BusinessMagazin

Tag: poveste

  • Povestea femeii care este alergică la apă. Este dureros să bea şi un pahar cu apă

    Rachel Warwick suferă de o boală foarte rară care o face alergică la apă. A face baie este o agonie, chiar şi propriile lacrimi îi ard pielea. Cum se poate ca corpul uman să fie alergic la cea importantă resursă a vieţii?, scrie BBC

    Pentru ea, o baie relaxantă  sau o sesiune de snorkelling în Marea Mediterană sunt un coşmar, chiar şi un pahar de apă băut nu este o experienţă plăcută. De fapt, orice contact cu apa este dureros. Chiar şi propriile lacrimele sau transpiraţia îi fac rău şi în urma lor rămâne o iritaţie timp de mai multe ore. “Este oribil, dar dacă plâng faţa mi se umflă”, a spus ea pentru publicaţia britanică. Boala de care suferă tânăra se numeşte “aquagenic urticaria” şi afectează un număr foarte mic de oameni.

    Poate vă întrebaţi cum supravieţuieşte având în vedere nevoia foarte mare de apă a omului şi a faptului că 60% din corpul uman este apă.”De fiecare dată când le spun oamenilor despre boala mea, mă întreabă acelaşi lucru: cum mănânci, cum bei, cum te speli? Adevărul este că tot ce pot să fac este să îndur situaţia şi să merg mai departe”, a spus Rachel. Face duş o dată pe săptămână, pentru a evita să transpire poartă haine subţiri şi evită efortul şi bea mult lapte, deoarece nu o afectează la fel de tare ca un pahar cu apă. Atunci când plouă nu poate pleca din casă.

    Tânăra a fost diagnosticată la 12 ani după ce a observat o iritaţie pe piele ce a apărut după ce a înotat. “După consultaţie doctorul mi-a spus «Cred că ai asta». Am fost foarte norocoasă că ştia de această boală”. A fost norocoasă deoarece testarea pentru această boală consta în a sta în apă timp de 30 de minute pentru a vedea ce efect are asupra corpului. “Mi-a spus că testul ar fi mai dureros decât boala în sine”, a mărturisit ea.

    Deocamdată doctorii nu au găsit un tratament, deşi s-au înregistrat nişte progrese cu anumite medicamente, însă nu este niciun medicament 100% eficient. “Dacă mă vindec aş vrea să înot la bazin şi să dansez în ploaie”, a spus ea.

  • Cel mai corupt poliţist din istorie. Oamenii lui au fost nevoiţi să patruleze cu propriile maşini oraşul şi chiar să-şi cumpere singuri uniforme

    Arturo “El Negro” Durazo Moreno este un exemplu ilustru de corupţie. Acesta a fost şeful poliţiei din Mexico City timp de 8 ani (1976-1982), timp în care a transformat protectorii legii într-un imperiu al crimei organizate şi a strâns o avere impresionantă. Un exemplu al opulenţei este o replică a Partenonului din Grecia (templul dedicat zeiţei Athena) pe vârful unui deal din Zihuatanejo, Mexic.

    Totul a început la şcoală unde DUrazo Moreno a fost poreclit “El Negro” deoarece se lupta fără scrupule. Acolo şi-a făcut un prieten, care avea să fie foarte important de-a lungul vieţii. Acesta îl proteja de bătăuşi pe Jose Lopez Portillo, care în schimb îi făcea temele. Zeci de ani mai târziu, Portillo avea să ajungă preşedintele ţării şi să-l numesacă pe vechiul prieten “El Negro” pe postul de şef al poliţiei din Mexico City.

    Primul lucru care a avut de suferit a fost bugetul poliţiei care s-a transferat în buzunarul lui Moreno, iar poliţiştii au fost nevoiţi să apeleze la propriile maşini pentru a patrula oraşul şi chiar au fost nevoiţi să-şi cumpere singuri uniforme. Banii obţinuţi i-a investit în construirea a tot felul de palate de-a lungul ţări, printre care şi vila menţionată mai sus.

