BusinessMagazin

Tag: tata

  • Un tânăr de 21 de ani este pe cale să revoluţioneze industria aeriană

    Mai târziu, a dezvoltat o obsesie pentru simulatoarele de zbor – când era adolescent s-a alăturat Young Eagles (Tinerii Vulturi), un program care îi învaţă pe aviatorii aspiraţi cum să piloteze mici avioane Cessna.

    Hobby-ul a devenit greu de susţinut pe măsură ce a crescut. ”Să pilotezi un avion nu este acelaşi lucru cu a merge pe bicicletă – nu poţi să faci pauze de pregătire”, spune Futernick. ”Trebuie să faci acest lucru în mod constant, pe parcursul întregului an, pe măsură ce am crescut, a devenit dificil pentru mine să fac acest lucru.”

    În cele din urmă, a început să lucreze pentru businessul familiei, o firmă de imobiliare şi de management logistic. A studiat Marketingul, psihologia şi finanţele la Şcoala de business Stern, din cadrul New York University. În cele din urmă, fascinaţia lui pentru avioane l-a propulsat pe o traiectorie diferită – una care îmbină spiritul lui antreprenorial cu pasiunea pentru aviaţie.

    În 2016, când avea doar 20 de ani, a fondat ZED Aerospace, un start-up cu sediul central în Miami, axat pe dezvoltarea tehnologiilor de zbor inovatoare. Acesta este finanţat de investitori din Statele Unite, Europa şi Orientul Mijlociu. Primul produs al companiei, Aura, ţinteşte să umple golul dintre transportul comercial şi serviciile de chartere private. Start-up-ul promite să livreze călătorii aeriene luxoase la preţuri relativ accesibile, scrie Forbes.

    Este planificat ca acest serviciu să înceapă în 2019 – decolările şi aterizările vor fi exclusiv de pe aeroporturi private – care vor deservi iniţial oraşe precum Miami, New York, Chicago, Atlanta, Los Angeles şi Denver. În următorul an, este planificată o extindere a serviciului în Las Vegas, San Francisoc, Seattle, Boston şi Houston.

    Operate de Presidential Aviation, fiecare dintre aeronavele Aura au două cabine pentru clasa I, care acomodează 21 de pasageri şi oferă cel mai amplu spaţiu pentru zboruri comerciale din Statele Unite şi WAVE – cabina semnătură a companiei. Cu doar opt locuri, WAVE oferă o experienţă similară unui avion privat, la preţul unui zbor normal.

    Membrii Aura pot să îşi facă un număr nelimitat de rezervări şi să se bucure de preţuri fixe pentru toate rutele, având totodată parte de alegerea locului din avion şi de o politică flexibilă de anulări.

    Pentru a deveni membru Aura, un pasager trebuie să plătească o taxă iniţială de 700 de dolari şi o taxă lunară de 250 de dolari (cei care plătesc însă până 31 iulie beneficiază de o reducere şi vor plăti doar 100 de dolari pe lună. Spre comparaţie, Jet Smarter, cel mai mare competitor al Aura – are o taxă iniţială de 3.000 de dolari şi o taxă anuală de 4.950 de dolari pentru membershipul individual.Preţurile biletelor de avion pentru cei care sunt membri Aura variază de la 280 de dolari, la 580 de dolari pentru clasa I şi 600 de dolari pentru clasa WAVE.

  • O poveste uluitoare: A crescut fără curent sau apă potabilă, dar a reuşit să pornească DE LA ZERO companii de MILIARDE DE DOLARI

    Stewart Butterfield, fondatorul companiilor de tehnice Flickr şi Slack, este astăzi unul dintre antreprenorii de succes din Silicon Valley, cu o avere de aproape două miliarde de dolari. 

    Totuşi, Butterfield a crescut în condiţii grele, după ce tatăl său s-a decis să fugă din SUA în Canada, pentru a evita să servească în războiul din Vietnam. El a locuit împreună cu părinţii săi într-o cabină de lemn dintr-o pădure, şi timp de trei ani nu au avut apă curentă si electricitate.

    Pe când Butterfield avea şapte ani, părinţii săi au decis să se mute în Victoria, Canada.Tot atunci, antreprenorul a primit primul său computer şi a început să înveţe programare, folosindu-se de publicaţii cu profil tehnic. Iniţial, a creat jocuri simple.

    În perioada liceului, şi-a pierdut însă interesul pentru computere, şi s-a decis să studieze filosofia la Universitatea Victoria, apoi a urmat cursuri de master la Cambridge, în Marea Britanie.

    În 1997, chiar când se pregătea să aplice pentru un post de profesor de filosofie, internetul a prins avânt şi tot mai mulţi prieteni de-ai săi se îndreptau spre domenii din mediul online, unde se câştiga de două-trei ori mai mult decât în învăţământ.

