BusinessMagazin

Tag: obtinere

  • Povestea lui David Filo, cofondator al Yahoo şi unul dintre pionierii motoarelor de căutare

    David Filo s-a născut în 1966 în Wisconsin, Statele Unite. La vârsta de 6 ani s-a mutat într-o suburbie de lângă Louisiana, unde a urmat cursurile liceului Sam Houston şi apoi cele ale Universităţii Tulane, unde a obţinut o diplomă în informatică.

    David Filo şi Jerry Yang, colegi la Universitatea Stanford în cadrul programului doctoral, îşi petreceau o mare parte a timpului pe internet, descoperind o serie de probleme ale sistemului. Deşi existau numeroase site-uri utile, acestea nu erau organizate în niciun fel. Astfel, atunci când cineva voia să reviziteze un site, era extrem de greu să îl mai găsească. Împreună, ei au dezvoltat un sistem de tip hartă pentru utilizatorii de internet şi au creat un motor de căutare care să permită găsirea unui site prin introducerea unor cuvinte-cheie.

    În februarie 1994, ”Ghidul lui Jerry şi David pentru World Wide Web„ a devenit operaţional, iar în luna noiembrie avea deja peste 170.000 de utilizatori pe zi. Mai multe nume importante precum AOL, Microsoft sau Prodigy au încercat să cumpere site-ul, redenumit între timp Yahoo!, dar Filo şi Yang au refuzat toate ofertele.

    Succesul site-ului a adus şi o serie de probleme: reţeaua celor de la Stanford cădea în mod regulat din cauza celor care foloseau Yahoo!, astfel că Filo şi Yang au fost obligaţi să plece din campus. Acela a fost momentul în care cei doi au decis să pună bazele companiei Yahoo! Inc.

    Deşi a început ca un portal ce oferea diverse servicii şi produse destinate activităţilor online, Yahoo! a devenit astăzi una dintre cele mai mari companii din lume şi unul dintre cele mai folosite motoare de căutare la nivel global. Compania a avut în 2014 venituri de 4,6 miliarde dolari şi un profit de aproape 600 de milioane dolari. Yahoo! Inc. are 11.400 de angajaţi şi este condusă de Marissa Mayer.

    Din 1996, Filo ocupă postul de ”şef al Yahoo!”, conducând operaţiunile tehnice ale portalului la sediul din Sunny-vale, California. El este cel mai mare acţionar individual al companiei, cu un pachet de 7% din acţiuni.
    Filo a pus bazele K12 Start Fund, o organizaţie care are rolul de a obţine finanţări pentru companiile din domeniul educaţiei. În 2005, el a donat 30 de milioane dolari Universităţii Tulane pentru a moderniza laboratorul de inginerie. Averea omului de afaceri, care este căsătorit cu Angela Buenning, este estimată la 3,8 miliarde dolari.

  • Povestea lui Sam Walton, fondatorul lanţului de magazine Walmart

    Samuel Moore ”Sam„ Walton s-a născut în 1918 în Kingfisher, Oklahoma. În 1923 familia Walton s-a mutat în Or-lando, Florida, unde a locuit timp de cinci ani. Crescând în timpul marii crize de la finalul anilor ’20, Walton a avut diverse slujbe în adolescenţă pentru a se putea întreţine. A fost văcar, distribuitor de ziare sau vânzător de abona-mente, reuşind în acelaşi timp să urmeze cursurile liceului David H. Hickman din Missouri.

    A intrat apoi la Universi-tatea din Missouri, sperând să poată obţine astfel o slujbă mai bine plătită. S-a angajat la JC Penney la doar trei zile de la absolvire şi a rămas timp de un an şi jumătate. În această perioadă, a primit un salariu lunar de 75 de dolari. Odată cu începerea celui de-al doilea război mondial, Sam Walton a fost chemat în armată, obţinând gradul de căpitan.

    La doar 26 de ani, în 1945, Walton a devenit manager al unui magazin de tip supermarket, cumpărat cu un îm-prumut de 20.000 de dolari de la tatăl său. În cadrul acestui magazin, omul de afaceri a dezvoltat mai multe tehnici de vânzare care aveau să fie regăsite, ani mai târziu, în filosofia Walmart.

