BusinessMagazin

Tag: poveste

  • Povestea omului cunoscut în lumea afacerilor drept “Darth Vader”

    Dr. John C. Malone este preşedintele consiliului director al gigantului mass-media Liberty Media Corporation, Liberty Interactive Corporation (care deţine acţiuni în diferite companii de comerţ video şi digital), Liberty Broadband Corporation şi în grupul de telecomunicaţii şi servicii TV Liberty Global. Deţine totodată 49% din postul de televiziune Starz şi 29% din Discovery Communications. Malone ocupă locul 184 pe lista miliardarilor lumii, cu o avere estimată la şapte miliarde de dolari.

    John C. Malone s-a născut la data de 7 martie 1941 în Milford, Connecticut. În 1959 a absolvit şcoala Hopkins din New Haven, Connecticut, iar în 1963 universitatea Yale, cu specializarea inginerie şi economie. Şi-a consolidat pregătirea teoretică printr-un program masteral în inginerie electrică la Universitatea John Hopkins, şi prin studii doctorale în cercetări operaţionale la John Hopkins, program pe care l-a absolvit în 1967.

    Malone şi-a început cariera în 1963, în strategie economică, cercetare şi dezvoltare în cadrul laboratoarelor Bell Telephone ale grupului de telecomunicaţii american AT&T. Cinci ani mai târziu, s-a alăturat McKinsey & Company; peste doi ani, devenea vicepreşedinte al grupului General Instrument Corporation. Timp de 24 de ani (1973-1996) a fost peşedinte şi CEO al Tele-Communications (TCI); la 29 de ani, devenea CEO al companiei, atunci împovărată de datorii, iar între 1996 şi 1999, când TCI a fuzionat cu AT&T, a fost preşedinte şi CEO al TCI. În 1998 a vândut compania pentru 48 de miliarde de dolari. În cei 25 de ani în care s-a aflat la conducerea TCI, a construit frenetic un monopol în pieţele media şi cablu.

    Potrivit cărţii „Cable Boy: John Malone and the Rise of the Cable Business“, scrisă de editorul The Wall Street Journal Mark Robichaux, Malone este „un erou complicat, concentrat şi perseverent, care şi-a construit imperiul prin inteligenţă, înţelegeri financiare complicate care au ocolit regulile băncilor şi taxele şi au îmbogăţit mare parte din acţionari“.

    În 2005, Malone deţinea 32% din compania media News Corporations şi chiar dacă doar jumătate din aceste acţiuni îi ofereau dreptul de vot, Rupert Murdoch era constant îngrijorat că ar putea pierde controlul companiei sale în favoarea lui Malone.

    Deţine şi suprafeţe vaste de pământ, pe care se află şi Silver Spur Ranches, o companie de ferme de vite răspândite în Wyoming, New Mexico şi Colorado. Din 1 februarie 2011, a devenit cel mai mare proprietar de teren din Statele Unite ale Americii, cu 8.500 de kilometri pătraţi de teren deţinuţi.

    Malone este recunoscut şi pentru faptul că evită lumina reflectoarelor şi stilul de viaţă luxos: un exemplu este faptul că îşi duce familia în vacanţe într-o rulotă. În mediul de afaceri şi-a dobândit porecla de „Darth Vader“, oferită de Al Gore în perioada în care era şeful TCI şi încerca să înfrângă regulile de must-carry care protejau broadcasterii; bătălie pe care, în cele din urmă, industria de cablu a pierdut-o în 1997 la Curtea Supremă.

    În mai 2015, Malone a arătat încă o dată de ce este cel mai puternic om de afaceri din piaţa de cablu, după ce Charter Communications a anunţat că va prelua Time Warner Cable şi Bright House Networks într-o tranzacţie estimată la 71 de miliarde de dolari. Dacă aceasta va fi finalizată, noua entitate va fi a doua cea mai mare companie de cablu din SUA. Malone deţine deja procente importante de acţiuni în Discovery Communications, Lions Gate Entertainment şi canalul de TV Starz.