    Butterfield s-a decis să renunţe la ideea de a deveni profesor şi s-a întors la vechea sa pasiune. După ce a lucrat ca web designer timp de câţiva ani, în 2002 a lansat un joc online împreună cu viitorul co-fondator al Flickr, Caterina Fake, pe atunci soţia sa. Jocul nu a avut însă succesul scontat, aşa că cei doi şi-au pierdut toţi banii. Totuşi, nu au abandonat ideea de a face bani în online, aşa că în 2004 au lansat Flickr, un serviciu destinat pentru depozitare şi utilizare ulterioară de către utilizator a fotografiilor digitale şi a clipurilor video. Faptul că tot mai multe companii lansau telefoane cu cameră foto şi din ce în ce mai mulţi oameni se abonau la servicii de intenet a impulsionat creşterea companiei. Un an mai târziu, fondatorii Flickr au vândut firma către Yahoo, pentru suma de 25 de milioane de dolari, dar Butterfield spune că a fost o decizie greşită, deoarece crede că ar fi putut obţine o sumă mult mai mare dacă ar fi aşteptat mai mult.

    În 2009, după ce a experimentat un nou eşec cu un joc online, lui Butterfield i-a venit ideea de a crea o platformă de comunicare în reţea, destinată în special angajaţii companiilor, Slack, care are în prezent opt milioane de utilizatori zilnic, dintre care trei milioane optează pentru servicii aveansate cu plată, şi peste 70.000 de clienţi sunt reprezentaţi de corporaţii. IBM, Samsung, 21st Century Fox şi Marks & Spencer sunt doar câteva dintre numele mari care folosesc Slack, evaluată în prezent la peste cinci miliarde de dolari.

    Chris Green, un consultant şi analist tehnologic al Bright Bree, spune că este un caz rar ca un antreprenor să lanseze un proiect de succes după un eşec, şi cu atât mai puţin, să reuşească asta de două ori. Principalul “rival” al platformei Slack este un serviciu gratuit oferit de Microsoft, inclus în pachetul Office 365, dar şi Zoom, o platformă care oferă servicii la un preţ asemănător.

    În prezent, Stewart Butterfield deţine o avere de circa 2 miliarde de dolari însă, conform spuselor sale, încearcă să trăiască cât mai simplu. “Mă simt cu adevărat vinovat când cheltuiesc prea mulţi bani.”

     

  • Cum trăieşte acum fiul lui Pablo Escobar si ce s-a întâmplat cu averea de zeci de miliarde de dolari a tatălui său

    Se pare însă că moartea sa nu le-a pus capăt. Fără a putea şterge amprenta pe care tatăl său i-a lăsat-o asupra întregului viitor, Juan Pablo Escobar, fiul acestuia, a avut de luat o decizie fără drept de apel. 

    Banii sau Viaţa? Aşa suna „oferta” pe care conducătorii cartelului Cali i-au făcut-o fiului celebrului traficant. Lunând în considerare faptul că Juan Pablo Escobar este încă în viaţă, este lesne de înţeles care a fost răspunsul său.  Dreptul la viaţă şi l-a putut obţine doar prin decizia de a renunţa la imensa avere a tatălui său, pe care a trebuit să o cedeze celor care s-au desprins chiar din cartelul Medellin, condus de Pablo Escobar. Juan Pablo Escobar a ales să ducă o viaţă anonimă în Argentina.

    Despre moartea tatălui său, Juan Pablo Escobar susţine că nu corespunde variantei cunoscute de publicul larg. „El nu a murit aşa cum ni s-a spus. Întotdeauna mi-a spus că, în situaţia în care ar fi prins, se va sinucide. Mi-a mărturisit că are 15 gloanţe în pistol, 14 pentru duşmani şi unul pentru el însuşi. Niciodată nu folosea telefonul când se ascundea, însă în ziua morţii sale, l-a folosit de peste şapte ori, ştiind că apelul va fi urmărit. Cu siguranţă a vrut să fie găsit cu un scop”, povesteşte fiul traficantului.

    El adaugă: „Am vorbit cu medicii legişti care ne-au spus că au fost ameninţaţi de statul columbian pentru a schimba autopsia şi că au existat semne clare de sinucidere, cum ar fi prezenţa prafului de puşcă pe piele, care nu apare în cazul în care împuşcătura vine din afară. Există documente clasificate care arată că poliţia naţională columbiană nu spune adevărul despre modul în care s-au petrecut faptele”, adaugă Juan Pablo Escobar.

    Juan Pablo Escobar se declară nemulţumit de faptul că este, în continuare, asociat cu imaginea tatălui său şi cu crimele acestuia, chiar dacă şi-a cerut personal scuze victimelor traficului de droguri: „Marea crimă este rudenia. Nu sunt suficienţi 24 de ani de comportament ireprosabil, de muncă ca arhitect, designer industrial, scriitor şi pacifist. Sunt întristat că, după atâţia ani, nu îmi sunt recunoscute propriile acţiuni, şi nu cele ale tatălui meu.