    După ce a cumpărat o a doua unitate, volumul vânzărilor a ajuns la 225.000 de dolari în mai puţin de trei ani. Acest lucru a atras atenţia unui alt om de afaceri, P.K. Holmes, de la care Walton cumpărase franciza pentru magazinele sale. Holmes a refuzat să prelungească dreptul de utilizare a numelui, obligându-l pe Sam Walton să îi vândă magazinele pentru suma de 50.000 de dolari. Cu banii primiţi, omul de afaceri a deschis un nou magazin în Arkansas în luna mai a anului 1950.

    Primul Walmart s-a deschis 12 ani mai târziu, în iulie 1962. Numit iniţial Wal-mart Discount City Store, acesta a fost primul dintr-o reţea care numără astăzi peste 11.400 de magazine.

    Sam Walton a încurajat vânzarea de produse realizate în America şi a renunţat la o parte din profitul său în acest sens. El a ales de asemenea să dezvolte reţeaua Walmart în oraşe mici, lucru ce era considerat la acea vreme periculos pentru un astfel de business. Pentru a face sistemul profitabil, Walton a creat chiar şi o firmă de distribuţie pentru a se asigura că toate magazinele au stocul complet. Acest lucru a dus la o creştere susţinută, iar în perioada 1977-1985 Walmart şi-a crescut numărul de unităţi de la 190 la peste 800.

    Sam Walton s-a căsătorit cu Helen Robson pe 14 februarie 1943 şi au avut patru copii. Omul de afaceri a susţinut numeroase cauze caritabile, fiind membru activ al bisericii presbitariene din Bentonville. La momentul mor-ţii sale, în 1992, reţeaua Walmart deţinea aproape 2.000 de magazine şi avea 380.000 de angajaţi. Walton a lăsat acţiunile companiei soţiei şi celor patru copii, aceştia ocupând cinci poziţii în topul celor mai bogaţi zece americani până în anul 2005.

    Compania Walmart a generat în anul 2014 venituri de 485 de miliarde dolari. Lanţul numără 11.400 de maga-zine şi are 2,2 milioane de angajaţi.
     

  • A fost concediată de 11 ori, dar s-a întors de fiecare dată să lucreze

    Una dintre cele mai periculoase meserii din Statele Unite este, în mod surprinzător, vânzarea directă a revistelor şi abonamentelor. Deşi pare ceva extrem de banal, oamenii care trăiesc din comisioanele obţinute sunt supuşi de multe ori unor tratamente extrem de dure de către companiile care îi contractează, notează The Atlantic.

    Aceste companii, care se află în vizorul autorităţilor americane de peste 30 de ani, organizează vânzătorii în echipe şi îi trimit să parcurgă trasee de mii de kilometri pentru a convinge oamenii să semneze contracte la suprapreţ.

    “Am lucrat în cadrul echipelor timp de trei ani şi am fost concediată de 11 ori”, povesteşte Stephanie Dobbs, mamă a trei copii care a fost angajată a companiei Young People Working, LLC. “M-am întors de fiecare dată, pentru că trebuie să fac ceva pentru a-mi susţine familia. Dacă eşti un bun vânzător, poţi face bani repede din asta.”

    Dobbs a avut o relaţie cu Aaron Harvey, un alt angajat al companiei, în perioada în care acesta a avansat de la poziţia de junior manager la cea de manager. Femeia nu crede însă că va avea răbdare să urmeze acelaşi traseu profesional. “Genul ăsta de muncă presupune să fii plecat săptămâni întregi, să nu-ţi vezi familia, chiar dacă auzeam copiii în fiecare seară la telefon. Este greu şi nu ştiu cât de mult voi mai rezista.”

    Anul trecut, Stephanie Dobbs a fost implicată într-un accident care a obligat-o să stea la pat câteva săptămâni. Echipa a lăsat-o în spital, la mii de kilometri de casă, şi a continuat traseul. Acest eveniment nu este ieşit din comun, fiind depuse zeci de plângeri referitoare la comportamentul şefilor de echipă faţă de angajaţii care întâmpină anumite probleme.

