BusinessMagazin

Tag: angajare

  • De ce această companie îşi plăteşte angajaţii să doarmă

    Compania de asigurări Aetna vrea ca angajaţii săi să fie odihniţi şi productivi, ca orice firmă din lume. Însă Aetna este pregătită să facă următorul pas, să-şi plătească angajaţii să doarmă scrie BBC.

    Toţi angajaţii care dorm cel puţin şapte ore pe noapte vor fi răsplătiţi. Fiecare angajat poate câştiga 25 de dolari pentru 20 de nopţi în care a dormi şapte ore sau mai mult. Câştigul maxim este de 300 de dolari pe an.

    Acest serviciu a fost introdus în 2009, iar anul trecut au participat 12.000 din 25.000 de angajaţi. Pentru a urmări câte ore dorm, angajaţii poartă o brăţară care le monitorizează somnul sau pot alege să înregistreze manual orele dormite.

    Kay Mooney, vicepreşedintele comisiei de beneficii ale angajaţilor a Aetna, spune că acesta “este doar unul dintre programele nostre prin care încercăm să stimulăm comportamentele sănătoase”.

    Întrebată dacă nu este îngrijorată că angajaţii ar putea minţi că dorm opt ore doar pentru a primi banii, Mooney a răspuns că “nu ne facem griji, este un sistem bazat pe onoare, avem încredere în angajaţii noştrii”.

    Lipsa odihnei poate duce la pierderea productivităţii angajatului. Numai în SUA, în medie, un muncitor pierde 11,3 zile de muncă sau 2,280 de dolari pe an din cauza lipsei odihnei, potrivit unui raport din 2011 al Academiei pentru medicina somnului (ACademy of Sleep Medicine). În total, SUA pierde 63 miliarde de dolari anual din această cauză.

     

  • Cât câştigă un angajat al companiei aeriene de stat Tarom?

     Veniturile totale ale Tarom pentru acest an sunt estimate la 1,527 miliarde de lei, în creştere cu 8,9% faţă de preliminatul anului precedent. Această creştere este determinată de majorarea veniturilor din exploatare cu 12,58%, se arată în comunicatul de presă transmis de Guvern. Veniturile obţinute din transport pasageri şi cargo pe curse regulate sunt estimate la 1,3 miliarde de lei . În 2016, Tarom are în vedere deschiderea a două noi curse/destinaţii noi către Hamburg şi Alicante, creşterea numărului de ore de zbor cu 6,17% şi a numărului de pasageri cu 6,08% comparativ cu programul operat în 2015. Anul trecut, compania de stat a transportat circa 2,4 milioane de pasageri. Comparativ, Wizz Air a avut 4,5 milioane de pasageri pe rutele din şi spre România.

    Pe de altă parte, cheltuielile companiei Tarom sunt estimate la peste 1,534 miliarde de lei, din care cheltuieli destinate activităţii de exploatare sunt de 1,447 miliarde de lei, estimări realizate având în vedere parcul de aeronave aflat în exploatarea companiei, volumul prestaţiei rezultat din programul de operare propus, precum şi necesităţile desfăşurării activităţii companiei.

    Astfel, compania estimează că va înregistra în 2016 pierderi de 6,8 milioane de lei, cu 34,48 milioane lei mai mici decât pierderile prognozate anul trecut .

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Cât câştigă un angajat la Tarom

    Veniturile totale ale Tarom pentru acest an sunt estimate la 1,527 miliarde de lei, în creştere cu 8,9% faţă de preliminatul anului precedent. Această creştere este determinată de majorarea veniturilor din exploatare cu 12,58%, se arată în comunicatul de presă transmis de Guvern. Veniturile obţinute din transport pasageri şi cargo pe curse regulate sunt estimate la 1,3 miliarde de lei .

    În 2016, Tarom are în vedere deschiderea a două noi curse/destinaţii noi către Hamburg şi Alicante, creşterea numărului de ore de zbor cu 6,17% şi a numărului de pasageri cu 6,08% comparativ cu programul operat în 2015. 