    CUM ARATA CASA LUI “EL NEGRO”

    Proteja traficanţii de droguri în schimbul a unor sume impresionante şi chiar se spune că a încheiat un parteneriat cu un grup de columbieni care începuseră să jefuiască bănci din Mexico City: îi lăsa în pace atâta timp cât el primea o parte din banii furaţi.

    Totul avea să se termine în 1982 când Portillo şi-a terminat mandatul, iar cetăţenii au cerut reforme în toată ţara. El Negro a fugit din Mexic, iar doi ani mai târziu a fost arestat de FBI în COsta Rica. A fost condamnat la închisoare pentru 16 ani. A fost eliberat după şase ani în urma plăţii unei cauţiuni de 3 milioane de dolari. A murit în 2000 la vârsta de 76 de ani.

     

     

  • Cel mai corupt poliţist din istorie. Oamenii lui au fost nevoiţi să patruleze cu propriile maşini oraşul şi chiar să-şi cumpere singuri uniforme

    Arturo “El Negro” Durazo Moreno este un exemplu ilustru de corupţie. Acesta a fost şeful poliţiei din Mexico City timp de 8 ani (1976-1982), timp în care a transformat protectorii legii într-un imperiu al crimei organizate şi a strâns o avere impresionantă. Un exemplu al opulenţei este o replică a Partenonului din Grecia (templul dedicat zeiţei Athena) pe vârful unui deal din Zihuatanejo, Mexic.

    Totul a început la şcoală unde DUrazo Moreno a fost poreclit “El Negro” deoarece se lupta fără scrupule. Acolo şi-a făcut un prieten, care avea să fie foarte important de-a lungul vieţii. Acesta îl proteja de bătăuşi pe Jose Lopez Portillo, care în schimb îi făcea temele. Zeci de ani mai târziu, Portillo avea să ajungă preşedintele ţării şi să-l numesacă pe vechiul prieten “El Negro” pe postul de şef al poliţiei din Mexico City.

    Primul lucru care a avut de suferit a fost bugetul poliţiei care s-a transferat în buzunarul lui Moreno, iar poliţiştii au fost nevoiţi să apeleze la propriile maşini pentru a patrula oraşul şi chiar au fost nevoiţi să-şi cumpere singuri uniforme. Banii obţinuţi i-a investit în construirea a tot felul de palate de-a lungul ţări, printre care şi vila menţionată mai sus.

    CUM ARATA CASA LUI “EL NEGRO”

    Proteja traficanţii de droguri în schimbul a unor sume impresionante şi chiar se spune că a încheiat un parteneriat cu un grup de columbieni care începuseră să jefuiască bănci din Mexico City: îi lăsa în pace atâta timp cât el primea o parte din banii furaţi.

    Totul avea să se termine în 1982 când Portillo şi-a terminat mandatul, iar cetăţenii au cerut reforme în toată ţara. El Negro a fugit din Mexic, iar doi ani mai târziu a fost arestat de FBI în COsta Rica. A fost condamnat la închisoare pentru 16 ani. A fost eliberat după şase ani în urma plăţii unei cauţiuni de 3 milioane de dolari. A murit în 2000 la vârsta de 76 de ani.

     

     

  • Un român va traversa Portugalia, alergând 1.000 de kilometri, pentru 3 cauze nobile. Află-i povestea!

    Cristian Gheorghe, student la două facultăţi în România, respectiv Drept şi Agronomie, va alerga, în luna octombrie, aproximativ 1.000 km în Portugalia cu scopul de a strânge fonduri pentru sprijinirea asociaţiilor P.A.V.E.L., Agent Green şi ARPS (Alianţa Română de Prevenţie a Suicidului).

    În vârstă de 23 ani, vâlceanul Cristian Gheorghe şi-a propus să adauge încă o experinţă sportivă în propriul palmares, traversând Portugalia din Cape Saint Vincent până la Santiago de Compostela în pas alergător. Traseul de 991 km va fi parcurs începând din 20 septembrie, Cristian aproximând că va ajunge la destinaţie în aproximativ o lună.

    Pentru acest proiect, tânărul spune cu umor că s-a pregătit treptat încă din copilărie, când alerga pe uliţele satului în care locuia bunica sa. În plus, traseul din Portugalia este cea de-a patra rută parcursă de Cristian anul acesta după un semimaraton şi un maraton montan în România, dar şi un maraton pe asfalt şi un ultramaraton desfăşurate în Alaska.