    60% dintre oamenii de vânzări din România rezistă mai puţin de un an. O cercertare statistică a Salestrust.eu arată că majoritatea românilor cred că oamenii de vânzări buni sunt nativi şi nu construiţi pe parcursul vieţii – “cei mai descurcăreţi, sociabili şi muncitori”.

    Fluctuaţia mare de personal se explică prin faptul că marea majoritatea a angajaţilor renunţă nu numai la jobul respectiv, ci şi la cariera în vânzări, pentru că ajung să înţeleagă că nu sunt făcuţi pentru asta.

    “Un om ajunge întâmplător în vânzări; se angajează, învaţă trei luni produsul, după care trebuie să îşi îndeplinească ţintele. Nefiind bine pregătit şi fără să înţeleagă că încrederea în client se câştigă în timp, renunţă”, susţin specialiştii.

  • ACR lansează “Street View Test” – un sistem de evaluare ce foloseşte motorul Google Street View

    Noua platforma www.streetviewtest.ro pastreaza atat formatul si numarul de intrebari dintr-un test auto traditional, cat si timpul disponibil pentru rezolvare, anunţă site-ul ACR.

    Chestionarele auto formulate pe Google Street View de instructorii ACR schimba, pe de o parte, paradigma testelor clasice auto, nepropunandu-si sa le inlocuiasca, ci sa le completeze. Scopul noului tip de teste este de a prezenta intrebari formulate pe situatii reale, din viata de zi cu zi, cu care viitorii soferi se pot identifica mai bine, pentru ca au loc pe strazile pe care chiar vor conduce.

    Ideea a pornit de la faptul ca imaginile din testele clasice nu surprind realitatea cotidiana. In schimb, camerele Google Street View capteaza mereu situatii relevante, care devin adevarate lectii pentru cei care se pregatesc sa-si obtina permisul de conducere, notează aceeaşi sursă.

    Astfel, toata harta Google poate deveni un instrument de educatie rutiera relevant si extrem de simplu de folosit. Nu doar in Romania, ci in orice tara pe strazile careia au trecut masinile Street View.

  • Cronică de teatru: Omul cel bun din Seciuan

    Încă de pe vremea spectacolelor dionisiace însă, teatrul are, pe lângă divertisment, rolul de oglindă a societăţii, evidenţiind, de cele mai multe ori, defectele acesteia. Iar când societatea este caracterizată de tare precum evaziunea fiscală şi corupţia, acestea ajung şi pe principalele scene ale societăţii.

    Regizorul Andrei Şerban construieşte cu măiestrie descrierea societăţii actuale în jurul textului brechtian „Omul cel bun din Seciuan“ („Omul cel bun din Sîciun“, titlul original), ce se joacă la Teatrul Bulandra din toamna anului trecut. De altfel, Andrei Şerban este familiarizat cu acest text al lui Bertolt Brecht, prin care şi-a mai îndemnat publicul la bunătate şi onesti-tate în 1968, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, înainte să plece din ţară, iar a doua oară, la New York, semn al ciclicităţii unor evenimente similare.

    Povestea lui Brecht se petrece într-o perioadă în care zeii (Rodica Mandache, Manuela Ciucur şi Mirela Gorea) voiau să verifice dacă pe Pământ mai există oameni buni. Ei ajung în Seciuan (echivalentul Capitalei, după cum unul dintre personajele principale spune la un moment dat), caută un loc în care să se odihnească, iar singurul locuitor al oraşului dispus să îi ajute este prostituata Shen Te (Ana Ularu/Alexandra Fasolă). Zeii o recompensează cu bani şi o îndeamnă să fie „un om bun“, dar în acelaşi timp să îşi trăiască şi viaţa. În consecinţă, Shen Te se hotărăşte să devină antreprenoare şi investeşte banii de la zei într-o mică tutungerie.