    Vezi aici cât câştigă un salariat Tarom

  • Lege cu dedicaţie. Parlamentarii care şi-au angajat rudele scapă de sancţiuni

    Parlamentarii au adoptat proiectul privind angajarea rudelor înainte de august 2013. Plenul reunit al celor două Camere, întrunit miercuri, a adoptat cu 306 votui “pentru” şi o abţinere proiectul de lege prin care aleşii care şi-au angajat rudele la cabinetul parlamentar înainte de 21 august 2013 nu pot fi acuzaţi de conflict de interese.

    Potrivit iniţiativei, interdicţiile introduse prin art. 38 alin. 11 au intrat în vigoare şi produc efecte juridice începând de la data de 21 august 2013, iar actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite de deputaţi sau senatori înainte de această dată ”nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de Legea 96/2006 în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor, având în vedere faptul că anterior modificărilor introduse prin Legea 219/2013 nu a existat nicio restricţie cu privire la personalul angajat la birourile parlamentare, deputaţii şi senatorii putând dispune fără nicio constrângere legală asupra angajării acestora”.

    Agenţia Naţională de Integritate (ANI) nu susţine iniţiativa, considerând că modificările propuse sunt în totală contradicţie cu dispoziţiile art.70 şi 71 din Legea nr. 161/2003 şi ale art. 301 din Codul Penal – prevederi care reglementează conflictul de interese în materie administrativă şi penală.

     

  • Vrei să devii stewardesă? Iată ce condiţii trebuie să îndeplineşti

    La asta s-au gândit şi fondatoarele şcolilor de stewardese, care oferă poveşti de succes, cursuri de tips & triks şi te pregătesc în detaliu pentru marele interviu. Iar cererea foarte mare le-a propulsat spre un succes neaşteptat şi, în scurt timp, le-a transformat proiectul într-o afacere.

    „La doar câteva ore de la emiterea comunicatului de presă de lansare a site-ului, o companie aeriană ne-a contactat pentru o ofertă de publicitate. A fost primul contract semnat de «Vreau să fiu stewardesă» şi cel mai bun push pe care puteam să îl primim în prima zi de viaţă a proiectului”, spune Anca Dumitrescu, (28 de ani), fondatoare, alături de Georgiana Ene, a proiectului „Vreau să fiu stewardesă”, un promotor al acestei nişe. Asta se întâmpla în urmă cu trei ani, când în România era dificil să găseşti informaţii online pentru acest domeniu şi, mai ales, sfaturi de la profesionişti. „Ca multe idei bune, «Vreau să fiu stewardesă» a apărut la o cafea, în iunie 2013”, spune Anca Dumitrescu, cofondatoare a siteului menţionat. „Începusem o serie de proiecte comune alături de Georgiana şi eram în căutarea unei idei noi”, completează ea.

    Investiţia iniţială a constat în achiziţionarea unui domeniu web şi hostingul pentru un an, în valoare de 50 de euro, „dacă vorbim strict de bani. La ei se adaugă luni întregi de muncă, nopţi nedormite şi o dorinţă enormă de a face lucrurile cât mai bine”, spune Anca Dumitrescu. Din iunie până în septembrie 2013 cele două au lucrat la website şi l-au creat împreună de la zero. „Georgiana s-a ocupat de partea tehnică, iar eu de partea de conţinut. Ne doream ca în momentul lansării lui, website-ul să conţină deja o serie de articole utile şi interviuri cu stewardese de carieră”, spune antreprenoarea. Astfel, pe 27 septembrie 2013, „Vreau să fiu stewardesă” s-a lansat oficial, a devenit online. Pentru cele două, proiectul a devenit un job full-time, la care lucrează uneori până şi 10 ore pe zi. „Muncim de multe ori de luni până luni, căci majoritatea weekendurilor avem cursuri, iar lunea ne găseşte din nou la treabă”, spune cofondatoarea.

    Deşi au început şi au continuat singure o perioadă, astăzi au ajuns la o echipă de 7 oameni, „unde fiecare ştie foarte clar ce are de făcut”. „Ne alegem cu foarte mare grijă trainerii, căci ne interesează foarte mult ca experienţa de învăţare a cursanţilor noştri să fie una specială – ei nu vin acolo la un curs scorţos, ci pentru că am devenit reunoscuţi pentru atmosfera caldă de la cursuri şi pentru sistemul informal de predare, axat foarte mult pe practică, jocuri şi tehnici de dezvoltare personală”, spune Anca.  Structura cursurilor s-a diversificat, între timp, ca urmare a nevoilor de pregătire ale cursanţilor. „Avem un curs pregătitor de 4 zile, 8-10 ore zilnic, pe care îl organizăm de 6 ori pe an, cursul «English for future Cabin Crew» – menit să îi ajute pe cursanţi să îşi îmbunătăţească nivelul de limba engleză pentru interviu şi cursurile punctuale de o zi, în care exersăm probele de la un interviu cu o companie aeriană anume, un curs similar unei recapitulări înainte de recrutare”, spune Anca Dumitrescu.