  • Neobişnuita poveste a lui Leon Dănăilă, neurochirurgul care a vrut să-şi vândă casa pentru o carte. „Sunt cel mai sărac medic din lume”

    În aproape 55 de ani de carieră în neurochirurgie, a operat pe creier zeci de mii de bolnavi. La 82 de ani, Leon Dănăilă operează şi acum la fel ca în tinereţe. În fiecare dimineaţă la ora 6 îl găseşti la Clinica de Neurochirurgie de la Spitalul Bagdasar Arseni. Are programul foarte bine stabilit pentru operaţii şi pentru consultaţii. Ştie dinainte ce anume va face pentru ca bolnavul lui să iasă cu bine din operaţie. Situaţia era cu totul alta în urmă cu aproape 55 de ani, când majoritatea bolnavilor rămâneau cu o paralizie, iar peste 50% dintre ei mureau, pentru că medicii scoteau tumorile cu degetul. A vrut să schimbe situaţia, însă s-a lovit de opoziţia profesorului Arseni, care nu credea în tehnica lui pe care o învăţase în SUA. Ulterior i-a convins pe cei de la partid că tehnica lui este cea corectă. A refuzat însă postul de ministru al Sănătăţii care i s-a oferit înainte de 1989.

    Cu toate că e cunoscut în toată lumea, Leon Dănăilă e un om modest. Când ajungi în clinica de neurochirurgie observi că pe uşă există un anunţ că toate consultaţiile sunt gratuite. Dacă astăzi ar lua-o de la capăt şi ar fi pus să aleagă ce să facă ar alege tot neurochirugia. “Aş face tot ce am făcut până acum. M-aş duce în străinătate să văd cum se operează, ce tehnici utilizează”, mărturiseşte el în cadrul unui interviu acordat gândul.

    La 82 de ani, Leon Dănăilă se declară cel mai sărac medic din lume, iar pentru a tipări o carte a vrut să-şi vândă casa.

    Domnule profesor Leon Dănăilă, sunteţi unul dintre cei mai recunoscuţi neurochirurgi de la nivel mondial, cu 40.000 de operaţii. Cum găsiţi medicina şi neurochirugia din România?

    Leon Dănăilă: Sigur că s-au schimbat multe, tehnica operatorie pe care eu am văzut-o atunci, când am venit în 1961, era foarte brutală, se scotea cu degetul tumora din creier, sângera foarte mult, majoritatea bolnavilor rămâneau cu o paralizie, iar mulţi dintre ei, peste 50 %,, mureau. Aşa era tehnica la vremea respectivă. Pe mine m-a impresionat această mortalitate crescută şi deficitele motorii pe care le lăsa operatorul după intervenţia chirurgicală, fiindcă trebuie să iei in consideraţie nu numai că actul operator este important, este important următorul lucru: calitatea vieţii bolnavului să rămână foarte bună după operaţie.

    Eu citisem în nişte reviste din străinătate – atunci veneau mai mult reviste ruseşti, erau şi câteva din Apus la bibliotecă – că mortalitatea operatorie la ei este de 3-4-5% şi atunci m-a frapat acest lucru, fiindcă viaţa omului este foarte scumpă şi noi medicii avem datoria să-i salvăm, nu să-i omorâm prin actul operator.

    Datorită acestui fapt am făcut rost de o bursă. Am vrut să plec şi eu în străinătate să văd cum se operează acolo. În ani 1980-1981 am obţinut o bursă Fulbright în America, la New York. Acolo am văzut că se operează printr-o altă tehnică, nu prin cea pe care o ştiam eu. Se opera cu microscopul operator, care luminează câmpul operator foarte bine, măresc formaţiunile nervoase, şi în special vasele de sânge pe care le poţi evidenţia şi coagula foarte bine fără a introduce degetul sau a utiliza acte brutale. Creierul este cea mai complexă substanţă din univers prin faptul că o celulă cerebrală, care are câţiva microni, are până la 20.000 de conexiuni. Şi fiecare celulă este legată de altele, totul este legat prin totul.

    În această tehnică microchirurgicală se descoperă vasele de sânge, se pot mări ca dimensiuni, se pot evidenţia şi astfel poţi să faci o operaţie în care individul respectiv să rămână cu deficite motorii minime, iar mortalitatea să scadă de la 50-60% până la cifre de 4-5%.

    Şi astăzi, cum găsiţi  neorochirugia?

    După ce m-am întors de la New York am introdus şi eu tehnica microchirurgicală şi am reuşit să scad această mortalitate, am reuşit ca bolnavii după operaţie să rămână cu deficite motorii cât mai mici. Calitatea vieţii bolnavului să fie foarte bună, el să poate lucra apoi. Această tehnică pe care eu am introdus-o a creat unele dificultăţi în domeniul neurochirurgiei. Eu lucram în clădirea cu 10 etaje, la profesorul Arseni.

