BusinessMagazin

Tag: cautare

  • Doi foşti colegi de liceu au pornit un canal de YouTube urmărit de 250.000 de români. “Lumea caută mereu feţe proaspete”

    Un calcul realizat pe baza informaţiilor obţinute de la vloggerii cu care am discutat arată că, pentru a obţine echivalentul unui salariu minim pe economie (1.050 lei), un creator de conţinut trebuie să genereze, lunar, peste 2,5 milioane de afişări. Mai simplu spus, dacă toată populaţia Bucureştiului s-ar uita lună de lună la clipurile sale, un youtuber ar reuşi să câştige în jur de 250 de dolari.

    Cum reuşesc atunci creatorii români să trăiască de pe urma canalelor de YouTube? „Trebuie să îţi creezi propriile tale contracte cu diferiţi terţi. Nu poţi să trăieşti din YouTube“, explică Ionuţ Bodonea şi Andrei Lăcătuş, care au fiecare 27 de ani şi care au dezvoltat serialul online „10 lucruri“.

    CITESTE SI:

    Povestea tinerilor din Cluj care au creat unul dintre cele mai populare seriale online din România

    Cum a ajuns un tânăr din Deva să fie mai popular decât Smiley. Aproape un milion de oameni s-au abonat la glumele lui

    Povestea lor a început în urmă cu aproape 5 ani, într-un club din Bucureşti: „A fost ideea mea, vreau să scrie mare în toată revista“, spune Andrei râzând. „Într-o seară, când eram în Kulturhaus, am văzut o fată dansând în nişte feluri nu tocmai ortodoxe şi am zis «Frate, aş face un filmuleţ cu fata asta, 10 feluri în care să nu dansezi în club». Urma să vină ziua mea, aşa că le-am dat mesaj prietenilor mei şi le-am zis că ştiu ce vreau cadou, şi anume domeniul 10lucruri.ro.“ Alături de Ionuţ şi un alt fost coleg de liceu au reuşit să filmeze un clip, dar nu au fost foarte mulţumiţi de ce le-a ieşit; surprinderea lor a fost cu atât mai mare când au văzut cât de repede s-a viralizat.

    „Primul clip a făcut zece mii de vizualizări într-o zi sau două. Ne-am chinuit cu o lavalieră chinezească pe care am dat 25 de lei, cu un trepied găsit printr-un beci şi cu o cameră de 640×480, un handycam de vacanţă. Filma mai prost decât toate telefoanele din ziua de azi. Îmi aduc aminte că ne-a şi dat cineva un comentariu, «cu ce cartof ai filmat asta?»“

    Primul moment dificil pentru echipa „10 lucruri“ a venit odată cu ideea monetizării canalului. „Colegul nostru Vlad ne-a spus că putem să scoatem bani din 10 lucruri, dar că pentru asta trebuie să ne organizăm ca o redacţie. Noi n-am putut ţine pasul, el s-a supărat că noi nu dădeam nimic la deadline şi a decis să îşi facă propriul lui canal. Culmea, exact din momentul ăla am început să producem bani“, îşi aminteşte Andrei, la fel cum îşi aminteşte şi că în primul an nu au avut niciun proiect, în al doilea an au avut unul sau două şi au ajuns, încet-încet, la o medie de două proiecte pe lună: „Primul contract a fost pentru Biblionet, era un proiect făcut de Bill şi Melinda Gates. Practic, din momentul ăla ne-am dat seama că putem să taxăm apariţia anumitor produse în show-ul nostru. Product placement putea să facă oricine; ce ne diferenţia pe noi era că pe baza unui brief dezvoltam tot proiectul. Este prima oară, chiar săptămâna asta, când o să postăm un clip care nu are scenariul scris în totalitate de noi“.