    Tarifele încep la 80 de euro şi ajung la 270 de euro pentru un curs complet de 4 zile. Sesiunile sunt organizate lunar, atât în Bucureşti, cât şi în ţară, în oraşe precum Timişoara, Cluj-Napoca, Iaşi, iar din iulie proiectul se va extinde şi în afara ţării, în Italia. Printre planurile sale se numără  o extindere regională etapizată, având ca obiectiv să devină principalul furnizor de cursuri de pregătire pentru viitorii însoţitori de bord în Europa Centrală şi de Est.

    Tot în 2013, la finalul anului, şi-a făcut apariţia un alt site dedicat celor pentru care „zborul e un miraj”, după cum afirmă Cristina Toader. Jurnalistă de meserie, tânăra a fost cuprinsă de microbul aviaţiei, şi o bună perioadă din viaţa sa, mai exact 3.500 de ore, a zburat cu echipajele companiilor Wizz Air sau Emirates. Dorul de ţară a determinat-o să se întoarcă acasă, iar curiozitatea cunoscuţilor despre meseria de stewardesă a convins-o să lanseze, pentru început, blogul „Cum ajungi stewardesă”. „Cursurile au venit după doar trei luni de la lansare, ca o prelungire a blogului, fiindcă întotdeauna contactul direct şi sfaturile personalizate sunt mult mai utile decât articolele generale”, afirmă fosta stewardesă. Spre diferenţă de proiectul menţionat mai sus, unde fondatoarele îşi dedică tot timpul businessului, Cristina Toader ţine să menţioneze că „motivaţia noastră nu a fost una financiară, pentru că toţi cei implicaţi în acest proiect au, full-time, alte joburi: eu lucrez în media, graficianul la fel, colegii traineri zboară în continuare. Motivaţia noastră a fost bucuria celor pe care îi ajutăm să ajungă acolo unde îşi doresc”.

    Totuşi, proiectul a devenit afacere în scurt timp. Dacă în aprilie 2014 a fost lansat site-ul, în iunie acelaşi an echipa „Cum ajungi stewardesă” a adunat peste 40 de persoane dornice să ajungă însoţitori de bord la prima conferinţă organziată. În 2014 au fost organziate 4 cursuri de pregătire, iar businessul nu a crescut spectaculos, însă următorii 2 ani au adus mult mai multe satisfacţii, spune Cristina Toader: „Doar în ultimele 9 luni am organizat 8 cursuri de pregătire pentru Emirates şi Wizz Air, în care am pregătit aproximativ 100 de persoane”. Investiţia iniţială a fost „de câteva sute de euro”, bani investiţi în cumpărarea domeniului pentru site. Odată cu organziarea cursurilor şi conferinţelor, au crescut şi costurile, însă s-au finanţat 100% din plăţile făcute de participanţi. Explicaţia e simplă, spune Cristina Toader: „Subiectul stewardese vinde foarte bine”. Investiţia principală este, însă, în contul de Facebook, ce creşte constant, cu circa 40.000 de followeri.

  • Vrei să devii stewardesă? Iată ce condiţii trebuie să îndeplineşti

    La asta s-au gândit şi fondatoarele şcolilor de stewardese, care oferă poveşti de succes, cursuri de tips & triks şi te pregătesc în detaliu pentru marele interviu. Iar cererea foarte mare le-a propulsat spre un succes neaşteptat şi, în scurt timp, le-a transformat proiectul într-o afacere.