    Mulţi dintre pacienţii profesorului Arseni îl rugau să mă ia şi pe mine în operaţie, ceea ce l-a enervat foarte mult. Mai ales că el avea şi o retinopatie diabetică şi nici vederea nu era bună. Eu îl opream uneori: ”Domn profesor, aici e carotida, aici e nervul optic, îmi era frică să nu-l lezeze, să nu facă deficite foarte mari”. Uneori se enerva şi zicea ”du-te dracului, dacă tu eşti deştept, rămâni tu şi operează”. Şi atunci el pleca, rămâneam eu şi reuşeam să micşorez această mortalitate.

    Faptul că eu reuşeam să-i operez pe bolnavi foarte bine nu i-a convenit şi a spus că el îmi creează o altă secţie (unde sunt acum) şi mă face şef. Pe de altă parte, spunea la personal că o să opereze el acolo când o să zboare bivolul deasupra clădirii. Când am venit în noua secţie totul era deplorabil, cu ciment crăpat, frunici, gândaci.

    Am făcut dezinfecţie, masă de operaţie nu aveam. Numai că peste drum de noi era fabrica de instrumentar medical. Am vorbit acolo şi am reuşit să-mi dotez această secţie cu aparatură şi instrumentar obişnuit. Atunci am făcut un demers la Ministerul Sănătăţii şi la direcţia spitalului că nu pot să operez în această secţie fiindcă nu am grup de sânge, nu am instrumentar suficient. M-au chemat la minister şi mi-au zis: “Nu putem să te ajutăm, n-avem ce să facem fiindcă el are puteri atât de mari“. Era în legătură şi cu Ceauşescu pe care îl consultase.

    Atunci eu am rămas aici, şi după 3 ani de zile toţi bolnavii, şi de prin Comitetul Central, şi de prin alte părţi,  veneau la mine fiindcă aveam rezultate foarte bune şi îi operam eu. Nu se mai duceau la el. Lucrul ăsta le-a enervat şi a făcut o adresă la direcţia sanitară, la Ministerul Sănătăţii, şi a scris ce am scris eu prima dată: că nu se poate opera acolo. Voia să mă aducă înapoi şi mă desfiinţa ca şef de secţie. Atunci m-am dus la minister şi mi-au zis că nu mă mută, ştia toată lumea de acum care era situaţia.

    CITIŢI MAI AICI CONTINUAREA INTERVIUL ACORDAT DE LEON DĂNĂILĂ:

  • Cronică: Sully, despre miracolul factorului uman

    Sully este o peliculă care vorbeşte mai puţin despre aviaţie şi mai mult despre excelenţa în profesie – orice profesie; Despre cât de important este factorul uman într-o situaţie aflată la limita dintre viaţă şi moarte, precum şi despre presiunea la care te supune atenţia publică în astfel de situaţii.

    Dar aceasta este, desigur, părerea subiectivă a unei persoane preocupate de modul în care opinia publică poate să contureze o poveste, să înalţe sau să coboare. Sinopsisul episodului biografic din viaţa pilotului american Sully, care a reuşit să transforme râul Hudson din New York într-o pistă este şi acesta tratat în profunzime. Inspirat de romanul Highest Duty, filmul porneşte de la povestea căpitanului Chesley Sullenberger – Sully (interpretat în film de Tom Hanks) – şi a felului în care, într-o dimineaţă rece din ianuarie 2009, a ajuns să amerizeze un avion Airbus A320 pe râul Hudson din New York, asistat de prim ofiţerul Jeffery Skiles (Aaron Eckhart).

    La aproximativ trei minute după începerea zborului, la o altitudine de aproximativ 850 de metri, un stol de păsări loveşte aeronava şi distruge ambele motoare ale avionului. Sully reuşeşte ca în aceste condiţii, fără aeroporturi aflate suficient de aproape care să-i permită o aterizare în siguranţă, să facă o astfel de manevră, forţată, pe râul Hudson. Performanţa este cu atât mai mare cu cât niciunul dintre pasageri nu este rănit grav (deşi, în mod ironic, filmul urmăreşte cum canalele de televiziune tind să hiperbolizeze evenimentul imediat după prăbuşirea avionului, fără să aibă date concrete referitoare la incident).

    Ulterior, după ce toţi 155 de pasageri sunt salvaţi, pilotul american este proclamat erou atât în presă, cât şi în ochii opiniei publice. Dar mai apoi teste ale Consiliului Naţional de Securitate a Transporturilor (National Transportation Safety Board) arată că motorul stâng al aeronavei funcţiona încă la momentul în care pilotul a decis amerizarea şi, teoretic, acesta i-ar fi permis lui Sullenberger să se întoarcă pe aeroportul LaGuardia sau să aterizeze pe Teterboro, un alt aeroport din apropiere. În acelaşi timp, mai multe simulări de zbor făcute pe baza datelor disponibile arată că Sully ar fi putut să se întoarcă spre aeroport fără să pună viaţa pasagerilor în pericol. În plus, daunele suferite ar fi fost mai mici pentru compania aviatică şi pentru compania de asigurări. Tensiunea creşte şi mai mult în momentul în care simulările de zbor sunt făcute cu alţi piloţi care reuşesc să aducă cu succes aeronave pe cele două aeroporturi.