    Canalul „10 lucruri“ are astăzi aproape 250.000 de abonaţi şi peste 140 de clipuri publicate. Contractele le încheie pe societatea 10 lucruri SRL, o agenţie de publicitate pe care vor să deruleze mai multe proiecte, inclusiv în zona de spectacole. Ionuţ a renunţat la jobul său de zi cu zi şi manageriază businessul, angajament pe care şi l-a luat în momentul în care au deschis firma. Nu vor să vorbească foarte mult despre încasări, dar spun că într-o lună bună pot să asigure „un salariu bun, peste medie“ fiecărui membru al echipei. Iar echipa mai include, în afară de ei, încă 4-5 persoane.

    „În România nu poţi să trăieşti din CPM (banii oferiţi pe mia de vizualizări – n.red.), ai cam 100 de dolari la un milion de vizualizări. E foarte greu să faci un milion de vizualizări, iar banii sunt mult prea puţini. În străinătate e un pic mai bine, pentru că acolo licitează mult mai mulţi advertiseri pe un singur slot. La noi licitează un om pe zece sloturi. Nu e neapărat vina advertiserilor, şi piaţa e destul de mică“, îmi explică Ionuţ, care detaliază şi motivele: „Nu se investesc bani în pre-roll-urile de la YouTube sau în publicitatea care intră forţat în timpul clipurilor. Nu poţi să trăieşti din YouTube, trebuie să îţi creezi propriile tale contracte cu diferiţi terţi“.

    Cel mai mare proiect al lor, ca şi valoare, a fost pentru un producător de bere. Ca vizualizări, însă, cel mai de succes a fost pentru o băutură energizantă care i-a trimis, pentru cinci zile, în Ibiza. „Era povestea atât de bine făcută şi produsul integrat atât de puţin încât nu a zis nimeni că e reclamă.“ Durata medie a unui episod este de zece minute; şi chiar dacă timpul de consum este mult mai mic acum pe online, „pentru un episod de genul ăsta lumea stă şi se uită. Lumea s-a obişnuit cu o anumită durată, de-asta clipurile din serialul 10 lucruri au în general 10 minute. E o poveste, iar oamenii se uită până la capăt; e ca un episod din Friends, dacă l-ai face de trei minute s-ar supăra toată lumea pe tine“, spune Andrei.

  • Cât costă să călătoreşti prin lume timp de 1 an? Vezi suma exactă!

    Oamenii caută să cutreiere lumea-n lung şi-n lat cheltuind cât mai puţini bani. Îşi planifică vacanţa în cel mai mic detaliu, stau cu ochii pe reduceri, dar oricând este binevenit şi un exemplu concret, o sursă de inspiraţie de la cei cu experienţă în acest domeniu.

    Printre ei se numără şi Lauren din Statele Unite, care a făcut din călătorii un mod de viaţă. Ea a reuşit să viziteze 19 ţări într-un an de zile cu un buget redus. Toate cheltuielile au fost contorizate pe site-ul ei neverendingfootsteps.com, iar în total Lauren a călătorit cu suma de 19,640.73 dolari.

    Citiţi continuarea pe www.one.ro

  • Fantezie cu şemineu

    O locuinţă nu e completă fără un şemineu, cel puţin pentru unii, care apelează la diverse companii specializate să le pună roadele imaginaţiei în practică. Clienţii companiilor care produc şi instalează asemenea accesorii casnice caută şeminee care să lase o puternică impresie artistică privitorului. Unii, spre exemplu, scrie Wall Street Journal, ţin ca rama şemineului să se asorteze cu mobilierul din cameră, insistând să fie lucrate din acelaşi tip de lemn.

    Ramele de şemineu de lemn costă cel puţin 2.000 sau 3000 de dolari, pe când cele de marmură costă cel puţin 5.000. Se poartă şi rame care par să fi fost realizate cu secole în urmă sau unele foarte mari, pentru care doritorii sunt dispuşi să plătească şi până la 100.000 de dolari. Alţi clienţi vor ceva în ediţie limitată, din marmură cu modele deosebite sau din piatră, cum ar fi o ramă cu model care seamănă cu pielea de piton. Se caută şi ramele din oţel satinat, cerute pentru că reflectă frumos flăcările din cămin.