    „La doar câteva ore de la emiterea comunicatului de presă de lansare a site-ului, o companie aeriană ne-a contactat pentru o ofertă de publicitate. A fost primul contract semnat de «Vreau să fiu stewardesă» şi cel mai bun push pe care puteam să îl primim în prima zi de viaţă a proiectului”, spune Anca Dumitrescu, (28 de ani), fondatoare, alături de Georgiana Ene, a proiectului „Vreau să fiu stewardesă”, un promotor al acestei nişe. Asta se întâmpla în urmă cu trei ani, când în România era dificil să găseşti informaţii online pentru acest domeniu şi, mai ales, sfaturi de la profesionişti. „Ca multe idei bune, «Vreau să fiu stewardesă» a apărut la o cafea, în iunie 2013”, spune Anca Dumitrescu, cofondatoare a siteului menţionat. „Începusem o serie de proiecte comune alături de Georgiana şi eram în căutarea unei idei noi”, completează ea.

    Investiţia iniţială a constat în achiziţionarea unui domeniu web şi hostingul pentru un an, în valoare de 50 de euro, „dacă vorbim strict de bani. La ei se adaugă luni întregi de muncă, nopţi nedormite şi o dorinţă enormă de a face lucrurile cât mai bine”, spune Anca Dumitrescu. Din iunie până în septembrie 2013 cele două au lucrat la website şi l-au creat împreună de la zero. „Georgiana s-a ocupat de partea tehnică, iar eu de partea de conţinut. Ne doream ca în momentul lansării lui, website-ul să conţină deja o serie de articole utile şi interviuri cu stewardese de carieră”, spune antreprenoarea. Astfel, pe 27 septembrie 2013, „Vreau să fiu stewardesă” s-a lansat oficial, a devenit online. Pentru cele două, proiectul a devenit un job full-time, la care lucrează uneori până şi 10 ore pe zi. „Muncim de multe ori de luni până luni, căci majoritatea weekendurilor avem cursuri, iar lunea ne găseşte din nou la treabă”, spune cofondatoarea.

    Deşi au început şi au continuat singure o perioadă, astăzi au ajuns la o echipă de 7 oameni, „unde fiecare ştie foarte clar ce are de făcut”. „Ne alegem cu foarte mare grijă trainerii, căci ne interesează foarte mult ca experienţa de învăţare a cursanţilor noştri să fie una specială – ei nu vin acolo la un curs scorţos, ci pentru că am devenit reunoscuţi pentru atmosfera caldă de la cursuri şi pentru sistemul informal de predare, axat foarte mult pe practică, jocuri şi tehnici de dezvoltare personală”, spune Anca.  Structura cursurilor s-a diversificat, între timp, ca urmare a nevoilor de pregătire ale cursanţilor. „Avem un curs pregătitor de 4 zile, 8-10 ore zilnic, pe care îl organizăm de 6 ori pe an, cursul «English for future Cabin Crew» – menit să îi ajute pe cursanţi să îşi îmbunătăţească nivelul de limba engleză pentru interviu şi cursurile punctuale de o zi, în care exersăm probele de la un interviu cu o companie aeriană anume, un curs similar unei recapitulări înainte de recrutare”, spune Anca Dumitrescu.

    Tarifele încep la 80 de euro şi ajung la 270 de euro pentru un curs complet de 4 zile. Sesiunile sunt organizate lunar, atât în Bucureşti, cât şi în ţară, în oraşe precum Timişoara, Cluj-Napoca, Iaşi, iar din iulie proiectul se va extinde şi în afara ţării, în Italia. Printre planurile sale se numără  o extindere regională etapizată, având ca obiectiv să devină principalul furnizor de cursuri de pregătire pentru viitorii însoţitori de bord în Europa Centrală şi de Est.

    Tot în 2013, la finalul anului, şi-a făcut apariţia un alt site dedicat celor pentru care „zborul e un miraj”, după cum afirmă Cristina Toader. Jurnalistă de meserie, tânăra a fost cuprinsă de microbul aviaţiei, şi o bună perioadă din viaţa sa, mai exact 3.500 de ore, a zburat cu echipajele companiilor Wizz Air sau Emirates. Dorul de ţară a determinat-o să se întoarcă acasă, iar curiozitatea cunoscuţilor despre meseria de stewardesă a convins-o să lanseze, pentru început, blogul „Cum ajungi stewardesă”. „Cursurile au venit după doar trei luni de la lansare, ca o prelungire a blogului, fiindcă întotdeauna contactul direct şi sfaturile personalizate sunt mult mai utile decât articolele generale”, afirmă fosta stewardesă. Spre diferenţă de proiectul menţionat mai sus, unde fondatoarele îşi dedică tot timpul businessului, Cristina Toader ţine să menţioneze că „motivaţia noastră nu a fost una financiară, pentru că toţi cei implicaţi în acest proiect au, full-time, alte joburi: eu lucrez în media, graficianul la fel, colegii traineri zboară în continuare. Motivaţia noastră a fost bucuria celor pe care îi ajutăm să ajungă acolo unde îşi doresc”.

