BusinessMagazin

Tag: istorie

  • O nouă materie pentru elevi: Moda

    Un proiect de modificare a programei din sistemul de învăţământ din Marea Britanie le va permite, după implementarea sa, elevilor din ultimii ani de liceu să-şi facă o idee despre cerinţele industriei modei.

    La orele alocate noii discipline, scrie The Independent, aceştia vor învăţa despre istoria creaţiei de modă şi despre creatori importanţi precum Dior, Channel sau Vivienne Westwood, vor dobândi cunoştinţele de matematică necesare calculării cantităţii de material pentru proiectele lor, precum şi cunoştinţe de marketing şi branding şi vor fi încurajaţi să vină cu propriile creaţii, pentru ca după terminarea liceului să se poată îndrepta, dacă doresc, spre o carieră în domeniul modei.

     

  • Ganja, un oraş al hanilor, poeţilor şi al tineretului

    Oraşul din Azerbaijan are două milenii de istorie şi este în continuă schimbare. Ca monument de cultură antică, Ganja este unul din cele mai frumoase oraşe din Azerbaijan şi una din atracţiile turistice ale ţării. În 2016, tinerii sunt în centrul atenţiei, iar Ganja îşi va dovedi tinereţea ca noua Capitală Europeană a Tineretului, un titlu onorific pe care l-a preluat de la oraşul Cluj, informează stirile.tvr.ro

    Ganja a jucat un mare rol în istoria Azerbaijanului, s-a aflat pe Drumul Mătăsii ca loc de popas al caravanelor şi al schimburilor de mărfuri şi de idei, a trecut prin mai multe imperii, a fost distrus şi reconstruit de mai multe ori, iar de când ţara şi-a câştigat independenţa faţă de URSS, în 1991, şi a cunoscut boom-ul economic datorat petrolului, oraşul s-a dezvoltat mult devenind şi un mare centru turistic.

    Acum, Ganja este al doilea cel mai mare oraş din Azerbaijan, după capitala Baku, şi o treime din cei 800 de mii de locuitori sunt tineri sub 30 de ani. Oraşul are patru universităţi, tot atâtea colegii şi zeci de organizaţii studenţeşti şi ONG-uri de tineret şi a fost Capitala Tineretului din Azerbaijan în 2012, iar în 2016 este Capitală Europeană Tineretului, deşi nu este un oraş al Uniunii Europene.

    Mai multe detalii puteţi citi pe www.stiri.tvr.ro

  • Cine sunt hipsterii neonazişti din Austria şi ultraşii polonezi, cei care poartă drapelele extremismului de dreapta european

    Într-o lume în care totul trebuie dus sau împins la extrem pentru a fi remarcat, ideologia nu face excepţie. Şi nici politica şi nici politicienii. Politica extremismului se hrăneşte cel mai adesea cu frustrare şi frică şi în ultimii ani a început să producă la rândul ei frustrare şi frică.

    „Astfel de partide au reuşit să facă să fie în regulă să votezi pentru ele. Acum nu le mai este greu. Iată ce este atât de periculos“, după cum atrage atenţia, într-un interviu pentru BBC, diplomatul austriac Wolfgang Petritsch.
    Extremismul devine o modă, iar acest lucru este clar în Austria. O arată Martin Sellner, personajul central al unui articol al Huffington Post. Austriacul de 27 de ani, student la filosofie, arată ca un model al H&M, dar în spatele zâmbetului rafinat se ascunde faţa sinistră a extremei drepte europene.   

    Sellner este cofondatorul Mişcării Identitariene din Austria (Identitären Bewegung, IB), un grup de tineri antiimigranţi care se descriu ca „hipsteri de dreapta“. IB consideră că este printre mişcările de dreapta ale tineretului european cu cel mai mare succes. Popularitatea sa a crescut cu viteză, la fel şi numărul membrilor şi simpatizanţilor şi atenţia pe care i-o dă presa. Se poate spune că mişcarea a reuşit să captureze spiritul momentului. Sellner şi fanii lui l-au susţinut în campania pentru alegerile preşedinţiale austriece pe Norbert Hofer, candidatul Partidului Libertăţii, o formaţiune populistă de dreapta. Hofer a pierdut alegerile, la limită (una extremă), în faţa unui bătrân ecologist – diferenţa au făcut-o doar câteva zeci de mii de voturi. Victoria lui Hofer ar fi făcut, probabil, un trend dominant din ideologia curentului promovat de Sellner.