    Clint Eastwood se joacă între planurile spaţiu-timp, merge în trecutul pilotului cu un istoric de navigaţie de 40 de ani; aruncând o privire retrospectivă asupra orelor în care pilota un avion uşor şi, ulterior, unul militar. Conflictul creat este atât de puternic, încât chiar dacă ştim de la început că avionul va reuşi aterizarea forţată şi toţi cei 155 de pasageri vor supravieţui, avem îndoieli legate de acest lucru până la sfârşit. Prăbuşirea de care ne temem însă este a personajului principal. Care este modul în care s-a încheiat procesul de conştiinţă al pilotului american? Vă invităm să constataţi dacă Sully reuşeşte să obţină victoria asupra presiunii publice, aproape echivalentă cu cea de la limita dintre viaţă şi moarte.

    Presa internaţională descrie acest film drept unul dintre cele mai bune filme despre aviaţie, surclasând chiar şi Apollo 13, în care tot Tom Hanks întruchipează personajul principal. „Sully este o realizare extraordinară, este portretul unui om bun al cărui eroism rezidă din a cunoaşte lucrurile potrive într-o mică eternitate de haos şi pericol fără precedent“, spun criticii de film de la The Wall Street Journal.

    În rolurile pe care le-a interpretat de-a lungul timpului, Tom Hanks şi-a creat propriul gen – persoana decentă şi muncitoare care încununează spiritul american, iar rolul pilotului Sully îi vine ca o mănuşă actorului în vârstă de 60 de ani. În acest context, celelalte personaje – copilotul interpretat de Eckhart sau soţia sa, interpretată de Laura Linney – sunt umbrite de această performanţă, iar singura lor misiune pare să fie aceea de a susţine rolul lui Hanks.

    Clint Eastwood continuă prin această dramă seria filmelor cu impact emoţional precum Iwo Jima, Million Dollar Baby, Mystic River, Unforgiven – iar la 86 de ani, povestea sa autobiografică pare să se reflecte în cea a personajului principal.
    Din film nu lipsesc accentele de umor, cum ar fi gluma uneia dintre stewardese referitoare la aeroportul LaGuardia: „Care este singura modalitate de a porni la timp de pe LaGuardia? Să decolezi de pe aeroportul JFK“, precum şi reacţia unui pasager panicat care a început să înoate în apa îngheţată spre malul râului Hudson din New York imediat după amerizare.
    Pelicula nu a generat doar reacţii pozitive şi a stârnit controverse în modul în care a portretizat Consiliul Naţional de Siguranţă în Transporturi al Statelor Unite ale Americii (National Transportation Safety Board), instituţia care a investigat incidentul.

    O altă problemă impusă de film a fost data lansării de studiourile Warner Bros.: 9 septembrie 2016. În momentul în care au discutat despre această dată, executivii din compania americană s-au gândit la prima zi de toamnă după Ziua Muncii; acest lucru ar fi însemnat totuşi să coincidă cu cea de-a 15-a comemorare a atacurilor de la 11 septembrie. Iniţial, au crezut că această dată avea să dăuneze performanţei filmului, în condiţiile în care imaginea avionului care se prăbuşeşte în turnuri din Manhattan (şi care revenea în mintea pilotului) era similară cu cea a celor două avioane care au lovit World Trade Center.

    Executivii au decis totuşi să lanseze filmul la data stabilită iniţial, în condiţiile în care „Sully este o poveste despre speranţă şi despre un erou adevărat care şi-a făcut datoria“, potrivit The Hollywood Reporter. Calculele lor s-au dovedit corecte, iar în primul weekend de la lansare Sully ajunsese pe piaţa americană la încasări de 35 de milioane de dolari, surclasând astfel producţii precum Bridget Jones, Edward Snowden şi Blair Witch, prezente şi acestea în cinematografele americane.

  • Povestea celei mai importante agente secrete din România din al Doilea Război Mondial

    Cartea “Vera Atkins. Povestea celei mai importante agente secrete originare din România din al Doilea Război Mondial”, de William Stevenson, a apărut la editura Polirom, în colecţia “Hexagon”, în traducerea lui Ciprian Şiulea.