    Totuşi, proiectul a devenit afacere în scurt timp. Dacă în aprilie 2014 a fost lansat site-ul, în iunie acelaşi an echipa „Cum ajungi stewardesă” a adunat peste 40 de persoane dornice să ajungă însoţitori de bord la prima conferinţă organziată. În 2014 au fost organziate 4 cursuri de pregătire, iar businessul nu a crescut spectaculos, însă următorii 2 ani au adus mult mai multe satisfacţii, spune Cristina Toader: „Doar în ultimele 9 luni am organizat 8 cursuri de pregătire pentru Emirates şi Wizz Air, în care am pregătit aproximativ 100 de persoane”. Investiţia iniţială a fost „de câteva sute de euro”, bani investiţi în cumpărarea domeniului pentru site. Odată cu organziarea cursurilor şi conferinţelor, au crescut şi costurile, însă s-au finanţat 100% din plăţile făcute de participanţi. Explicaţia e simplă, spune Cristina Toader: „Subiectul stewardese vinde foarte bine”. Investiţia principală este, însă, în contul de Facebook, ce creşte constant, cu circa 40.000 de followeri.

  • Spitalul butic, o nouă nişă

    Ovidiu Palea vorbeşte repede şi sunt avertizată că foloseşte un limbaj colorat, altminteri folositor jurnaliştilor care scriu poveşti. Colorat, aveam să constat, în sensul metaforelor folosite. Iar debitul mare de cuvinte este rezultatul ritmului de viaţă foarte alert; medicul, specializat în anestezie şi terapia durerii, obişnuieşte nu numai să consulte, să facă intervenţii (la coloană, umăr sau genunchi), dar se ocupă şi de management, de dezvoltarea afacerii şi răspunde, personal, tuturor întrebărilor de pe forumul afacerii. Obişnuieşte să comunice mai degrabă prin SMS-uri, nu-i răspunde nici soţiei la telefon, pentru că îşi petrece cea mai mare parte din zi în consultaţii şi intervenţii.

    ProVita, care reuneşte acum două clinici şi un spital care aşteaptă o singură autorizaţie pentru a începe să funcţioneze, a avut anul trecut o cifră de afaceri de 2 milioane de euro, iar în 2016, în funcţie de momentul în care spitalul va începe să funcţioneze, încasările s-ar putea ridica la 3-4 milioane de euro. Pe piaţa serviciilor medicale private, estimată la 600 de milioane de euro anual, 25 de spitale private au fost deschise cu investiţii de peste 300 de milioane de euro; 11 dintre ele sunt în Bucureşti.

    Această piaţă este unul dintre puţinele domenii care au înregistrat plusuri chiar şi în perioada de criză, iar acum cele 3.000 de paturi din domeniul privat reprezintă 2% din totalul numărului de paturi de spital din ţară. La 45 de ani, medicul Ovidiu Palea intră pe o nişă nouă, deschizând, spune el, un spital butic: „Nu din punctul de vedere al costurilor, ci din punctul de vedere al actului medical. Adică în loc să mănânci o şaorma la colţul străzii, poţi să o comanzi la un restaurant în cu totul alte condiţii“. Una din practicile pe care medicul şi le-a însuşit în anii în care s-a specializat şi a profesat în SUA este de a-i da pacientului dreptul şi responsabilitatea de a alege şi de a-şi asuma riscurile. „Pacientul îşi asumă alegerea unui tratament, iar dacă ceva iese prost, îl ducem până la capăt, pentru că pot exista complicaţii – infecţii, hemoragii, pareze.

    Pacienţii întreabă:
    – Păi pot paraliza?
    – Da, poţi.
    – Ai avut cazuri?
    – Da, am avut.