    Un ecou al mişcării xenofobe de tineret din Franţa Génération Identitaire, IB din Austria ţine la imaginea pe care o arată lumii. În interviurile sale, tânărul îşi alege cu atenţie cuvintele şi încearcă să se distanţeze de extremismul de dreapta înfăţişat de istorie. Sellner îi descrie pe identarieni ca fiind un fel de „Greenpeace patriot“. Printre modelele sale de viaţă, el enumeră liderii mişcării Trandafirul Alb, un grup de activişti şi de intelectuali antinazişti care s-au opus dictatorului Adolf Hitler. Având în vedere care sunt influenţele, nu este o surpriză că identitarienii au împrumutat metode de protest de la ecologişti şi de la mişcările de stânga din anii 1960.

    Metodele sunt similare, dar scopurile sunt departe de cele ale respectivelor organizaţii liberale de protest. În câteva cuvinte, identitarienii sunt fanatici de dreapta. Grupul vrea o societate fără imigranţi şi mai ales fără musulmani. Ei vor ca niciun străin să nu mai intre în Europa şi ca imigranţii şi refugiaţii aflaţi acum aici să plece.

    Deşi aceste poziţii nu se potrivesc cu imaginea pe care Sellner şi-o construieşte cu atenţie, originile radicalismului său pot fi găsite în imagini mai sumbre, conturate începând cu 2008. Este vorba de imagini fizice, de poze, care arată un tânăr crispat care-i ajuta pe neonaziştii austrieci să şicaneze demonstraţii liberale şi care făcea pelerinaje la mormintele soldaţilor din Wehrmacht.

    Sellner susţine acum că s-a rupt de trecutul neonazist şi spune că popularitatea nazismului printre tineri reprezintă un eşec al societăţii. El insistă că identitarienii sunt diferiţi.
    „Oricine ne citeşte mesajele şi ne analizează acţiunile vede că am tras o linie între noi şi dreapta extremă atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi atitudinea. Ne afirmăm democraţia“, spune Sellner. „Poziţia noastră exprimă sentimentele fundamentale ale unei întregi generaţii, chiar ale unei întregi ere.“

    Pe Sellner pare să-l încânte atenţa pe care au căpătat-o acţiunile IB în ultimele săptămâni. În urmă cu nu mult timp, el şi câţiva colegi, cei mai mulţi studenţi, au întrerupt o piesă de teatru adaptată după lucrarea Die Schutzbefohlenen a câştigătorului premiului Nobel Elfriede Jelinek în care jucau actori refugiaţi. Intruşii au mânjit scena şi decorul cu sânge fals şi au întins un banner pe care scria „Ipocriţi“.

    În minţile lor, identitarienii au vrut ca astfel să amintească de victimele atacurilor teroriste din Paris şi Bruxelles. Au vrut şi să atragă atenţia asupra credinţei lor că refugiaţii sunt o ameninţare pentru securitatea Europei.

    „Aţi flirtat cu violatori şi aţi adus teroarea în Europa. A trebuit să moară oameni din cauza ignoranţei şi ipocriziei voastre. Sângele de la Bataclan şi Bruxelles este pe mâinile voastre“, se arată într-un comunicat emis de IB după incident.
    Identarienii nu se consideră „naţionalişti“, ci „patrioţi“ şi promovează „etnopluralismul“. Aceasta înseamnă că este în regulă să existe şi alte culturi şi religii atât timp cât acestea rămân în ţările lor. „Suntem 0% rasism şi 100% identitate“, explică Sellner. Cuvintele diferite s-ar putea să definească aceeaşi nuanţă.