    „În 2015 am parcurs Camino de Santiago (în Spania) şi am aflat că există un traseu asemanator şi în Portugalia. Întrucât am rămas profund impresionat de prima experienţă, vreau să retrăiesc bucuria de anul trecut şi să explorez locuri noi. Oamenii din Spania şi Portugalia sunt foarte deschişi, blânzi, prietenoşi, relaxaţi. În plus, am nevoie de soare după o vară petrecută în Alaska”, a declarat Cristian, aflat în această vară în Juneau, unde lucrează prin programul Work&Travel.
     

    Cititi mai multe pe www.cunoastelumea.ro

  • Un român va traversa Portugalia, alergând 1.000 de kilometri, pentru 3 cauze nobile. Află-i povestea!

    Cristian Gheorghe, student la două facultăţi în România, respectiv Drept şi Agronomie, va alerga, în luna octombrie, aproximativ 1.000 km în Portugalia cu scopul de a strânge fonduri pentru sprijinirea asociaţiilor P.A.V.E.L., Agent Green şi ARPS (Alianţa Română de Prevenţie a Suicidului).

    În vârstă de 23 ani, vâlceanul Cristian Gheorghe şi-a propus să adauge încă o experinţă sportivă în propriul palmares, traversând Portugalia din Cape Saint Vincent până la Santiago de Compostela în pas alergător. Traseul de 991 km va fi parcurs începând din 20 septembrie, Cristian aproximând că va ajunge la destinaţie în aproximativ o lună.

    Pentru acest proiect, tânărul spune cu umor că s-a pregătit treptat încă din copilărie, când alerga pe uliţele satului în care locuia bunica sa. În plus, traseul din Portugalia este cea de-a patra rută parcursă de Cristian anul acesta după un semimaraton şi un maraton montan în România, dar şi un maraton pe asfalt şi un ultramaraton desfăşurate în Alaska.

    „În 2015 am parcurs Camino de Santiago (în Spania) şi am aflat că există un traseu asemanator şi în Portugalia. Întrucât am rămas profund impresionat de prima experienţă, vreau să retrăiesc bucuria de anul trecut şi să explorez locuri noi. Oamenii din Spania şi Portugalia sunt foarte deschişi, blânzi, prietenoşi, relaxaţi. În plus, am nevoie de soare după o vară petrecută în Alaska”, a declarat Cristian, aflat în această vară în Juneau, unde lucrează prin programul Work&Travel.
     

    Cititi mai multe pe www.cunoastelumea.ro

  • Povestea celui mai corupt poliţist din istorie. Cum arată replica Partenonului din Grecia construită pentru el

    Arturo “El Negro” Durazo Moreno este un exemplu ilustru de corupţie. Acesta a fost şeful poliţiei din Mexico City timp de 8 ani (1976-1982), timp în care a transformat protectorii legii într-un imperiu al crimei organizate şi a strâns o avere impresionantă. Un exemplu al opulenţei este o replică a Partenonului din Grecia (templul dedicat zeiţei Athena) pe vârful unui deal din Zihuatanejo, Mexic.

    Totul a început la şcoală unde DUrazo Moreno a fost poreclit “El Negro” deoarece se lupta fără scrupule. Acolo şi-a făcut un prieten, care avea să fie foarte important de-a lungul vieţii. Acesta îl proteja de bătăuşi pe Jose Lopez Portillo, care în schimb îi făcea temele. Zeci de ani mai târziu, Portillo avea să ajungă preşedintele ţării şi să-l numesacă pe vechiul prieten “El Negro” pe postul de şef al poliţiei din Mexico City.

    Primul lucru care a avut de suferit a fost bugetul poliţiei care s-a transferat în buzunarul lui Moreno, iar poliţiştii au fost nevoiţi să apeleze la propriile maşini pentru a patrula oraşul şi chiar au fost nevoiţi să-şi cumpere singuri uniforme. Banii obţinuţi i-a investit în construirea a tot felul de palate de-a lungul ţări, printre care şi vila menţionată mai sus.