     Potrivit site-ului editurii Polirom, Vera Maria Rosenberg, născută în România în 1908, era foarte tânără când a fost recrutată de serviciile de informaţii britanice. În acea perioadă frecventa înalta societate bucureşteană şi devenise o apropiată a ambasadorului german Friedrich Werner von der Schulenburg.

    Vera şi-a schimbat numele pentru a-şi ascunde originea evreiască, iar, după stabilirea în Marea Britanie, a participat la numeroase misiuni secrete, în care s-a remarcat prin curaj şi inteligenţă. A avut o ascensiune rapidă, ajungând în fruntea SOE, serviciul de operaţiuni speciale creat de Winston Churchill. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, agenţii săi s-au infiltrat în spatele liniilor inamice, au sprijinit luptătorii din mişcările de rezistenţă, au distrus obiective vitale, i-au ajutat pe piloţii aliaţi să evadeze şi au transmis informaţii Londrei.

    William Stevenson, pe care Vera Atkins l-a autorizat să-i scrie biografia, a studiat documente desecretizate recent şi i-a intervievat pe cei care au cunoscut-o, pentru a reconstitui cât mai fidel viaţa şi personalitatea celei care continuă să fie şi astăzi un model pentru serviciile de informaţii din întreaga lume.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Povestea celei mai importante agente secrete din România din al Doilea Război Mondial

    Cartea “Vera Atkins. Povestea celei mai importante agente secrete originare din România din al Doilea Război Mondial”, de William Stevenson, a apărut la editura Polirom, în colecţia “Hexagon”, în traducerea lui Ciprian Şiulea.

     Potrivit site-ului editurii Polirom, Vera Maria Rosenberg, născută în România în 1908, era foarte tânără când a fost recrutată de serviciile de informaţii britanice. În acea perioadă frecventa înalta societate bucureşteană şi devenise o apropiată a ambasadorului german Friedrich Werner von der Schulenburg.

    Vera şi-a schimbat numele pentru a-şi ascunde originea evreiască, iar, după stabilirea în Marea Britanie, a participat la numeroase misiuni secrete, în care s-a remarcat prin curaj şi inteligenţă. A avut o ascensiune rapidă, ajungând în fruntea SOE, serviciul de operaţiuni speciale creat de Winston Churchill. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, agenţii săi s-au infiltrat în spatele liniilor inamice, au sprijinit luptătorii din mişcările de rezistenţă, au distrus obiective vitale, i-au ajutat pe piloţii aliaţi să evadeze şi au transmis informaţii Londrei.

    William Stevenson, pe care Vera Atkins l-a autorizat să-i scrie biografia, a studiat documente desecretizate recent şi i-a intervievat pe cei care au cunoscut-o, pentru a reconstitui cât mai fidel viaţa şi personalitatea celei care continuă să fie şi astăzi un model pentru serviciile de informaţii din întreaga lume.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Ann Hodges, singura persoană lovită de un meteorit

    În timp au existat nenumărate poveşti despre oameni loviţi de meteoriţi, însă singura poveste reală a fost cea a lui Ann Hodges.

    ,,Ai şanse mai multe să fi lovit de tornadă sau de un fulger şi un uragan în acelaşi timp,” a declarat Michael Reynolds, un astronaut din cadrul Florida State College.  Şansele dea  fi lovit de un meteorit sunt încă extrem de mici.

    Povestea ei începe în timp ce femeia dormea pe capeaua sa . Fără nicio avertizare, un meteorit de mărimea unui grapefruit s-a prăbuşit prin tavanului casei.

    Vezi aici ce s-a întâmplat cu Ann!

  • Povestea omului care a înregistrat heroina ca medicament şi a vândut-o în farmacii timp de peste 20 de ani

    Părintele fondator al Bayer Group s-a născut în districtul Barmen-Heckinghausen al oraşului Wuppertal în 1825, ca fiu al unui muncitor într-o fabrică de mătase, într‑un moment în care industria textilă era înfloritoare, dar care nu a vrut să ducă mai departe meseria tatălui. În schimb, la vârsta de 14 ani a debutat în industria chimică, devenind ucenic în Wesenfeld & Company din Barmen.