    Studentul la filosofie avetizează asupra unei „mari schimbări“ în Europa. Musulmanii ar putea ajunge majoritari curând şi, crede el, vor distruge identitatea culturilor europene. În cuvintele sale, Viena va ajunge să arate precum Cairo, iar Berlinul ca Istanbulul. „Mulţi multiculturalişti văd în aceasta o îmbogăţire. Noi vedem un pericol.“

    IB creşte rapid, dar nu este nici pe departe o mişcare de anvergură naţională. Şi totuşi în alegeri Hofer a fost cât pe ce să câştige. Ca şi IB, politicianul s-a hrănit cu teama populaţiei de imigranţi şi cu frustrările alegătorilor. Austria are printre cele mai ridicate standarde de viaţă din lume, dar mulţi austrieci se tem că bunăstarea de acum nu va mai ţine mult. Apoi, fost imperiu, Austria este redusă la un stat minuscul faţă de dimensiunile de odinioară. Nostalgia imperiului este încă mare. Şi, desigur, prosperă scepticismul european, ca şi în alte părţi ale UE – comerţul şi integrarea europeană trec peste interesele oamenilor de rând.

  • Novak Djokovic, primul jucător de tenis din istorie care câştigă peste 100 de milioane de dolari

    Americanul Tiger Woods şi britanicul Lennox Lewis sunt sportivii care au depăşit şi ei această sumă.

    Înainte de startul turneului, Djokovic avea 99,7 milioane dolari. În vârstă de 29 de ani, Novak Djokovic este urmat în acest clasament de Roger Federer. Elveţianul a câştigat până acum din tenis 98 de milioane de dolari. Al treilea în topul câştigurilor pe terenul de tenis este Rafael Nadal, cu 78,1 milioane de dolari.

    Jucătorul sârb Novak Djokovic s-a calificat miercuri în sferturile de finală ale turneului de la Roland Garros după ce l-a învins pe spaniolul Roberto Bautista în patru seturi, 3-6, 6-4, 6-1, 7-5. Djokovic se va lupta pentru un loc în semifinale cu jucătorul ceh, Tomas Berdych.

  • Iunie 2016 ar putea fi o lună care va intra în istorie

    Două evenimente extraordinare ar putea face ca luna iunie să intre în istoria Europei şi a lumii. După votul de pe 5 iunie Elveţia ar putea deveni prima ţară din lume care introduce un venit minim de bază, necondiţionat, pentru toţi cetăţenii, iar pe 23 iunie britanicii vor decide prin referendum dacă Marea Britanie rămâne sau nu în Uniunea Europeană. Până acum niciun stat nu a ales să iasă din UE.

    Referendumul din Elveţia, una dintre cele mai prospere ţări din lume, arată felul în care visele gânditorilor radicali pătrund în politica tradiţională. În ţări diverse precum Brazilia, Canada, Finlanda, Olanda şi India guvernele naţionale sau locale fac experimente pe baza ideii introducerii vreunei forme de venit de bază în condiţiile în care caută alternative la statul asistenţial ineficient, să rezolve problema inegalităţii economice şi să repare pagubele făcute de perturbările sociale produse de evoluţia tehnologiei, de producţia şi de serviciile robotizate, după cum scrie Financial Times.

    În Elveţia, votul nu priveşte o sumă anume, însă iniţiatorii referendumului vorbesc de circa  2.500 de franci elveţieni pe lună pentru adulţi, indiferent de avere, de contribuţiile sociale sau de locul de muncă, şi de 625 de franci pe lună pentru copii.

    Citiţi mai multe pe www.zf.ro

  • Iunie 2016 ar putea fi o lună care va intra în istorie

    Două evenimente extraordinare ar putea face ca luna iunie să intre în istoria Europei şi a lumii. După votul de pe 5 iunie Elveţia ar putea deveni prima ţară din lume care introduce un venit minim de bază, necondiţionat, pentru toţi cetăţenii, iar pe 23 iunie britanicii vor decide prin referendum dacă Marea Britanie rămâne sau nu în Uniunea Europeană. Până acum niciun stat nu a ales să iasă din UE.