    O proprietărească care îi cere banii pe chirie înainte de obţinerea unui mic profit (Ana Covalciuc/Daniela Nane), cât şi mai multe rude parazite ce încearcă să profite de noua ei situaţie o determină să se dedubleze şi să creeze un personaj care să gestioneze situaţiile: Văru’ Şui Ta. Văru’ ştie să nego-cieze şi să spună „nu“ profitorilor, dar este şi un „bun“ evazionist: transformă tutungeria într-o fabrică de ţigarete în care an-gajează prin contract 80 de muncitori, dar de fapt, în cadrul acesteia lucrează 400. Singurul sprijin al lui Shen Te este Vang (Vlad Ivanov), micul comerciant vânzător de apă, ce ajunge să fie bătut la un moment dat, iar Shu Fu, frizerul mogul plin de bani, este cel care îi oferă sprijin financiar prin contracte suspecte lui Şui Ta, dorind de fapt o căsătorie cu Shen Te.

    În spectacol mai sunt conturate şi alte tipuri umane desprinse din societatea actuală, cum ar fi Proprietăreasa, parvenita care deţine o clădire în oraş şi caută să obţină un câştig pe seama tuturor, sau Sun Iang (Cătălin Babliuc/Alexandru Poto-ceanu) – aviatorul poştal şomer pentru că „nu există aviaţia poştală“ (el este susţinut şi sfătuit de mama lui deşi a depăşit demult etapa copilăriei şi încearcă prin bani şi cunoştinţe să obţină un post, eşuează  şi profită de Văru’ care face un com-promis in cazul lui, mai ales pe seama relaţiei sentimentale pe care aviatorul o are cu Shen Te; ajunge astfel şef de tură în fabrica de tutun).

    În afară de mesajele transmise cu succes de actorii din distribuţie, „Omul cel bun din Seciuan“ se remarcă şi prin gradul încărcat al dificultăţii tehnice: 14 actori interpretează 24 de personaje prin roluri multiple – spre exemplu, Vlad Ivanov este atât Vang, cât şi Shu Fu şi Femeia, iar Rodica Mandache, Manuela Ciucur şi Mirela Gorea sunt atât zeii ce caută omul cel bun, dar şi Doamna Iang, Doamna Shin şi Nepotul. Pe lângă solicitarea fizică a schimbărilor de ţinută şi de rol, ei sunt impli-caţi şi într-o coregrafie dinamică a Andreiei Gavriliu, dar şi în momente cântate pe muzica interpretată de Raul Kuşak, aflat şi el în permanenţă pe scenă.

    Scenografia, realizată de Iuliana Vîlsan, trasează în câteva tuşe simple decăderea acestei so-cietăţi: la început, ilustrează o lume în care macii sunt în cer, iar stelele pe pământ, iar în a doua parte, macii sunt înlocuiţi de ţevi ce dau senzaţia de industrial. În această lume cu susu-n jos, Sun She îşi construieşte afacerea – aspect ilustrat la pro-priu, prin trasarea unor beţe de bambus aşezate pe scenă în chenare din ce în ce mai mari. Cu cât numărul posesiilor este mai mare – cu atât personajul este mai zbuciumat, ajungând ca la final să fie crucificat de aceste posesii. Pancartele cu diferite mesaje sau lozinci înlesnesc dialogul cu publicul şi mai îndulcesc din gravitatea mesajului transmis, îmbogăţind comicul spectacolului.

    Finalul este deschis, fără concluzii clare, la fel ca şi viaţa, după cum însuşi Vlad Ivanov spune într-un dialog direct cu pub-licul. Totuşi, epilogul cântat îndeamnă la bunătate – “Fiţi buni, fiţi drepţi, fiţi oneşti“. Un plus de comic, dar şi o intenţie binevenită de a opri un fenomen deranjant în teatru, al aplauzelor în picioare de trei ori, indiferent de tipul spectacolului de teatru, este adusă de pancarta finală: „Nu aplaudaţi în picioare, îi deranjaţi pe cei din spate“.

    Veţi decide singuri dacă „Omul cel bun din Seciuan“ este un spectacol ce ar fi meritat într-adevăr ridicarea publicului de pe scaune, cert este că a primit re-cent recunoaşterea breslei prin nominalizarea la şase categorii ale premiilor UNITER: cel mai bun spectacol, cel mai bun regizor, cel mai bun scenograf, cel mai bun actor în rol principal (Vlad Ivanov), premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal (Alexandra Fasolă), cea mai bună actriţă în rol secundar (Ana Covalciuc).