    În timpul uceniciei sale, Bayer a reuşit să se familiarizeze cu fundamentele industriei chimice, dar şi cu problemele comerţului din domeniu. La vârsta de 20 de ani şi-a îndreptat atenţia spre coloranţi naturali, dându-şi seama că în acest segment putea face profituri mari. Pasiunea pentru coloranţi a lui Bayer s-a accentuat atunci când a fondat prima companie de vânzări, stabilind astfel o reţea de distribuţie europeană. Bayer a reuşit să se impună pe piaţa coloranţilor din Europa prin distribuirea nuanţatorilor naturali, extraşi din diverse tipuri de copaci. Datorită calităţii acestora, afacerea lui Bayer a prosperat, mai ales în metropolele europene precum Londra, Bruxelles şi Sankt Petersburg.

    Omul de afaceri a reuşit să-şi dezvolte afacerea până la New York, intrând pe o piaţă care se afla într-o continuă dezvoltare. Cum chimia anorganică a evoluat în domeniul producţiei, antreprenorul german a fost nevoit să-şi adapteze strategia: primii coloranţi artificiali importaţi de Bayer – anilina şi fucsina – au fost superiori coloranţilor naturali în ceea ce priveşte puritatea şi luminozitatea.

    Alături de partenerul său de afaceri, Friedrich Weskott, Bayer a reuşit să experimenteze producţia şi testarea coloranţilor de gudron în propria companie. Primele semne care arată ce va deveni ulterior Bayer AG au fost vizibile de la 1 august 1863 prin intrarea Friedrich Bayer Company în registrul comercial. În urma evoluţiei ulterioare a coloranţilor, fondatorii companiei au reuşit să-şi extindă considerabil capacităţile de producţie chiar dacă situaţia economică era tensionată în acel moment. Obiectivul companiei a fost fabricarea coloranţilor sintetici din derivaţi ai gudronului care fuseseră inventaţi cu câţiva ani în urmă. Un fapt mai puţin cunoscut este faptul că Bayer AG a fondat în 1904 echipa de fotbal TuS 04, care azi este cunoscut ca TSV Bayer 04 Leverkusen. Friedrich Bayer a murit în 1880, la vârsta de 54 de ani, şi a lăsat în urmă o afacere înfloritoare.

    În prezent, compania şi-a extins domeniul de activitate (de la medicamente până la pesticide), iar Bayer AG a înregistrat în 2015 venituri de peste 46 de miliarde de dolari. Grupul de origine germană are activităţi pe mai multe pieţe: produse farmaceutice umane şi veterinare, produse pentru îngrijirea sănătăţii, produse chimice şi produse biotehnologice agricole, dar şi polimeri.

    Primul şi cel mai cunoscut produs al Bayer este aspirina. Heroina a fost o marcă înregistrată în 1898-1910 de către Bayer şi comercializată ca antitusiv şi ca un substitut pentru morfină, unul care nu producea dependenţă. În 2014, Bayer a cumpărat compania Merck, care avea în portofoliu branduri precum Claritin, Coppertone şi Dr. Scholl.

    Anul acesta, compania a fost restructurată în trei divizii principale: divizia farmaceutică, cea pentru îngrijirea sănătăţii consumatorilor şi alta de produse biotehnologice agricole. De asemenea, Bayer are şi activităţi în domeniul medicamentelor de uz veterinar.

  • Povestea fraţilor care au dezvoltat unul dintre cele mai profitabile business-uri din cinematografie

    Numele companiei provine de la fraţii Harry, Albert, Sam şi Jack Warner (născuţi Wonskolaser), care au emigrat când erau mici alături de părinţii lor în Canada din Krasnosielc, Polonia. Doar Jack s-a născut pe pământ canadian. Cei mai mari trei fraţi au intrat în industria filmului achiziţionând un proiector cu care rulau filme în oraşe miniere din Pennsylvania sau Ohio. În 1903 şi-au deschis prima sală de cinema, în New Castle, Pennsylvania, iar în 1904 au înfiinţat Duquesne Amusement & Supply Company pentru distribuirea filmelor. A fost nevoie de numai un pas pentru a trece la producţia filmelor; până la începerea Primului Război Mondial au început să finanţeze şi să producă primele pelicule. În 1918 şi-au deschis primul studio de film pe Sunset Boulevard, la Hollywood. Sam şi Jack produceau filmele, iar Harry şi Albert se ocupau de partea financiară a afacerii.