    Progresul tehnologiei le permite companiilor să-şi modernizeze metodele de lucru, existând astfel unele la care sculptorii nu mai lucrează direct pe material, ci concep un model tridimensional pe o tabletă, ceea ce le permite să facă uşor modificările dorite de clienţi, după care aceştia aleg materialul din care o maşinărie specială sculptează rama de şemineu.
     

  • Muzeul Brâncuşi, “o provocare TERIBILĂ” pentru Ministerul Culturii, care caută o idee GENIALĂ

    Muzeul Brâncuşi reprezintă “o provocare teribilă” pentru Ministerul Culturii, deoarece reprezentanţii săi sunt în situaţia de “a construi din nimic”, în prezent fiind făcuţi însă primii paşi pentru identificarea unui spaţiu şi a unei poveşti care să reflecte notorietatea sculptorului român, scrie Mediafax.

    Ministerul Culturii a făcut primele demersuri pentru înfiinţarea Muzeului Naţional “Constantin Brâncuşi”, a declarat, pentru MEDIAFAX, Dragoş Neamu, consilier al ministrului Culturii, Vlad Alexandrescu, pentru muzee şi pentru industrii culturale şi creative.

    Acesta s-a întâlnit recent cu reprezentanţii autorităţilor locale din Târgu-Jiu, pentru a analiza posibile clădiri în care ar putea funcţiona Muzeul Brâncuşi.

    “Am avut două opţiuni de lucru, cu care am plecat iniţial. Una era Muzeul de Artă din Târgu-Jiu, pe care l-am eliminat din două motive. Unul – memoria locului, fiind o vilă de protocol a regimului comunist, taman regimul care a refuzat donaţia lui Brâncuşi, era puţin cam penibil pentru memoria lui Brâncuşi. Doi la mână, am fi creat o problemă socială, în sensul că ce faci cu Muzeul de Artă, unde-l duci? Pentru că practic venea un muzeu care omora alt muzeu. Şi oficial, împreună cu preşedintele Consiliului Judeţean din Târgu-Jiu, am eliminat complet această opţiune de lucru”, a spus Dragoş Neamu.

    În momentul de faţă a rămas însă în discuţie doar Casa “Barbu Gănescu”, care este situată în centrul oraşului Târgu-Jiu.

  • Românii fac cumpărături pe internet de 1,4 mld. euro; cei mai mulţi cumpără haine, electronice sau îşi plătesc facturile online

    Circa 2,7 milioane de români şi-au făcut anul trecut cel puţin o dată cumpărăturile pe internet, cheltuind 1,4 mld. euro, cu aproximativ 30% mai mult decât în 2014, potrivit calculelor ZF pe baza datelor de la INS şi de la jucătorii din piaţă.

    Cei mai mulţi cumpă­rători (aproape 40%) s-au orientat către haine şi pantofi, următoarele cele mai căutate produse fiind electronicele, electrocasnicele şi apoi cosmeticele şi produsele de parfumerie, potrivit datelor din piaţă.

    Citiţi mai multe pe www.zf.ro

  • Care sunt gadget-urile preferate de femei

    Potrivit QuickMobile monitorizarea stilului de viaţă, a noutăţilor din cercul social şi a casei este cel mai important aspect pentru femeile care îşi cumpără gadget-uri de ultimă generaţie. 

    Astfel, printre cele mai cumpărate device-uri pentru femei se numără, la momentul actual, ceasurile şi brăţările inteligente, dar şi sistemele de supraveghere de tipul iBaby, toate având la bază o funcţie de monitorizare prin conectarea cu un smartphone.

    „Prin fiecare gadget cumpărat, femeile urmăresc îmbunătăţirea şi simplificarea stilului de viaţă, fie că ne referim la acordarea unei atenţii sporite în ceea ce priveşte condiţia fizică, ori la supravegherea casei de la distanţă”, a declarat Tudor Ţiboc, director general al QuickMobile.
    Potrivit acestuia, un alt criteriu prin care cumpărăturile femeilor se disting  de cele ale bărbaţilor este legat de aspect, un design atractiv mărind şansele produsului de a ajunge în coşul de cumpărături al româncelor.