    Referendumul din Elveţia, una dintre cele mai prospere ţări din lume, arată felul în care visele gânditorilor radicali pătrund în politica tradiţională. În ţări diverse precum Brazilia, Canada, Finlanda, Olanda şi India guvernele naţionale sau locale fac experimente pe baza ideii introducerii vreunei forme de venit de bază în condiţiile în care caută alternative la statul asistenţial ineficient, să rezolve problema inegalităţii economice şi să repare pagubele făcute de perturbările sociale produse de evoluţia tehnologiei, de producţia şi de serviciile robotizate, după cum scrie Financial Times.

    În Elveţia, votul nu priveşte o sumă anume, însă iniţiatorii referendumului vorbesc de circa  2.500 de franci elveţieni pe lună pentru adulţi, indiferent de avere, de contribuţiile sociale sau de locul de muncă, şi de 625 de franci pe lună pentru copii.

    Citiţi mai multe pe www.zf.ro

  • Malta: unde istoria se întâlneşte cu marea albastră

    Punctul de pornire a fost Sliema, unul dintre centrele financiare ale Maltei şi localitatea cu cel mai înalt nivel de trai. De aici am vizitat, zi de zi, cele mai importante locuri de pe insula care le-a stat adăpost cavalerilor Sfântului Ioan.

    Am ales, aşadar, să o luăm în prima zi către capătul nordic al insulei, lângă regiunea Melia, pentru a vizita celebrul sat al lui Popeye. Deşi distanţa era de doar 30 şi ceva de kilometri, drumul a durat mai bine de-o oră; spre surprinderea mea, am aflat că în Malta şoselele sunt mai aglomerate în weekend decât în timpul săptămânii. E destul de logic, mi-a explicat un localnic: cei care lucrează în Valletta sau Sliema locuiesc aproape de serviciu, deci nu ar avea rost să folosească altceva decât mersul pe jos.

    În drum spre Popeye Village, am trecut pe lângă una dintre cele mai frumoase (şi printre puţinele, în acelaşi timp) plaje cu nisip din Malta. Coborând din autobuz, primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost golful pe care mi-l aminteam din filmul cu Robin Williams; am zâmbit, pentru că rareori ajungi să vezi cu ochii tăi un loc atât de cunoscut, şi apoi am luat-o la pas prin platoul de filmare „open space“.

    Pentru copii, satul lui Popeye este un loc minunat: se organizează spectacole cu păpuşi, au ocazia de a se întâlni cu toate personajele din film şi se pot costuma, la rândul lor, în piraţi sau marinari. Pentru cei mari, bucuria copiilor este suficientă.

    Următoarea zi, următoarea vizită: am ales Valletta, capitala Maltei, gândindu-ne că doar câteva ore s-ar putea să nu fie de ajuns. Din Sliema, cea mai rapidă metodă de transport e cu ferry-ul, o călătorie care durează mai puţin de 5 minute. Calea pe apă e şi cea mai spectaculoasă: vezi cea mai frumoasă „faţadă“ a oraşului fortificat, aceeaşi privelişte pe care o aveau, probabil, şi cei care veneau pe vremuri cu intenţii ceva mai ostile decât noi.

    Mergând pe străzile din Valletta, prima impresie pe care am avut-o a fost cea de libertate; n-aş putea să explic de ce, pentru că mă aflam totuşi în mijlocul unei cetăţi fortificate. Dar deschiderea fantastică a străzilor (la fiecare intersecţie puteai zări marea, pentru că toate străzile erau drepte) lăsa impresia unui oraş plutitor.

    Valletta intrigă prin construcţiile sale din piatră şi prin bisericile vechi, dintre care merită amintită Catedrala Sfântului Ioan. Este o realizare arhitecturală aparte, iar interiorul este şi mai impresionant: veţi găsi aici opere de Caravaggio şi Preti, tapiserii de sute de ani şi monumente ale cavalerilor ce au condus insula. Catedrala este una dintre cele mai mari din lume şi este considerată, pe bună dreptate, unul dintre cele mai impresionante exemple de arhitectură barocă din Europa. Cavalerii răpuşi în timpul Marelui Asediu din 1565 au fost înmormântaţi iniţial în fortul St. Angelo, însă, mai târziu, trupurile lor au fost relocate în Catedrala Sfântului Ioan. Cea mai veche piatră funerară datează din anul 1606, ceea ce înseamnă că a fost realizată după 25 de ani de la sfinţirea bisericii. Soldaţii au continuat să fie îngropaţi în catedrală până în secolul al XIX‑lea.