  • Salariile preşedinţilor celor mai importante ţări din lume – GALERIE FOTO

    GALERIE FOTO

  • Opinie Mihaela Feodorof: Perpetuum mobile

    MIHAELA FEODOROF
 este Exxecutive Coach şi fondator al Yourway Life&Counseling

    Păstrându-ne în aceeaşi paradigmă, şi anume că dacă nu te îngrijeşti de ceva, sau mai ales de cineva, acesta are propriile limite în a deveni mai bun, ajungem rapid acolo unde ne doare mai tare. La oameni. De la cei mai mici, de care ne ocupăm permanent, oferindu-le informaţiile în diverse forme şi căutând cel mai potrivit cadru în care acesta să se dezvolte, până la cei mai mari.

    Îmi place să aduc exemplele în plan personal, acolo unde fiecare dintre noi rezonăm firesc. Organizaţiile trăiesc pe acelaşi principiu cu familia. Funcţionează după reguli, oamenii sunt ghidaţi de aceleaşi valori, iar unul sau mai mulţi membri ai familiei îşi asumă răspunderea pentru toţi ceilalţi până când aceştia devin capabili să se îngrijească singuri de ei. Membrii echipei sau ai familiei au fiecare un rol definit, iar modul în care aceştia se completează în acţiunile lor are un singur scop. Să le fie bine. Binele de la baza piramidei lui Maslow (psiholog umanist american cunoscut pentru propunerea sa privind bazele teoriei ierarhiei nevoilor umane) sau, în funcţie de stadiul de dezvoltare la care se află, până la vârful acesteia.

    Aşa cum creşti un copil, ca la momentul potrivit să devină adultul responsabil pentru viaţa sa, aşa ar fi firesc să creşti şi membrii unei organizaţii ca ei să devină plusvaloare pentru ea. Orice achiziţie se întreţine, cu costuri mai mari sau mai mici, respectând principiul eficienţei. Altfel, familia sau compania ajung în situaţii dificile, sau de ce să nu le spunem pe nume, faliment sau mizerie. De la aceste evidenţe se pleacă pe drumul strategiilor de dezvoltare. Din nimic nu se obţine nimic. Din demersurile care garantează competenţe, abilităţi şi, nu în ultimul rând, comportamente armonioase se vor măsura frecevent rezultate promiţătoare.

    Sunt omul rezultatelor şi caut mereu cele mai potrivite metode care să mă conducă la obţinerea lor. Am descoperit cu ani în urmă, după mulţi alţii în care am pus la punct programe de training şi bugetele alocate acestora, metoda coachingului. Nu mai este nimic nou de spus despre această modalitate de a antrena minţi, dar nu o să uit ce m-a fermecat la ea şi la cei care au adaptat-o din sport în business. Asigură performanţa. Faptul că antrenorul, coach-ul, nu are alt rol decât acela de a pune în lumină şi de a fructifica capacităţile latente sau chiar neconştientizate ale celui cu care lucrează. Şi îndată ce acestea sunt utilizate în mod curent, rezultatele nu întârzie să apară.

    Miracolul reuşitelor care depăşesc toate aşteptările, plecând de la cel asupra căruia metoda funcţionează şi până la toţi cei care sunt în preajma sa, se bazează pe potenţialul individual. Din acest motiv cred cu tărie că nu oamenii sunt problema oricăror neajunsuri organizaţionale, ci contextul în care aceştia funcţionează. Odată analizat individul, relaţiile acestuia cu ceilalţi şi cadrul în care acesta este funcţional, soluţiile pentru a ajunge la rezultate performante ies la suprafaţă precum uleiul care se separă de apă.