    Proteja traficanţii de droguri în schimbul a unor sume impresionante şi chiar se spune că a încheiat un parteneriat cu un grup de columbieni care începuseră să jefuiască bănci din Mexico City: îi lăsa în pace atâta timp cât el primea o parte din banii furaţi.

    Totul avea să se termine în 1982 când Portillo şi-a terminat mandatul, iar cetăţenii au cerut reforme în toată ţara. El Negro a fugit din Mexic, iar doi ani mai târziu a fost arestat de FBI în COsta Rica. A fost condamnat la închisoare pentru 16 ani. A fost eliberat după şase ani în urma plăţii unei cauţiuni de 3 milioane de dolari. A murit în 2000 la vârsta de 76 de ani.

     

     

  • Premiera filmului politic “Snowden”: Spionajul american global. Poveste pentru Hollywood

    Regizorul Oliver Stone a povestit într-o conferinţă de presă de după premiera filmului “Snowden” din cadrul Festivalului de Film de la Toronto, că a vrut să transpună cinematografic “o relatare despre explorarea unei lumi secrete”.

    “E o poveste despre ceva ce noi nu cunoaştem. Există o lume subterană şi nimeni de la NSA nu a ieşit la rampă, în afară de Snowden. Guvernul ne minte şi ceea ce face e ilegal. Dar o fac în continuare.”, a adăugat Oliver Stone la conferinţa de presă.

    Lungmetrajul îl are ca protagonist pe actorul Joseph Gordon-Levitt, care îl interpretează pe Edward Snowden, un fost agent al Agenţiei Naţionale pentru Securitate (NSA) din Statele Unite, care a făcut o serie de dezvăluiri senzaţionale despre programele de supraveghere şi monitorizare electronică adoptate de Statele Unite şi Marea Britanie.

    Actorii Shailene Woodley, Melissa Leo, Zachary Quinto şi Tom Wilkinson joacă şi ei în acest film, care are la bază cărţile “The Snowden Files”, de Luke Harding, şi “Time of the Octopus”, de Anatoli Kucherena, avocatul lui Edward Snowden.

    Dezvăluirile făcute de Edward Snowden au fost documentate deja în filmul “Citizenfour”, de Laura Poitras, care a fost lansat în 2014.

    Întrebat ce crede că se va întâmpla cu Snowden, Stone a spus că speră ca Edward să fie graţiat de preşedintele Barack Obama. “Poate că Snowden va avea parte de un proces cinstit. Poate că filmul meu va ajuta.”

    Povestea lui Snowden este una impunătoare. Transformarea lui dintr-un tip timid şi palid de 20 de ani – plin de idealismul pe care-l permite vârsta – într-un disident politic l-a făcut să devină o figură erou pentru liberalii din domeniul poveştilor controversate, conform nytimes.com.


    Născut într-o familie de angajaţi federali, Snowden a crescut lângă fortul George G. Meade din Maryland, Statele Unite. S-a înrolat în armată, a lucrat pentru CIA şi a devenit specialist în tehnologie în cadrul N.S.A. (National Security Agency/ Agenţia de Securitate Naţională din SUA). Până în vara lui 2013, a descărcat mii de documente secrete din baza lor de date. A zburat în Hong Kong şi i-a rugat pe jurnaliştii Glenn Greenwald şi Laura Poitras să se întâlnească cu el acolo.

    Dezvăluirile pe care le-a făcut acestora au fost senzaţionale. Nu numai că cei de la N.S.A. monitorizau apelurile, e-mailurile şi activitatea de pe internet a milioane de americani, dar, de asemenea, au obligat reţelele Google, Yahoo şi alte companii să facă acelaşi lucru.

    Site-ul The Guardian a publicat scurgerile de informaţii, iar Greenwald a dezvăluit identitatea informatorului într-un video realizat de Poitras.

    În funcţie de sentimentele fiecăruia vizavi de securitatea naţională, acţiunile celor de la N.S.A. au fost ori necesare, ori neconstituţionale. Co-fondatorul Apple, Steve Wozniak, l-a numit pe Snowden erou. Secretarul de Stat John Kerry l-a numit trădător. Donald Trump l-a vrut executat.