    Nu pot spune că nu am avut complicaţii la operaţii, pentru că ar fi o minciună. Dar atunci când avem complicaţii nu lăsăm pacienţii în drum. Am avut pacient cu pareză dar a urmat un proces de recuperare şi acum este foarte bine. N-a rămas nimeni de la noi netratat până la capăt şi să-l trimitem în altă parte.“ Medicul este încredinţat că pacienţii trebuie informaţi de riscuri, dar ei nici nu vor să audă de ele; „pacienţii ciupesc informaţii şi apoi spun că nu au aflat despre riscuri, iar noi le arătăm raportul medical, de pe hârtie, pe care îl aveau deja. Mulţi nici nu se uită pe el.

    – Cum, pot să mor?
    – Da, poţi să mori.
    – De la o infiltraţie?
    – Da, de la o infiltraţie. Este puţin probabil, dar este posibil. Este diferenţa dintre posibil şi probabil.

    Pacienţii trebuie să înţeleagă şi să-şi asume riscurile“. Aceasta este doar una dintre filosofiile medicului, care are o abordare total diferită de sistemul cu care sunt obişnuiţi pacienţii români, pentru că în sistemul de stat majoritatea doctorilor stau prea puţin de vorbă cu pacienţii. Palea are consultaţii programate pentru câte o oră şi de multe ori întârzie, pentru că într-o oră pacientul nu a priceput totul şi trebuie să o ia de la capăt cu explicaţiile; iar dacă pacientul următor este supărat că a întârziat, îi spune că stă cu el şi două ore, dacă e nevoie. „La doctor nu se pot respecta programările ca la masaj.“

    SPRE SUA ŞI ÎNAPOI

    „Nu-mi place să mă prepar, pentru că toată viaţa am urât când mă scoteau în faţa clasei să spun o poezie şi mă pierdeam în faţa clasei“, începe discuţia directorul general al ProVita, cu referire la pregătirea prealabilă pentru interviu. Iar apoi povesteşte cum a ajuns să clădească un spital. A terminat în 1995 facultatea de medicină şi spune că face parte din generaţia care a plecat masiv peste hotare „pentru că nu aveam nimic în faţă, nici în ce priveşte profesia, nici ca finanţe“. A mers la examene la Budapesta, apoi a mers la interviu în SUA, intrând în acelaşi sistem de evaluare cu absolvenţi americani; a urmat apoi un program de matching naţional – spitalele caută medici cu specializările care îi interesează, iar medicii aleg oferte.

    La început era interesat de chirurgie şi a acceptat oferta unui spital afiliat cu Johns Hopkins (spital care vreme de 21 de ani consecutivi a fost desemnat cel mai bun din SUA); a făcut trei ani de rezidenţiat cu specializarea anestezie, după care a ales să se specializeze în terapie intensivă şi cu o supraspecializare, „anticipând că vreau să mă întorc în România, pentru că românii cer cinci ani de specializare, americanii nu“. Avea să se întoarcă în 2003. „Eu nu m-am întors pentru asta“, spune el făcând semn către pereţii spitalului nou-nouţ. „Nu m-am întors ca să fac o afacere în medicină; am plecat gândindu-mă că o să mă întorc“. Au apărut, în viaţa sa şi a soţiei sale, trei copii, născuţi în SUA, şi când s-au apropiat de vârsta de şcolari a trebuit să ia o decizie, pentru că dacă începeau şcoala acolo ar fi fost mult mai greu să se întoarcă.

    Povesteşte că doar un an şi jumătate îi despărţeau de momentul în care ar fi primit cetăţenia americană, dar în acelaşi interval doi dintre copii ar fi început şcoala şi şi-au dat seama că nu s-ar mai fi întors niciodată în ţară. „Multă vreme m-am gândit la motivele pentru care ne-am întors, pentru că nu mi-a fost clar, şi mi-am dat seama că mi-am dorit ca şi copiii noştri să aibă copilăria noastră, cu viaţă emoţională; am zis că este important pentru ei să aibă ceva mai normal decât acolo. Din punct de vedere profesional America este extraordinară, ca pregătire în orice domeniu, dar la capitolul emoţional nu e pe lungimea mea de undă. Sună stupid pentru că mulţi pleacă pentru copii.“ Crede că sunt şcoli foarte bune şi aici – un procent mic raportat la numărul populaţiei.