    În acest sens, printre modelele preferate de ceasuri inteligente se numără produsele în culori deschise, precum roz sau alb, cu o interfaţă uşor de utilizat şi dimensiuni reduse. Pe lângă caracteristicile estetice, aceste gadgeturi le permit femeilor să fie permanent la curent cu notificările primite pe smartphone, fără a pierde astfel niciun eveniment important din cercul social. 

    Aceleaşi criterii de design mai intervin şi în cazul brăţărilor de fitness, produse pentru care femeile sunt dispuse să cheltuie până la 500 lei, în cazul în care le oferă o gamă largă de opţiuni de monitorizare a activităţii şi condiţiei fizice zilnice.

    Camerele de supraveghere iBaby, însă, îşi dovedesc utilitatea nu doar în cazul mămicilor, ci chiar şi în cazul femeilor care doresc să controleze permanent activitatea animalelor de companie de acasă. De asemenea, datorită faptului că gadgetul surprinde poze inedite de fiecare dată când dispozitivul detectează mişcare sau zgomot, acesta poate fi şi un instrument util contra efracţiei.

    „Având în vedere tendinţa clientelor de a se îndrepta către gadgeturi cu multiple funcţionalităţi, estimăm că următoarele tendinţe în rândul acestora vor fi reprezentante de obiectele home&deco cu funcţii inteligente, precum termostatele wi-fi, becurile LED cu funcţii stereo sau lumânările decorative cu senzori de lumină ambientală”, a completat Tudor Ţiboc.

  • Spune-mi cum te îmbraci ca să îţi spun cine eşti

    Discuţia a avut loc între Daniel Craig (James Bond) şi Eva Green (Vesper Lynd) în filmul Casino Royale, unul dintre cele mai reuşite din seria Bond, şi evidenţiază, încă o dată (dacă mai era nevoie), importanţa costumului masculin croit pe comandă, despre care se spune că are asupra unei femei acelaşi efect pe care îl are lenjeria intimă asupra bărbaţilor. Pe asta se bazează de altfel şi James Bond, agentul secret britanic care a ridicat costumul la rang de artă, dar şi antreprenorii din spatele businessului Zenonni.

    În toate filmele lui Daniel Craig din seria Bond costumele par turnate pe actorul britanic.

    În România costumul pe comandă a revenit la modă în anii 2000, urmând modelul din Occident, unde croitorul personal este mai degrabă o moştenire de familie, la fel ca şi ceasul sau bijuteriile. Un model de business similar încearcă să construiască şi o familie de tineri antreprenori români care sunt în business din 2004 şi au ajuns deja la a doua generaţie de clienţi ai aceleiaşi familii.

    „Am 37 de ani, am studii economice şi un MBA în administrarea afacerilor. Înainte să lansez proiectul Zenonni am lucrat în alte patru companii din domenii variate, de la industrie la comerţ şi de la distribuţie la retail de modă.“ Aşa îşi prezintă pe scurt CV-ul Ciprian Vlad, unul dintre fondatorii Zenonni, un business de costume pe comandă ce are deja o istorie de peste un deceniu.

    Proiectul a fost lansat pe piaţă în 2004 de către tânărul antreprenor şi de către soţia sa, despre care el spune că este creierul artistic al businessului.

    „Businessul Zenonni este unul de familie, soţia mea, Simona Hulber, fiind cea care coordonează zona creativă a businessului, customer service-ul, consilierea vestimentară şi partea de design de produs. Este o fire mai artistică, cu studii în domeniu. De peste 15 ani consiliază şi educă bun gustul la nivel vestimentar.“ Ea a fost anterior designerul mai multor branduri locale de modă precum Bigotti, Cavaliere sau Artigiani. A lucrat anterior şi cu Doina Levinţa şi a avut şi prezentările propriilor colecţii, potrivit lui Ciprian Vlad. Businessul Zenonni a pornit ca unul de familie şi aşa a rămas până astăzi.„Înainte să lansez acest proiect am avut o perioadă (anii 2003-2004) în care am lucrat în fashion şi am fost consultant de business pentru brandul Bigotti. Acolo mi-am format o idee despre acest tip de business.“