    Întorcându-mă la rolurile asumate în familii, fie ele în sine sau organizaţionale, îmi este greu să nu mă opresc asupra tipului de conducere. Matriarhatul este încă prezent, nu atât din dorinţa, demult stinsă, a egalităţii dintre sexe. Mai degrabă natura umană este cea care evidenţiază iscusinţa femeilor în a creşte membrii familiei. Plecând de la empatia şi capacitatea de a se adapta diverselor situaţii şi până la disponibilitatea de a înţelege şi asculta, selectând ceea ce este esenţial pentru a asigura bunul mers al lucrurilor. Am lucrat deseori cu şefi de companii, desigur, în mare măsură, bărbaţi. Am găsit mereu însă alături de ei femeile care făceau ca exerciţiul lor să fie calibrat cu nevoile organizaţiei. Îmi place la fel de mult să întâlnesc şi doamne care ocupă cel dintâi loc în organizaţii, fără să uite cine sunt. Femeia care vrea să devină sau se comportă ca un bărbat ar putea uita să mulţumească, măcar din priviri, celui al cărui efort a dus la nivel de excelenţă rezultatele. Femeia îşi poate recunoaşte cu graţie limitele şi ştie să ceară cu demnitate ajutorul celui mai capabil. Femeia lider se înconjoară de priceperea şi forţa bărbaţilor, valorizându-le rezultatele, aşa cum o mamă se mândreşte cu fiii săi. 

    În privinţa creşterii, a dezvoltării, a dibăciei cu care găsesc mereu soluţii, femeile sunt la îndemână. Din grija lor, din bătăile lor de inimă, se dezvoltă oameni şi idei care devin proiecte. 

    Ca nimicul să producă rezultate este absolut necesar ca cineva, femeie sau bărbat, să se îngrijească de el, să pună suflet şi să-i ofere lumina, caldura, vorba bună şi sfatul potrivit ca să devină altceva decât nimic.

  • Un finlandez a reinventat toporul – VIDEO

    Noul model Vipukirves foloseşte o “mişcare unică a braţului” pentru o da o forţăp considerabil mai mare decât în cazul unui topor tradiţional. Astfel, o persoană poate obţine mai multe lemne de foc în doar câteva secunde. Vipukirves este vopsit în roşu şi galben aprins pentru a fi mai uşor de găsit în cazul în care posesorul îl uită printre lemne, scriu cei de la Slate.

    Pe site-ul personal, inventatorul scrie că s-a mutat în urmă cu 20 de ani într-o pădure de lângă oraşul finlandez Sipoo pentru a construi o casă din lemn. Văzând cât de dificil este să taie copacii, bărbatul s-a decis să dezvolte un topor de calitate superioară. “De multe ori am fost descurajat”, scrie Heikki Karna, “dar am continuat să încerc diverse variante ale unui topor mai sigur şi mai eficient.”

    Vipurkives se foloseşte ca un topor obişnuit, cu excepţia faptului că are trei lame de dimensiuni diferite, astfel încât forţa impactului este multiplicată. Toporul costă 281 de dolari şi vine alături de o garanţie valabilă timp de 10 ani.

     

  • Cine este Eduard Raul Hellvig, politicianul nominalizat de Iohannis la şefia SRI

    Hellvig s-a născut pe data de 27 octombrie 1974 în Zalău. Din 1993 până în 1997 a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Politice şi Administraţie Publică din cadrul Universităţii “Babeş Bolyai” din  Cluj-Napoca. În anul 2003 a obţinut doctoratul în Relaţii Internaţional la SNSPA, pentru ca în 2006 să absolve Colegiul Naţional de Apărare din cadrul Universităţii Carol I.

    Tot în anul 2006, Eduard Raul Hellvig a devenit absolvent SES al Centrului European de Studii de Securitate “George C.Marshall”.

    Klaus Iohannis: L-am propus pe Eduard Hellvig DIRECTOR la SRI

    Hellvig, despre priorităţile SRI: Combaterea corupţiei şi întărirea statului de drept

     

    În perioada 2001-2003 Eduard Hellvig a ocupat poziţia de Director General al Institutului de Studii Sociale, iar în 2004 a devenit Directorul Executiv Sintezis România. În perioada 1998-2000 a fost consilier politic al fostului vicepreşedinte PNL Horia Rusu şi al Ministrului de Interne Constantin Dudu Ionescu. El a făcut parte din staff-ul lui Mugur Isărescu în timpul campaniei electorale pentru preşedinţia României.

    În 2004 a fost ales deputat de Bihor, ocupând în timpul mandatului funcţiile de secretar al Comisiei pentru Apărare şi cea de membru al Adunării Parlamentare a NATO. Hellvig a fost ales ca unul dintre primii europarlamentari ai României în anul 2006; în acest rol, el a făcut parte din Comisia de Comerţ Internaţional (INTA) şi Subcomisia pentru Securitate şi Apărare (SEDE).