  • Un român a inventat un aparat care îţi spune ce personalitate ai şi pentru ce job eşti cel mai potrivit

    Tata ar fi vrut să urmez o carieră în armată, mama m-a văzut IT-ist. Între timp eu m-am făcut jurnalist, iar MindMi se pare că nu mi-ar contrazice alegerea. MindMi este un sistem inventat de Dumitru Grigore, inginer fizician, care după mai mulţi ani de cercetare şi teste a  găsit o metodă mai rapidă de a determina profilul psihologic şi înclinaţia unei persoane către o anumită carieră, către un anumit job.

    MindMi este un sistem care furnizează informaţii despre profilul psihologic al examinatului (ce fel de personalitate este – coleric, sangvin, flegmatic sau melancolic – şi poate da informaţii şi la nivelul compabilităţii între profilul respectiv şi profilul jobului pentru care aplică, potrivit lui Alexandru Galoş, CEO al Psychometric Systems, compania ce produce şi comercializează MindMi.

    Cine ar putea utiliza un asemenea produs şi de ce ar avea nevoie cineva de aşa ceva?  „În bănci, de exemplu, pentru anumite poziţii se cere un profil psihologic. Nu poţi să ignori o analiză foarte pertinentă la momentul angajării, pentru că este foarte greu de dat afară un om apoi. Un alt element adus de produsul nostru este optimizarea în cadrul unei companii, în cazul în care un angajat nu se potriveşte pe domeniul unde lucrează în prezent“, afirmă Galoş, privindu‑mă din spatele lentilelor heliomate ale ochelarilor. „Toată lumea dă vina pe chimie când lucrurile nu merg bine între angajaţii dintr-un departament, dar nimeni nu ştie ce este acea chimie. În raportul de compatibilitate de grup generat de MindMi poţi vedea dacă profilul psihologic al unui angajat este valid cu al altuia. Care este cel mai compatibil într-un grup şi cel mai puţin compatibil. Dar asta nu înseamnă că acel angajat trebuie dat afară, ci poate nu se află la locul potrivit“, adaugă el.

    CUM FUNCŢIONEAZĂ? Produsul este format din două componente: una hardware (un scanner de mâini) şi una software (aplicaţia web). Pe site-ul companiei se susţine că „Dumitru Grigore a demonstrat experimental că trăsăturile şi dimensiunile psihologice pot fi măsurate prin intermediul unui dispozitiv noninvaziv de scanare a mâinilor, utilizând principiul activ al activităţii glandelor sudoripare drept manifestare periferică a activării neuronale“, adică în traducere liberă creierul primeşte impulsuri de la maşinărie şi trimite înapoi un răspuns, iar „Dumitru Grigore a descoperit cum să interpreteze răspunsul dat de creier în rapoarte psihologice“, spune Alexandru Galoş.

    Subiectul îşi plasează mâinile timp de cinci minute pe scannerul dotat cu mai mulţi senzori, apoi se analizează şi se transpun datele într-o varietate de tipare şi profiluri psihologice. Datele scanării sunt salvate în cloud  şi pe baza lor compania poate genera diferite rapoarte, ce se bazează pe 62 de indicatori psihologici, în funcţie de ce este de interes pentru angajator. În prezent, pe platformă există 7 rapoarte şi 3 se află în lucru. La livrare, produsul (hardware şi software) vine cu 600 de puncte valorice, iar generarea unui anumit raport costă un anumit număr de puncte. De exempul, raportul de personalitate generat după scanarea mea costă 80 de puncte, iar raportul potenţialului inteligenţei emoţionale costă 30 de puncte ş.a.m.d. După consumarea celor 600 de puncte, clientul va trebui să cumpere altele.