    I-a plăcut însă mai mult partea de producţie şi, având ocazia să călătorească mult, a descoperit un nou model de business, acela sartorial. A mers de mai multe ori în Italia, unde a studiat croitorii locali şi a încercat să aplice modelul lor de business şi în România.
    „La momentul acela, ce voiam eu să fac era ceva nou, de viitor. Era anul 2004 şi economia României se afla pe un trend ascendent, se dezvolta comerţul, se investea în servicii, companiile străine veneau pe piaţa locală şi multe dintre ele aduceau şi executivi din afară.“ Această piaţă, a costumelor pe comandă, s-a dezvoltat puternic şi în România după 2008, când mai mulţi tineri antreprenori au început să se dedice artei croitoriei, fie singuri, fie sub îndrumarea unui artist mai experimentat.

    „Afară exista deja această modă a croitorului personal, era un stil de viaţă să îţi faci costumul la comandă. La noi comunismul a distrus aceste cutume, a distrus eleganţa şi creativitatea modei masculine.“
    Prin proiectul Zenonni, Ciprian Vlad şi soţia sa au vrut să reînvie acest stil. Începuturile au fost dificile însă, după cum spun chiar ei, pentru că nu aveau cu ce să se compare, nu exista cultura unui astfel de business. „Mi‑amintesc că lumea se aştepta la un model de tip retail, să vină, să probeze şi să cumpere. Ce mi-am dorit eu era însă un business nişat, personalizat, bazat pe fidelizare şi consiliere directă a clientului. Vorbim de o afacere de nişă, nu una de masă.“

    Astăzi Zenonni are trei puncte de vânzare, în Bucureşti, Chişinău şi Moscova. Cel din Bucureşti a fost deschis în 2004, a urmat cel din Republica Moldova în 2012, iar la finalul anului trecut cel din Rusia. Astăzi totalul businessului Zenonni este de circa 700.000 de euro, contribuţia cea mai importantă fiind a Bucureştiului în acest moment. Antreprenorii îşi doresc ca în maximum doi ani cifra de afaceri a Zenonni din afara României să se majoreze considerabil. „Avem în vedere să deschidem alte două puncte de vânzare internaţionale. Monitorizăm mai multe pieţe, şi ne uităm către Berlin şi Paris.“ Businessul este pregătit în acest moment să poată fi dezvoltat internaţional, susţine Ciprian Vlad. „Am lucrat foarte mult la construirea unui model de business care poate fi exportat şi integrat foarte uşor, atât din punct de vedere operaţional, cât şi din punctul de vedere al transferului de know-how.“

     

  • Munca, conjugarea pe care am uitat-o

    În legătură cu munca există, în spaţiul cultural şi social românesc, un mare gol mărginit de fapte doar la extreme. la un capăt stă Dorel, personajul creat de publicitari care a ajuns să fie portdrapelul unui întreg segment; la capătul opus lui Dorel sunt angajaţii care s-au îmbolnăvit sau care s-au prăpădit din cauza epuizării la locul de muncă. La o altă extremitate stă programatorul român, cel cu care ne mândrim şi care reprezintă pentru mulţi soluţia pentru creştere economică şi pentru o dezvoltare rapidă. La colţul opus în ringul programatorului sunt cei circa 400.000 de români apţi de muncă, dar care nu îşi caută o slujbă. La o altă extremitate sunt şefii români, mai bine plătiţi în Bucureşti chiar decât cei din New York. opuse acestora, se află, tot în România, cele mai reduse salarii din Europa. Nu în ultimul rând, la o extremă avem numărul de ore lucrate în România, printre cele mai multe de pe bătrânul continent, iar la polul opus se află mult prea invocata, de către analiştii economici, lipsă de productivitate a românului. între toate acestea stau munca şi modul cum relaţionăm cu munca, cheia dezvoltării viitoare a naţiei.