    În timp ce Edward devenea o celebritate, o cauză şi un eveniment istoric, numărul oamenilor care voiau să facă parte din poveste creştea vertiginos. Majoritatea aveau cel mai bun interes în minte, dar s-a întâmplat ca povestea lui să avanseze ordinea de zi cu zi a evenimentelor, care oricum aveau nevoie de multă vreme de un nou subiect atractiv.

    Avocaţii civili voiau să îl reprezinte. Jurnaliştii activişti voiau să aibă acces la el şi la povestea lui. Editorii scoteau cărţi pe bandă rulantă, inclusiv “Fişierele Snowden: Povestea celui mai dorit om din lume” (scrisă de Luke Harding, de la publicaţia The Guardian) şi “Operaţiunea Snowden: În interiorul celui mai mare dezastru de informaţii din Occident” (semnată de Edward Lucas, de la publicaţia The Economist). Deşi cărţile promit o viziune “din interior”, niciunul dintre jurnalişti nu l-a cunoscut personal pe Snowden.

    Cei care îl cunoşteau personal au scris şi ei despre Edward. În 2014, Greenwald a publicat “Afacerea Edward Snowden: Cele mai şocante dezvăluiri despre spionajul global american”, o repovestire dramatică a modului în care Greenwald a rupt tăcerea. În aceeaşi toamnă, Poitras a lansat “Citizenfour”, un documentar intens, dar puţin înfricoşător, despre un bărbat inteligent şi modest, care se ascundea sub pătură când tasta la laptop – a câştigat premiul Oscar pentru cel mai bun documentar, în 2015.

    Între timp, Snowden a ajuns în Rusia. Se îmbracase într-o călătorie spre Ecuator, dar SUA i-a revocat paşaportul în timpul zborului, lăsându-l înstrăinat în Moscova. Pentru Rusia, Snowden a fost ca o pasăre ce a zburat prin geamul deschis – sau, cum a glumit Putin, un cadou de Crăciun nedorit. Din punct de vedere politic, totuşi, el putea fi de folos. După ce a îndurat prelegeri nesfârşite despre drepturile omului din partea Statelor Unite, Kremlinul putea, din senin, să îi ureze “bun venit!” unui om care a expus la scară largă ipocrizia americană.

    Anatoly Kucherena este avocatul rus al lui Edward. De-a lungul carierei sale a reprezentat oligarhi ruşi, regizori de filme, câţiva solişti pop şi chiar un ministru. La scurt timp după ce Snowden a ajuns în Moscova, Kucherena şi-a făcut apariţia pe aeroportul Sheremetyevo şi şi-a oferit serviciile. Apoi, avocatul a scris o carte despre noul să client. Intitulată “Time of the Octopus”, cartea urmăreşte povestea unui informator al N.S.A. pe nume Joshua Cold, care este izolat pe un aeroport şi avocatului rus care îl eliberează. În ianuarie 2014, cu câteva luni înainte să îşi publice cartea, Kecherena l-a sunat pe Moritz Borman (producător de film) să vadă dacă regizorul de filme Oliver Stone ar vrea să adapteze cartea într-o peliculă demnă de Hollywood.

    Aşa că Stone s-a decis să facă un film biografic despre Edward Snowden, Moritz Borman fiind producătorul filmului.

    În timp ce Borman s-a chinuit să găsească o finanţare independentă, Stone s-a ocupat de distribuţie. În rolul principal l-a ales pe Joseph Gordon-­Levitt. Shailene Woodley o va interpreta pe Lindsay Mills (iubita lui Snowden), Zachary Quinto pe jurnalistul Greenwald, iar Melissa Leo va intra în pielea lui Poitras.

    Filmul va avea premiera pe 16 septembrie în Statele Unite ale Americii.

  • Povestea fascinantă a unui surfer devenit miliardar. Cum se pot face bani dintr-o pasiune

    Nicholas Woodman, de 38 de ani, este exemplul perfect al unui om împlinit. A dezvoltat o afacere evaluată la 2,6 miliarde de dolari, s-a căsătorit cu iubita sa din liceu şi îşi face timp pentru pasiunile sale. Iată povestea incredibilă a unui surfer devenit miliardar.