    Din 2008 este membru al Partidului Naţional Liberal, în 2009 devenind consilierul preşedintelui PNL Crin Antonescu. În perioada 7 mai 2012 – 19 decembrie 2012, Hellvig a făcut parte din guvernul Ponta, conducând Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului

  • 2015, anul în care câştigătorul marelui premiu în cadrul BAFTA ar putea rata Oscarul pentru cel mai bun film

    Noaptea decernării premiilor BAFTA adună celebrităţi din lumea întreagă, fiind cel mai important eveniment de profil din Europa. Anul acesta, marele câştigător al premiilor acordate de societatea britanică pentru film a fost „Boyhood“, o producţie în regia lui Richard Linklater, filmată pe parcursul a 12 ani. „Boyhood“ este povestea trecerii spre maturitate a unui copil şi problemele cu care se confruntă familia sa. Apreciat de critici, „Boyhood“ a obţinut şi mai multe Globuri de Aur, precum cel pentru cel mai bun film dramatic, cel pentru regie şi cel pentru cea mai bună actriţă în rol secundar. „The Grand Budapest Hotel“, filmul regizat de Wes Anderson şi care îl are în rolul principal pe Ralph Fiennes, a obţinut premiul BAFTA pentru cel mai bun scenariu adaptat, în vreme ce „The Theory of Everything“ a primit trofeul pentru cel mai bun scenariu adaptat şi cel acordat celui mai bun actor în rol principal (Eddie Redmayne, pentru interpretarea de excepţie).

    Marele perdant a fost, fără îndoială, „The Imitation Game“. Deşi a intrat în competiţie cu 9 nominalizări, biografia lui Alan Turing nu a reuşit să obţină niciun trofeu. Considerat unul dintre cele mai bune filme ale anului, dacă nu chiar cel mai bun, „The Imitation Game“ pare să se afle într-o situaţie în care s-au aflat, de-a lungul timpului, filme precum „Închisoarea îngerilor“, „Taxi Driver“, „Portocala mecanică“ sau „Psycho“: sunt considerate adevărate opere de artă şi, în ciuda faptului că au fost nominalizate la premiile Oscar, nu au reuşit să câştige vreun trofeu.

    Cinefilii îşi îndreaptă acum privirea către Statele Unite, unde la sfârşitul acestei săptămâni se vor decerna cele mai importante premii ale industriei. Elementul-surpriză al premiilor Oscar pare să fie „American Sniper“, filmul care doboară record după record în Statele Unite, dar este complet ignorat în restul lumii. Motivul este destul de clar, respectiv natura delicată a subiectului: povestea lunetistului care nu a ratat niciodată. Filmul, regizat de Clint Eastwood şi avându-l în rolul principal pe Bradley Cooper, este nominalizat la şase categorii, inclusiv cel mai bun film şi cel mai bun actor în rol principal.

    Din punct de vedere financiar, premiile Oscar reprezintă o investiţie anuală de aproape 50 de milioane de dolari, conform celor de la The Hollywood Reporter. Academia de Film din Statele Unite a încheiat un contract profitabil în anul 2012 cu The Dolby Theater, profitând de insolvenţa Kodak, fostul finanţator al locaţiei. Se estimează că expunerea pozitivă a adus celor de la Kodak echivalentul a 500 de milioane de dolari. Un alt beneficiar este chiar oraşul Los Angeles, încasările anuale generate de eveniment ridicându-se la aproximativ 130 de milioane de dolari.

    Anul trecut, Academia Americană de Film a încasat aproape 100 de milioane de dolari de pe urma evenimentului, mare parte provenind de la compania Disney, care a semnat contractul de difuzare în exclusivitate al evenimentului până în 2020.

    Favorite la premiile Oscar, care vor fi decernate pe 22 februarie, sunt „Birdman“ (9 nominalizări), „The Grand Budapest Hotel“ (9 nominalizări), „The Imitation Game“ (8 nominalizări), „Boyhood“ (6 nominalizări) şi „The Theory of Everything“ (5 nominalizări).