    Am decis că e bine ca acest articol să conţină în titlu cuvântul „muncă“ pentru a fi, astfel, bine indexat de Google. Ar sparge, astfel, cât de cât, monotonia care te loveşte pe internetul românesc dacă dai o căutare cu termenul „muncă“, pentru că obţii o avalanşă de rezultate cu locuri de muncă, în primul rând în străinătate, dar şi în ţară, la care se adaugă varii horoscoape, articole uşurele din presă sau anunţuri ale agenţiilor specializate ale statului; deliciul momentului era, la momentul scrierii textului, „românul adormit la locul de muncă“ – un ins care lucra la o companie IT canadiană şi care a apărut într-o fotografie grăitoare. Imaginea s-a viralizat şi lumea a început să se distreze, ipostaziindu-l în fel şi chip; nu insist, dar mi s-a părut un semn karmic, cu o încărcătură anume – român, muncă, străinătate, adormit, echipă, patroni, tehnologie, programator.

    Trecând peste astfel de aspecte frivole, aţi putea constata, în cazul în care sunteţi interesat, o lipsă de studii, articole, analize legate de subiectul muncii. Sigur, există aşa ceva pe siturile de resurse umane, pentru specialişti, dar nu există o literatură a muncii, care să analizeze şi să interpreteze fenomenul, să-i dea o dimensiune socială, politică şi economică. Singura lucrare pe care am găsit-o în librării, dincolo de interpretările Codului muncii şi de aspectele juridice ale domeniului, este „Etica muncii la românii de azi“, scrisă de Monica Heintz, antropolog cu o activitate prestigioasă la instituţii precum Sorbona sau Institutul Max Planck. Studiul este un excepţional document care prezintă realităţile anului 2000, o lume în formare, încă marcată de perioada de dinainte de 1989, încă în căutarea unei identităţi capitaliste. Multe din cele scrise acolo sunt valabile şi astăzi, şi voi face referire la ele la un moment dat.

    Alte titluri precum „De ce munca e de kkt“, volum semnat de Cali Ressler şi Jody Thompson, nu se încadrează în ceea ce mă interesa, ci mai degrabă în genul acela de cultură pop care a început să se infiltreze în zone care până la un moment dat au fost mai puţin accesibile.

    În aceste condiţii, şi fără a avea pretenţia de a răspunde tuturor întrebărilor într-un singur articol de revistă, să trecem la lucruri serioase: cum relaţionează românii cu munca? Dacă e să credem sondajele, munca este extrem de importantă pentru doi români din trei, care o plasează pe locul secund în topul lucrurilor foarte importante în viaţă, după familie, dar înaintea religiei, a timpului, a prietenilor sau a politicii. Procentul românilor care apreciau că munca este importantă în viaţa lor a scăzut de la 96% în 1990 la 91% în 2008. Pentru comparaţie, la bulgari nivelul s-a situat constant la 90%, la fel şi în Ungaria. La greci la fel, 95%. Scădere a fost în Polonia, de la 97% la 91%. Să le numim evoluţii şi, pentru a încerca să le înţelegem, să punem un pic munca în context.

  • Trei antreprenori români caută finanţare pentru un magazin de jocuri

    Sebastian Maraloiu (28 de ani), absol­vent al Universităţii Transilvania din Bra­şov, împreună cu Manuel Boca (33 de ani) şi Dragoş Iordache (26 de ani) au dezvoltat un magazin de jocuri de mobil care include o descriere video a aplicaţiilor, numită GameGif, pentru care au în plan să obţină în acest an o finanţare de 50.000 de euro.
     
    Aflat încă în varianta de testare, magazinul a obţinut până acum o finanţare de 5.000 de euro – un premium în cadrul unei competiţii pentru start-up-uri. 
     