  • Malta: unde istoria se întâlneşte cu marea albastră

    Punctul de pornire a fost Sliema, unul dintre centrele financiare ale Maltei şi localitatea cu cel mai înalt nivel de trai. De aici am vizitat, zi de zi, cele mai importante locuri de pe insula care le-a stat adăpost cavalerilor Sfântului Ioan.

    Am ales, aşadar, să o luăm în prima zi către capătul nordic al insulei, lângă regiunea Melia, pentru a vizita celebrul sat al lui Popeye. Deşi distanţa era de doar 30 şi ceva de kilometri, drumul a durat mai bine de-o oră; spre surprinderea mea, am aflat că în Malta şoselele sunt mai aglomerate în weekend decât în timpul săptămânii. E destul de logic, mi-a explicat un localnic: cei care lucrează în Valletta sau Sliema locuiesc aproape de serviciu, deci nu ar avea rost să folosească altceva decât mersul pe jos.

    În drum spre Popeye Village, am trecut pe lângă una dintre cele mai frumoase (şi printre puţinele, în acelaşi timp) plaje cu nisip din Malta. Coborând din autobuz, primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost golful pe care mi-l aminteam din filmul cu Robin Williams; am zâmbit, pentru că rareori ajungi să vezi cu ochii tăi un loc atât de cunoscut, şi apoi am luat-o la pas prin platoul de filmare „open space“.

    Pentru copii, satul lui Popeye este un loc minunat: se organizează spectacole cu păpuşi, au ocazia de a se întâlni cu toate personajele din film şi se pot costuma, la rândul lor, în piraţi sau marinari. Pentru cei mari, bucuria copiilor este suficientă.

    Următoarea zi, următoarea vizită: am ales Valletta, capitala Maltei, gândindu-ne că doar câteva ore s-ar putea să nu fie de ajuns. Din Sliema, cea mai rapidă metodă de transport e cu ferry-ul, o călătorie care durează mai puţin de 5 minute. Calea pe apă e şi cea mai spectaculoasă: vezi cea mai frumoasă „faţadă“ a oraşului fortificat, aceeaşi privelişte pe care o aveau, probabil, şi cei care veneau pe vremuri cu intenţii ceva mai ostile decât noi.

    Mergând pe străzile din Valletta, prima impresie pe care am avut-o a fost cea de libertate; n-aş putea să explic de ce, pentru că mă aflam totuşi în mijlocul unei cetăţi fortificate. Dar deschiderea fantastică a străzilor (la fiecare intersecţie puteai zări marea, pentru că toate străzile erau drepte) lăsa impresia unui oraş plutitor.

    Valletta intrigă prin construcţiile sale din piatră şi prin bisericile vechi, dintre care merită amintită Catedrala Sfântului Ioan. Este o realizare arhitecturală aparte, iar interiorul este şi mai impresionant: veţi găsi aici opere de Caravaggio şi Preti, tapiserii de sute de ani şi monumente ale cavalerilor ce au condus insula. Catedrala este una dintre cele mai mari din lume şi este considerată, pe bună dreptate, unul dintre cele mai impresionante exemple de arhitectură barocă din Europa. Cavalerii răpuşi în timpul Marelui Asediu din 1565 au fost înmormântaţi iniţial în fortul St. Angelo, însă, mai târziu, trupurile lor au fost relocate în Catedrala Sfântului Ioan. Cea mai veche piatră funerară datează din anul 1606, ceea ce înseamnă că a fost realizată după 25 de ani de la sfinţirea bisericii. Soldaţii au continuat să fie îngropaţi în catedrală până în secolul al XIX‑lea.