    Prima vedetă a studioului a fost un câine, Rin Tin Tin, adus din Franţa şi care a apărut pentru prima dată în filmul „Where the North Begins“. Filmul a avut un succes atât de mare, încât Jack a decis să mai facă alte filme cu câinele, pentru care stăpânul primea 1.000 de dolari pe săptămână. Mai târziu, Ernst Lubitsch a fost numit regizorul-şef al studioului, iar filmul acestuia „The Marriage Circle“ a fost inclus pe lista New York Times a celor mai bune filme din 1924. Studioul a devenit cunoscut ca fiind unul dintre cele mai bune studiouri independente, ce începea să se bată cu cei mai mari trei jucători din industrie la momentul respectiv (First National, Paramount Pictures şi MGM). Cu un împrumut consistent de la Goldman Sachs, Warner Bros şi-a extins reţeaua de cinematografe, a cumpărat mai multe companii şi chiar a intrat pe segmentul radio cu postul KFWB.

    Warner Bros. a adus pentru prima dată pe marile ecrane filmele cu sunet, după ce Sam şi-a convins fraţii să aprobe şi să finanţeze astfel de proiecte; iniţial, sunetul era utilizat doar pentru background. „Don Juan“ s-a lansat cu surle şi trâmbiţe în 1926, însă nu a avut succesul aşteptat. La scurt timp, toate companiile de producţie au apelat la sunet pentru filmele lor, însă tot Warner Bros. avea să cunoască primul succesul, cu filmul „Cântăreţul de jazz“ (1927), care conţinea fragmente cu personajul principal cântând. Din păcate, Sam Warner nu a văzut debutul filmului deoarece a murit cu o zi înainte. Bazându-se pe banii generaţi de „Cântăreţul de jazz“, studioul a cumpărat First National, una dintre companiile de producţie de film importante. Warner Bros. a lansat şi primul film complet sonorizat şi primul film color sonorizat. Compania a cunoscut suişuri şi coborâşuri de-a lungul anilor, iar în 1956 discuţiile de vânzare erau avansate, dar Jack Warner avea alte planuri. Acesta a vândut toate drepturile asupra filmelor până în 1950 către Associated Artists Production şi a organizat în secret un sindicat pentru a achiziţiona 90% din acţiunile Warner Bros. Au urmat alţi ani tumultuoşi, iar în 1966 Jack Warner, care conducea compania, s-a văzut nevoit, din cauza vârstei, să renunţe la companie cedând acţiunile pentru 32 milioane de dolari către Seven Arts Productions, condusă de investitorii Elliot şi Kenneth Hyman.

    Numeroşi actori au jucat în filmele produsele în studiourile de la Hollywood ale companiei, iar printre cei mai remarcabili actori se pot enumera Bette Davis, Humphrey Bogart sau Lauren Bacall. Warner Bros. a rămas şi astăzi una dintre cele mai importante companii de divertisment din lume, ce are ca subsidiare multe companii, precum HBO, CNN sau DC Comics.

  • Povestea fraţilor care au dezvoltat unul dintre cele mai profitabile business-uri din cinematografie

    Numele companiei provine de la fraţii Harry, Albert, Sam şi Jack Warner (născuţi Wonskolaser), care au emigrat când erau mici alături de părinţii lor în Canada din Krasnosielc, Polonia. Doar Jack s-a născut pe pământ canadian. Cei mai mari trei fraţi au intrat în industria filmului achiziţionând un proiector cu care rulau filme în oraşe miniere din Pennsylvania sau Ohio. În 1903 şi-au deschis prima sală de cinema, în New Castle, Pennsylvania, iar în 1904 au înfiinţat Duquesne Amusement & Supply Company pentru distribuirea filmelor. A fost nevoie de numai un pas pentru a trece la producţia filmelor; până la începerea Primului Război Mondial au început să finanţeze şi să producă primele pelicule. În 1918 şi-au deschis primul studio de film pe Sunset Boulevard, la Hollywood. Sam şi Jack produceau filmele, iar Harry şi Albert se ocupau de partea financiară a afacerii.

    Prima vedetă a studioului a fost un câine, Rin Tin Tin, adus din Franţa şi care a apărut pentru prima dată în filmul „Where the North Begins“. Filmul a avut un succes atât de mare, încât Jack a decis să mai facă alte filme cu câinele, pentru care stăpânul primea 1.000 de dolari pe săptămână. Mai târziu, Ernst Lubitsch a fost numit regizorul-şef al studioului, iar filmul acestuia „The Marriage Circle“ a fost inclus pe lista New York Times a celor mai bune filme din 1924. Studioul a devenit cunoscut ca fiind unul dintre cele mai bune studiouri independente, ce începea să se bată cu cei mai mari trei jucători din industrie la momentul respectiv (First National, Paramount Pictures şi MGM). Cu un împrumut consistent de la Goldman Sachs, Warner Bros şi-a extins reţeaua de cinematografe, a cumpărat mai multe companii şi chiar a intrat pe segmentul radio cu postul KFWB.