    În urma experimentului mi-a fost dezvăluit tipul de caracter dominant în personalitatea mea, ce înseamnă acest lucru şi care ar fi atitudinile, meseriile recomandate pentru o asemenea personalitate. Aşadar am aflat că jurnalismul s-ar potrivi firii mele curioase, exploratoare. „Înainte de a veni la un interviu de angajare fiecare îşi pune un scut, vrea să pară cel mai deştept, cel mai frumos, dar angajatorul spune: «Bun, dar câte prune ai în buzunar? Vreau să lucrez 10 ani de zile cu tine şi să te cunoscut mai bine»“, spune Galoş. De asemenea, el mai punctează faptul că o persoană nu poate păcăli aparatul. „Omul nu reuşeşte să filtreze răspunsul dat de creier, noi nu am găsit pe nimeni care la o scanare să fie într-un fel şi la o a doua scanare să fie într-un alt fel.“

     

  • Job-ul cu salariu de 240.000 de euro şi trei luni de concediu pe care nimeni nu îl vrea

    Un salariu anual de peste 240.000 de euro (190.000 de lire sterline), trei luni de vacanţă şi nicio noapte nedormită sunt câteva dintre caracteristicile unui loc de muncă oferit într-o zonă idilică din Noua Zeelandă. Totuşi, postul nu a atras niciun angajat, scriu jurnaliştii de la The Independent.

    Postul despre care scrie publicaţia este de medic în Insula de Nord a Noii Zeelande. Medicul ce activează în prezent în zonă, Alan Kennym a declarat că serviciile sale au explodat în ultimul an, dar nu a găsit pe nimeni care să îl ajute.

    ”Pot să le ofer un salariu cu adevărat bun, este incredibil. Am din ce în ce mai mulţi pacienţi şi câştig din ce în ce mai mulţi bani. La sfârşitul zilei, ajung la concluzia că sunt totuşi prea mulţi pacienţi pentru mine”, a declarat publicaţiei New Zealand Herald Kennym. Medicul spune că pe listele sale are până acum 6.000 de pacienţi.

    ”Îmi iubesc munca şi aş vrea să mi-o desfăşor în continuare aici, dar nu fac faţă fără ajutorul unui alt medic; mă lovesc de un zid în încercarea de a atrage aici alţi doctori”, a spus el.

    În mod normal, un medic generalist din Noua Zeelandă câştigă între 60.000 şi 95.000 de lire sterline; totuşi, în pofida ofertei generoase pe care a făcut-o, dr. Kenny a declarat că nu a primit nicio aplicaţie în ultimele patru luni.

    Izolarea, lipsa şcolilor şi serviciile de Internet slab dezvoltate sunt câteva din motivele pentru care medicii evită zona rurală a Noii Zeelande, potrivit The Guardian.

     

    CELE MAI INTERESANTE GALERII FOTO

    Călătorie spectaculoasă pe cel mai mare râu subteran aflat într-o peşteră – GALERIE FOTO

    Fotografii incredibile ale şahului din Iran şi ale haremului său – GALERIE FOTO

    Titanicul se pregăteşte de un nou drum. Va pleca din Jiangsu, China, pâna la Dubai – GALERIE FOTO

    Cea mai izolată localitate din lume. Acolo trăiesc 800 de oameni – GALERIE FOTO

    Imagini din epoca de aur: cum se distrau oamenii din URSS în anii ’70 şi ’80 – GALERIE FOTO

    Cum arată yachtul secret al lui Steve Jobs – GALERIE FOTO

    Imagini incredibile cu tribul care nu a fost atins de lumea modernă – GALERIE FOTO

    Cum arată noul avion privat de 20 de milioane de dolari al lui Jackie Chan – GALERIE FOTO

    Viaţa în cel mai poluat oraş din lume unde temperatura medie anuală este -10 grade Celsius – GALERIE FOTO

     

     

     

     

  • O tânără a mers la un interviu. La final, i-a pus directorului trei întrebări „esenţiale”. Când le-a auzit, acesta a angajat-o pe loc

    De cele mai multe ori, la finele unui interviu, managerul care se ocupă de angajări îl va întreba pe candidatul din faţa sa dacă are întrebări. Cei mai mulţi candidaţi folosesc această oportunitate pentru a se interesa de salariu sau de „fişa postului”. David Melancon, CEO al portalului btr., o platformă de evaluare a performanţelor unor companii, dă exemplul tinerei angajate după ce i-a pus angajatorului cele trei întrebări „esenţiale”. „Sunt întrebări pe care, de obicei, nimeni nu le pune”, a daugă el.

    În opinia sa, orice candidat ar trebui să pună aceste întrebări, astfel încât să se convingă dacă îşi doreşte cu adevărat să lucreze pentru o anumită companie.

    Află aici care sut cele trei întrebări esenţiale pe care le-a pus o tânără la interviu şi a fost angajată pe loc de director