    Citiţi mai multe pe www.zf.ro

  • Un nou gen ia cu asalt Hollywood-ul: ce este ficţiunea pentru tineri adulţi

    Aceste poveşti urmează, în general, o linie comună: personaje principale tinere şi de cele mai multe ori inocente care se aventurează în lume (sau, după caz, în universul în care este construită povestea) şi înfruntă diverse obstacole. Milioane de adolescenţi din lumea întreagă aşteaptă filmele cu tineri care salvează lumea, iar vânzările cărţilor de gen au crescut cu 150% în ultimii şase ani. Trebuie însă să ne punem următoarea întrebare: este acesta un nou fenomen cultural de durată sau o modă care va trece în câţiva ani?

    Printre francizele de gen care au luat cu asalt Hollywoodul se numără Harry Potter, The Hunger Games, Divergent sau Twilight. Dar pentru fiecare film de succes, care devine ulterior o franciză de miliarde, există altele care nu reuşesc să îşi atingă potenţialul. Exemple sunt multe, precum Mortal Instruments sau I Am Number Four; de ce au însă doar anumite poveşti succes? La prima vedere, explicaţia pare a sta în succesul cărţilor pe care filmele se bazează. Producţiile de la Hollywood, chiar bugetate cu sute de milioane de dolari, respectă în mare măsură traseul trasat în print.

    „Atunci când Twilight era la modă, în 2008-2009, vânzările cărţilor de ficţiune pentru tineri adulţi au generat peste 50 de milioane de lire sterline“, explică Tom Tivnan de la The Bookseller. „Cărţile semnate de Suzanne Collins (seria The Hunger Games – n.red.) au doborât recorduri în 2012, vânzând peste 36 de milioane de copii. De atunci, piaţa a mai scăzut, dar cred că poveştile Divergent semnate de Veronica Roth vor umple acest spaţiu. Cred că Roth este pe cale să devină şi ea un superstar“, mai spune analistul. Povestea din Divergent este plasată într-un viitor în care oamenii sunt împărţiţi în mai multe facţiuni, în funcţie de personalitatea fiecăruia. Personajul principal, Tris Prior, este o tânără care nu îşi găseşte locul în niciuna din aceste facţiuni, iar acest lucru o transformă într-o ţintă pentru autorităţi.

    Francizele de multe milioane de dolari născute din cărţi ale unor autori cvasinecunoscuţi demonstrează faptul că nu ai nevoie de un nume ca să ai succes. Hollywoodul nu se mai lasă sedus de autori cu zeci de cărţi sau scenarii în spate, preferând să adapteze, pentru marele ecran, poveştile care au succes în prezent. Un exemplu în acest sens este Sally Green, o contabilă din Marea Britanie în vârstă de 52 de ani. În timpul concediului de creştere a copilului, Green a început să lucreze la un roman numit Half Bad. Lucrarea sa a ridicat un val uriaş de entuziasm, fiind achiziţionată de un grup de publisheri pentru 1 milion de lire sterline. Drepturile de publicare au fost revândute în 42 de ţări, un record absolut pentru un roman de debut, iar producătorii seriei Twilight au cumpărat deja drepturile pentru realizarea unui film.

    Half Bad spune povestea unui tânăr de 16 ani, pe nume Nathan, care se trezeşte ostatic într-o casă din Scoţia, fără electricitate sau căldură. Cea care îl ţine închis, Celia, îl supune unui tratament inuman, dar nu trece mult până ce Nathan îşi descoperă puterile magice. Vă puteţi astfel face o idee de ce cartea semnată de Green a fost atât de bine primită de specialişti.