    Woodman a avut, dintotdeauna, două pasiuni: surfingul şi fotografiile. Aşa că în 2002 a decis să fondeze Woodman Labs, compania care a creat camerele GoPro. Produsul a devenit extrem de popular pentru că permite filmarea în timpul unor activităţi “extreme”: scufundări, ski sau chiar sărituri cu paraşuta, relatează Business Insider.

    În prezent, compania are peste 500 de angajaţi şi a generat vânzări de 986 milioane de dolari în 2013. S-a listat pe bursă pe 26 iunie şi este evaluată la 2,6 miliarde de dolari.

    Woodman a crescut în Silicon Valley, tatăl său fiind un bancher de investiţii care a lucrat la achiziţia Taco Bell de către Pepsi. În liceu, el a vândut tricou pentru a câştiga bani, iar apoi a urmat cursurile Universităţii San Diego. Acolo, Nicholas Woodman a devenit membrul unei frăţii ce avea casa pe plajă. “Ne trezeam în fiecare dimineaţă şi mergeam la surf”, povesteşte bărbatul. “Apoi mergeam la cursuri, ne întorceam la casă şi mergeam iar la plajă.”

    În 2004, el a fondat o companie web pentru care a strâns finanţări de patru milioane de dolari, însă afacerea a murit odată cu criza dotcom. Woodman avea 26 de ani la acea vreme. Căutând inspiraţie pentru un nou business, el a plecat într-o călătorie de patru luni în Australia şi Indonezia. Pentru a documenta experienţa, Woodman avea nevoie de o cameră. El şi-a legat un aparat de mână cu nişte sfoară şi aşa a apărut GoPro.

    Woodman şi părinţii săi au investit 260.000 de dolari în prima versiune a camerei, iar până să împlinească 30 de ani, antreprenorul avea vânzări de peste 350.000 de dolari pe an.

    GoPro este un accesoriu căutat de tot mai multă lume, iar Woodman spune că vrea să continue perfecţionarea camerelor.

  • Cronică de film: Ben-Hur

    Sigur, pare o întrebare care nu-şi are întotdeauna rostul – unele filme nu au excelat la prima strigare – dar de cele mai multe ori iei decizia de a relansa un film atunci când versiunea a avut un succes cel puţin moderat. Dacă vorbim de un film precum Ben-Hur, care a primit cele mai multe premii Oscar în istoria cinematografiei, atunci întrebarea de mai sus ar trebui să fie determinantă pentru viitorul producţiei.

    Mai mult ca sigur, cei care au lansat anul acesta Ben-Hur nu şi-au pus întrebarea în caz; de fapt, cred sincer că nu şi-au pus nicio întrebare. Au presupus că lumea va da năvală în sălile de cinematograf pentru a revedea povestea cu un plus de efecte speciale. Dar Timur Bekmambetov, oricât de talentat ar fi ca regizor, nu este William Wyler; iar Jack Huston cu siguranţă nu e Charlton Heston.

    Ben-Hur spune povestea prinţului evreu Iuda Ben-Hur şi a fratelui său adoptat, orfanul roman Messala Severus. În timpul copilăriei, cei doi băieţi sunt apropiaţi, dar Messala se îndrăgosteşte de sora bună a lui Iuda, Tirza. În cele din urmă, el se hotărăşte să plece din Ierusalim pentru a-şi găsi drumul în lume; în absenţa sa, tensiunile dintre evrei şi romani cresc, iar Iuda se vede prins în mijlocul unei lupte pentru putere. Acuzat de plănuirea unui asasinat, el este vândut ca sclav şi petrece următorii cinci ani la marginea imperiului.

    Principala problemă a acestei reinterpretări a fost lipsa unei figuri care să impună respect. Prin decizia de a folosi aproape în totalitate actori necunoscuţi (excepţie făcând Morgan Freeman), Bekmambetov şi-a dat singur cu ciocanul peste mână.