    Warner Bros. a adus pentru prima dată pe marile ecrane filmele cu sunet, după ce Sam şi-a convins fraţii să aprobe şi să finanţeze astfel de proiecte; iniţial, sunetul era utilizat doar pentru background. „Don Juan“ s-a lansat cu surle şi trâmbiţe în 1926, însă nu a avut succesul aşteptat. La scurt timp, toate companiile de producţie au apelat la sunet pentru filmele lor, însă tot Warner Bros. avea să cunoască primul succesul, cu filmul „Cântăreţul de jazz“ (1927), care conţinea fragmente cu personajul principal cântând. Din păcate, Sam Warner nu a văzut debutul filmului deoarece a murit cu o zi înainte. Bazându-se pe banii generaţi de „Cântăreţul de jazz“, studioul a cumpărat First National, una dintre companiile de producţie de film importante. Warner Bros. a lansat şi primul film complet sonorizat şi primul film color sonorizat. Compania a cunoscut suişuri şi coborâşuri de-a lungul anilor, iar în 1956 discuţiile de vânzare erau avansate, dar Jack Warner avea alte planuri. Acesta a vândut toate drepturile asupra filmelor până în 1950 către Associated Artists Production şi a organizat în secret un sindicat pentru a achiziţiona 90% din acţiunile Warner Bros. Au urmat alţi ani tumultuoşi, iar în 1966 Jack Warner, care conducea compania, s-a văzut nevoit, din cauza vârstei, să renunţe la companie cedând acţiunile pentru 32 milioane de dolari către Seven Arts Productions, condusă de investitorii Elliot şi Kenneth Hyman.

    Numeroşi actori au jucat în filmele produsele în studiourile de la Hollywood ale companiei, iar printre cei mai remarcabili actori se pot enumera Bette Davis, Humphrey Bogart sau Lauren Bacall. Warner Bros. a rămas şi astăzi una dintre cele mai importante companii de divertisment din lume, ce are ca subsidiare multe companii, precum HBO, CNN sau DC Comics.

  • Povestea femeii care este alergică la apă. “Toată lumea mă întreabă acelaşi lucru: cum mănânci, cum bei, cum te speli?”

    Rachel Warwick suferă de o boală foarte rară care o face alergică la apă. A face baie este o agonie, chiar şi propriile lacrimi îi ard pielea. Cum se poate ca corpul uman să fie alergic la cea importantă resursă a vieţii?, scrie BBC

    Pentru ea, o baie relaxantă  sau o sesiune de snorkelling în Marea Mediterană sunt un coşmar, chiar şi un pahar de apă băut nu este o experienţă plăcută. De fapt, orice contact cu apa este dureros. Chiar şi propriile lacrimele sau transpiraţia îi fac rău şi în urma lor rămâne o iritaţie timp de mai multe ore. “Este oribil, dar dacă plâng faţa mi se umflă”, a spus ea pentru publicaţia britanică. Boala de care suferă tânăra se numeşte “aquagenic urticaria” şi afectează un număr foarte mic de oameni.

    Poate vă întrebaţi cum supravieţuieşte având în vedere nevoia foarte mare de apă a omului şi a faptului că 60% din corpul uman este apă.”De fiecare dată când le spun oamenilor despre boala mea, mă întreabă acelaşi lucru: cum mănânci, cum bei, cum te speli? Adevărul este că tot ce pot să fac este să îndur situaţia şi să merg mai departe”, a spus Rachel. Face duş o dată pe săptămână, pentru a evita să transpire poartă haine subţiri şi evită efortul şi bea mult lapte, deoarece nu o afectează la fel de tare ca un pahar cu apă. Atunci când plouă nu poate pleca din casă.

    Tânăra a fost diagnosticată la 12 ani după ce a observat o iritaţie pe piele ce a apărut după ce a înotat. “După consultaţie doctorul mi-a spus «Cred că ai asta». Am fost foarte norocoasă că ştia de această boală”. A fost norocoasă deoarece testarea pentru această boală consta în a sta în apă timp de 30 de minute pentru a vedea ce efect are asupra corpului. “Mi-a spus că testul ar fi mai dureros decât boala în sine”, a mărturisit ea.

    Deocamdată doctorii nu au găsit un tratament, deşi s-au înregistrat nişte progrese cu anumite medicamente, însă nu este niciun medicament 100% eficient. “Dacă mă vindec aş vrea să înot la bazin şi să dansez în ploaie”, a spus ea.