, supravegheau parcarea de două zile şi nu observaseră nimic ieşit din comun; Frank Bourassa era totuşi neliniştit, pentru că în orice moment ar fi putut apărea câţiva poliţişti care să îl înhaţe. Şi avea dreptate să se teamă: într-o bună zi, câţiva poliţişti aveau să apară de nicăieri şi să îl aresteze; dar nu în acea dimineaţă friguroasă de decembrie.

    Simţind că marfa se apropie, Bourassa a sunat un alt prieten, un şofer pe care îl angajase, şi i-a spus să tragă camioneta mai aproape de locul de acostare. La scurt timp, camioneta încărcată deja a ieşit din port în mare viteză – o imagine pe care Frank o aştepta de mai bine de doi ani. Şi-o imagina, de fapt, încă din timpul adolescenţei, atunci când şi-a lansat „cariera“ de răufăcător; până la acel moment, CV-ul său includea furt din magazine, furt de maşini sau trafic de droguri. Dar acel transport din Montreal reprezenta începutul celui mai important moment din viaţa sa de infractor.

    Pe măsură ce camioneta se îndepărta, Bourassa şi complicii său au urmat-o. Şoferul a dus marfa până în Trois-Rivieres, oraşul natal al lui Frank, şi a lăsat-o acolo. El a sunat atunci un alt complice care a venit să se asigure că nu există microfoane sau camere de filmat între foile de hârtie; după ce s-a asigurat că totul e în regulă, Frank a răsuflat uşurat: „Nimeni nu mă mai poate opri de acum“.

    Foile albe nu erau însă simple foi de scris: realizate din acelaşi material folosit la tipărirea bancnotelor americane, ele aveau gravate faţa lui Andrew Jackson – principalul ingredient pentru producerea unor bancnote false de înaltă calitate. Bourassa avea acum lucrurile necesare pentru a falsifica sute de milioane de dolari în bancnote de 20 şi era pe cale să devină cel mai prolific falsificator din istoria modernă.

    Ambiţiile criminale ale lui Frank Bourassa, ajuns astăzi la 44 de ani, au început să se dezvolte când el era în clasa a VIII-a: „Am dezvoltat o reţea de hoţi din magazine“, povesteşte bărbatul. „Am început să fac bani, sute de dolari pe săptămână, era foarte mult pentru un puşti!“ La 15 ani s-a mutat din casa părinţilor, a renunţat la şcoală şi şi-a închiriat propriul apartament. Şi-a găsit chiar şi job cinstit, lucrând la un atelier auto; în acelaşi timp însă el vindea şi maşini furate. „Aveam câţiva băieţi pe care îi sunam, le spuneam de ce maşini am nevoie şi ei mi le aduceau. Câte maşini am furat? Nu ştiu, cred că vreo 500.“
    Când avea 28-29 de ani, Frank Bourassa a comis ceea ce descrie ca fiind cea mai mare greşeală a vieţii lui: a încercat să se îmbogăţească prin mijloace legale. În partea de vest a oraşului natal, el a deschis o mică fabrică specializată în producţia de pantofi şi plăcuţe şi frână. Unitatea a avut un oarecare succes, dar acest succes „cinstit“ nu i-a adus nicio satisfacţie. „Lucram douăzeci de ore pe zi, nici nu mai apucam să dorm. Era o nebunie“, povesteşte bărbatul în cadrul interviului pentru GQ. Nu după mult timp, el a fost diagnosticat cu o tulburare legată de stres şi a primit tratament. A vândut fabrica, dar experienţa l-a dus la o concluzie simplă: „La naiba cu asta, nu o să mai lucrez niciodată cinstit!“.

    Aşa că Frank Bourassa s-a întors la activitatea sa preferată: încălcarea legii. „Oamenii câştigau destul de mult din traficul de marijuana în acea perioadă, aşa că m-am gândit să încerc şi eu.“ Noul „business“ a mers destul de bine până în 2006, când poliţia a descoperit laboratorul unuia dintre distribuitorii săi; Frank a fost condamnat la 12 luni de închisoare, dar legile canadiene i-au permis să stea doar trei luni în arest la domiciliu.

    În acele luni, Bourassa a început să se întrebe ce se va alege de viaţa lui; ştia că afacerea cu marijuana nu poate rezista la nesfârşit, pentru că traficanţii mexicani aduceau marfă mult mai ieftină. Şi atunci i-a picat fisa: „Rezultatul final e întotdeauna acelaşi: faci tot felul de lucruri pentru a obţine bani. Aşa că la naiba cu asta – de ce să nu sari peste majoritatea paşilor şi să treci direct la obţinutul banilor?“