  • Jocul privatizării

    Există în presa românească şi mai cu seamă în presa economică un soi de tendinţă, scrii şi pare că ai putea să spui mai mult decât scrii, dar ceva te reţine. Am avut impresia asta citind şi cartea lui Adrian N.Ionescu, „Jocurile privatizării“, apărută la Editura Integral. Volumul este o relatare personală a unui jurnalist de specialitate, care a colaborat cu publicaţii importante din presa economică, o istorie subiectivă a înfiinţării şi evoluţiei bursei româneşti postrevolţionare.

    Fiecare capitol are personalitatea sa şi din acest punct de vedere „Jocurile privatizării“ este interesantă: personaje pe care le-am cunoscut, de care am citit şi de care am auzit, vorbesc sau sunt pomenite în contextul istoriei recente a pieţei de capital. Oficiali ai statului, reprezentanţi ai instituţiilor financiare internaţionale, FMI şi Băncii Mondiale, consultanţi, oameni de afaceri mai mult sau mai puţin controversaţi, politicieni şi membri ai guvernelor, brokeri, şefi ai bursei şi organisme de control şi supraveghere, toţi şi-au găsit locul în carte, alături de privatizări, listări, negocieri sau tranzacţii dubioase, şi, din acest punct de vedere, cred că ar fi fost nevoie de un număr mult mai mare de pagini.

    Autorul subliniază o anume dualitate, o anume nesiguranţă a bursei româneşti, care, deşi oferă, cel puţin în această perioadă, randamente de top mondial, a rămas un soi de curiozitate, accesibilă doar unei elite.  De remarcat aprecierea lui Sergiu Oprescu, preşedintele Alpha Bank şi fost preşedinte al Bursei de Valori: „Piaţa de capital din România a semănat cu Ciuleandra, pe care toată lumea o lua la dans, dar nimeni nu o lua de nevastă. Conform logicii dintr-o anumită perioadă, Bursa era bună de arătat, ca să ne împăunăm cu ea, să dăm bine în diverse poze internaţionale“.

    Cum prea multe studii pe tema capitalismului românesc postrevoluţionar nu s-au scris, cartea lui Adrian Ionescu este importantă pentru că unu, există şi a fost scrisă, şi doi, pentru că surprinde caleidoscopic şi plăcut etape esenţiale şi inside‑uri din primele două decenii ale pieţei de capital. Un exerciţiu pe care presa românească de business, atâta câtă mai este, ar trebui să-l repete, atâta cât se mai poate. De citit.

  • Cea mai agresivă primăriţă din Europa, care s-a luptat cu băncile pentru drepturile oamenilor: “Niciodată să nu aveţi încredere în noi”

    Pe 5 februarie 2013, o femeie pe nume Ada Colau se pregătea să ţină un discurs în faţa parlamentului din Spania. Principala temă abordată de ea era criza imobiliară din ţară, în timpul căreia 400.000 de case fuseseră preluate de bănci şi alte 1,3 milioane de apartamente stăteau goale.

    Colau pusese bazele PAH (Platforma pentru Victimele Ipotecilor), organizaţie ce susţinea drepturile civile ale celor ce nu îşi mai puteau permite ratele către bănci.

    În cadrul discursului său, Colau l-a atacat direct pe Javier Rodriguez Pellitero, secretarul general al Asociaţiei Băncilor din Spania, numindu-l “un criminal ce trebuie tratat ca atare.” Video-ul ce prezintă discursul lui Colau a devenit repede viral, iar numele ei a devenit cunoscut în fiecare casă din stat.

    Doi ani mai târziu, îmbrăcată într-un tricou, Ada Colau apărea în faţa camerelor de luat vederi ca noul primar ales al Barcelonei. Ziua alegerilor, 25 mai 2015, avea să intre în istorie ca ziua în care catalunezii au ales prima femeie ca primar.

    Din acel moment, Colau a promis că va guverna “în slujba oamenilor”: “Niciodată să nu vă încredeţi în abilitatea noastră, a conducătorilor, de a vă reprezenta în totalitate”, le-a spus ea suporterilor. “Daţi-ne afară dacă nu facem ceea ce am promis că vom face… dar aveţi în vedere faptul că nu putem rezolva toate problemele din prima zi.”