    Lungimea filmului este o altă problemă: Ben-Hur este povestea epică a celor doi fraţi despărţiţi de cultura şi politica vremii, iar descrierea sa coerentă necesită mai mult de două ore; filmul din 1959, recompensat cu 11 premii Oscar, durează mai bine de 3 ore şi jumătate. Pentru a nu strica programul milenialilor ajunşi din întâmplare în sala de cinema, producătorii au înghesuit o bună parte a acţiunii într-un monolog rostit de Morgan Freeman. Nu a fost de ajuns, aşa că au trimis probabil filmul şi la un soi de măcelarie operată de oamenii de la montaj. Asta duce, bineînţeles, la secvenţe lipsite de coerenţă, în care personaje dispar şi reapar.

    Singurii care par să-şi fi făcut treaba sunt cei de la departamentul scenografie, pentru că decorurile sunt într-adevăr spectaculoase şi evocă destul de bine epoca respectivă. Vorbind despre acest sentiment de autenticitate, regizorul a declarat că s-a făcut o documentare serioasă despre epoca respectivă pentru a stabili cu exactitate cum arătau carele, cum se îmbrăcau atunci oamenii, cum îşi purtau părul etc. Iar designerul de costume explică: „M-am inspirat din filmele anterioare, mai ales din clasica producţie a anului 1959, dar şi din surse istorice şi artistice, cum sunt frescele, statuile, picturile etc.“ Cel mai interesant amănunt legat de vestimentaţie este că Varya Avdyushko a comparat uniformele romanilor cu cele ale militarilor de astăzi, din trupele speciale sau din diverse armate, tocmai cu scopul de a găsi câteva elemente de legătură care puteau fi exploatate pentru a atrage publicul contemporan.

    În concluzie, Ben-Hur 2016 este un experiment ratat, la fel ca multe alte remake-uri sau rebooturi, şi nu aduce nimic în plus producţiei din 1959; ba chiar din contră. Sper doar că amatorii mai tineri de film nu se vor lăsa seduşi de mirajul efectelor speciale şi îşi vor rezerva trei ore şi jumătate pentru a urmări varianta corectă.

    Nota: 4/10

    Regia:
    Timur Bekmambetov

    Distribuţie:
    Jack Huston, Toby Kebbell, Rodrigo Santoro

    Durată:
    125 minute

    Buget:
    100 milioane dolari

    Data lansării:
    19 august

  • Povestea incredibilă a cazinoului care trebuia să salveze un oraş de legendă

    Cazinoul Revel ar fi trebuit să reprezinte viitorul oraşului american Atlantic City. Cu toate acestea, clădirea de 57 de etaje şi un cost de 2,2 miliarde de dolari a fost un dezastru iremediabil.

    După o poveste care a durat şase ani şi care a inclus greve, proteste ale sindicatelor şi asistenţă din partea guvernului, cazinoul s-a deschis cu mare fast în mai 2012. Ar fi trebuit să revitalizeze economia oraşului şi să ofere o alternativă la stilul clasic al sălilor cu geamuri fumurii şi fumatul permis. La doar 12 luni de lansare, compania care deţine Revel a depus actele pentru cererea falimentului.

    Deschiderea cazinoului a fost una la care au participat oameni celebri din Statele Unite; chiar şi prima doamnă, Michelle Obama, a venit alături de copii. Toată lumea credea că a venit sfârşitul pentru cazinourile mai mici din Atlantic City. Unitatea avea însă două lipsuri majore: spaţiul de joc unde fumatul să fie permis, adică unul dintre punctele ce se voiau a fi pozitive, şi un bufet ieftin pentru pariori. Acestea au dus la rezultate mult sub aşteptări ale cazinoului, după primele şase luni acesta fiind cotat pe locul 11 dintr-un total de 12 unităţi.

    Toată lumea implicată în proiectul Revel şi-a asumat riscuri şi toate părţile implicate au pierdut sume considerabile. Speranţa că Revel va aduce un altfel de lux în Atlantic City s-a dovedit falsă; s-a dovedit încă o dată că tiparul de jocuri care a funcţionat timp de zeci de ani este şi singurul care funcţionează. Astfel, Atlantic City rămâne în continuare doar o amintire a locului unde cei mai bogaţi americani îşi petreceau timpul liber.