    Dacă vă imaginaţi însă că acest gen a început odată cu universul imaginat de JK Rowling, este bine să ştiţi că ficţiunea pentru tineri adulţi există de sute de ani. Publicaţia The Guardian of Education, fondată în 1802, a fost prima care a tratat cărţile pentru copii, definind conceptul de tineri adulţi ca aparţinând segmentului de vârstă 14‑21 de ani. Editorul publicaţiei, Sarah Trimmer, a diferenţiat cărţile pentru copii de cele pentru tineri adulţi. Lucrări victoriene clasice, precum Insula comorilor, au fost poveşti de aventuri pe gustul adolescenţilor deoarece descriau tineri care ţineau piept adulţilor. Cărţile clasice ale secolului XX, pe de altă parte, precum De veghe în lanul de secară sau Împăratul muştelor au fost scrise pentru adulţi, dar aveau ca personaje principale copii sau adolescenţi care înfruntau ipocrizia celor mari, acest lucru fiind pe placul tinerilor. Dar cartea considerată a fi primul volum clasic de ficţiune pentru tineri adulţi, aşa cum termenul este înţeles astăzi, este The Outsiders.

    Lucrarea, publicată în 1967, reprezintă primul volum al scriitoarei S.E. Hinton, care avea doar 17 ani când a aşternut aventurile unor găşti de elevi din Oklahoma. Nu au trecut mulţi ani până ce romanele despre băutură, droguri sau sexualitate în rândul tinerilor au început să domine piaţa.

    30 de ani mai târziu, JK Rowling lansa primul volum din seria Harry Potter, ce avea să fie urmat de cărţi precum Twilight sau The Hunger Games. Ficţiunea pentru tineri adulţi domina din nou lumea literară, singurul lucru diferit fiind contextul.

    În loc să abordeze subiecte precum lupta interioară sau probleme sociale, cărţile din ziua de azi prezintă personaje adolescentine blocate în medii ostile, conduse de forţe inamice, din care ele trebuie să scape. Iar acest experiment literar pare să ducă la o creştere substanţială a bazei de cititori, fie că aceştia o recunosc sau nu. Un amănunt interesant: în anul 2000, editura Bloomsbury (deţinătoare a drepturilor de publicare pentru cărţile lui Rowling) a lansat o ediţie specială a cărţilor Harry Potter, cu o copertă fără text sau poze, destinată adulţilor care doreau să le citească în public.

    James Dashner, autor al seriei The Maze Runner, crede că succesul înregistrat de filmele cu adolescenţi se datorează, în primul rând, nostalgiei. „Anii adolescenţei sunt cei mai importanţi şi, fie că ne-o dorim sau nu, mintea noastră rămâne ataşată de respectivii ani“, explică Dashner. „Un adolescent are toate abilităţile mentale pe care un om le poate avea, dar speranţele şi visurile sale nu sunt limitate de experienţa pe care o capeţi prin vârstă. Libertatea şi magia acelor ani este ceea ce atrage oamenii de toate vârstele.“

    „Îmi place că ficţiunea pentru tinerii adulţi împinge limitele şi te duce în alte lumi“, notează Colleen Houck, autoare a seriei Tiger’s Curse. „Să vezi toate acele locuri pe marele ecran este o experienţă unică pentru oricine, fie el cititor al cărţilor sau nu. Provocările prin care trec aceste personaje devin şi provocările noastre.“

    Întorcându-ne la filme, nu pare că ficţiunea pentru tineri adulţi va ieşi din atenţia producătorilor. Cât timp filmele aduc sume consistente, nu există niciun motiv pentru a renunţa la adolescenţi şi lupte, indiferent care ar fi inamicii. Până şi francize de mare tradiţie, aşa cum este Star Wars, a ales să „întinerească“ în mod vizibil personajele principale ale luptei dintre bine şi rău. Sigur, pare puţin forţat să considerăm că orice film cu actori tineri vrea să intre în tiparul genului descris, dar este mai mult ca sigur că producătorii iau toate aceste lucruri în considerare atunci când iau decizii importante.

    Ficţiunea pentru tineri adulţi nu este un curent nou, ci unul adaptat vremurilor noastre, în care lucrurile simple nu mai par a fi suficiente. Dintr-un anumit punct de vedere este un progres, pentru că noua contextualizare literară şi cinematografică permite prezentarea unor lucruri pe care unii dintre noi nu şi le-ar fi putut altfel imagina. Dintr-un alt punct de vedere, însă, suntem martorii unui regres, pentru că de multe ori poveştile simple sunt cele care transmit mai mult.