    Despre poveştile iscate în jurul numelui tatălui său, Juan Pablo Escobar spune că sunt departe de realitate. „El este înfăţişat ca un super-erou, care se ascundea în locuinţe de lux, dar această variantă se potriveşte mai degrabă unui scenariu de Hollywood. În realitate, tatăl meu alegea să se ascundă în cocinile porcilor şi în locuri în care stau oamenii săraci, în niciun caz milionarii ca el.

    În afacerile lui Pablo Escobar a fost implicat şi un nume celebru şi anume, cântăreţul şi actorul Frank Sinatra, despre care Juan Pablo Escobar spune că era persoana de contact a unuia dintre partenerii tatălui său. El adaugă că artistul este dovada vie că nu doar latino-americanii sunt implicaţi în astfel de afaceri murdare, aşa cum se vehiculează adesea. Fiul lui Pablo Escobar susţine şi că există o legătură indiscutabilă între traficul de droguri şi lumea politică, despre aceasta spunând că este cea mai mare mafie organizată.

     

  • Povestea omului care a creat o companie cu 100.000 de angajaţi

    Vagit Iusufovici Alekperov s-a născut pe 1 septembrie 1950, în Baku, Azerbaidjan, unul dintre primele centre ale industriei petroliere internaţionale. Provine dintr-o familie mixtă, tatăl fiind azer, de credinţă musulmană, iar mama sa, rusoaică ortodoxă.

    Urmând exemplul tatălui său, care a murit pe când el era copil şi lucrase toată viaţa pe câmpurile petroliere, Alekperov a obţinut primul său job în industria petrolieră la doar 18 ani. În 1974, a absolvit cursurile Institutului de Petrol şi Chimie din Azerbaidjan, fiind licenţiat în inginerie. În anii studenţiei a lucrat în condiţii extreme, ca operator de foraje, pe platformele petroliere ale companiei regionale Kaspmorneft, din zona Mării Caspice. În urma unei explozii, a fost la un pas de a-şi pierde viaţa, însă a reuşit să se salveze înotând din apele învolburate ale mării.

    În 1979, Alekperov s-a mutat în vestul Siberiei şi s-a angajat la compania de petrol şi gaze Surgutneftegaz, unde a lucrat timp de şase ani, timp în care a avansat şi a reuşit să îşi câştige reputaţia de expert în domeniu. În 1985 a devenit primul director general adjunct al companiei de producţie Bashneft. Doi ani mai târziu, în 1987, a devenit director general al unei companii nou-create, Kogalymneftegaz.
    În 1990, Alekperov a fost numit ministru al industriei de petrol şi gaze a Uniunii Sovietice şi a devenit cel mai tânăr ministru al energiei din istoria Uniunii Sovietice.

    Din această funcţie, Alekperov a dirijat formarea primei companii energetice de stat, Langepas-Uray-Kogalymneft, înfiinţată pe 25 noiembrie 1991 ca subsidiară a Ministerului de Combustibil şi Energie. În aprilie 1993, Langepas-Uray-Kogalymneft a devenit compania de petrol Lukoil, iar Alekperov a fost ales în funcţia de preşedinte, pe care o deţine şi în prezent.

    Alekperov este căsătorit cu Larisa Viktorovna Alekperova şi au împreună un fiu, Iusuf, născut în 1990. În vârstă de 67 de ani, Alekperov locuieşte în prezent în Rusia, la Moscova, şi deţine o avere de peste 17 miliarde de dolari. Ca mulţi alţi oligarhi ruşi, Alekperov a intrat în sistemul bancar, dar şi în mass-media. În mai 2006, a devenit unul dintre cei doi proprietari ai grupului financiar rusesc IFD Kapital.
    Lukoil a fost prima companie rusească care a achiziţionat o companie americană.

    Astfel, în noiembrie 2000, Lukoil a achiziţionat Getty Petroleum Marketing şi cele 1.300 de staţii de benzină din Statele Unite deţinute de respectiva companie. De asemenea, este a doua cea mai mare companie din Rusia, după Gazprom, şi cea mai mare întreprindere privată din ţară, din punctul de vedere al veniturilor. Pe plan internaţional, este cel mai mare producător de ţiţei.

    În 2012, compania a produs aproape 90 de milioane de tone de petrol pe zi. Lukoil are peste 100.000 de angajaţi şi operează în circa 40 de ţări la nivel mondial. În 2017, compania Lukoil a avut venituri de aproape 75 de miliarde de dolari şi un profit de peste 3 miliarde de dolari. 

    Pe plan local, Lukoil a intrat în 1998, după ce a achiziţionat 51% din acţiunile rafinăriei Petrotel Ploieşti, contra sumei de 53 de milioane de dolari.

  • Povestea fondatorului unuia dintre cei mai mari producători de bere din lume

    Cu o istorie de circa 150 de ani, bazele grupului Heineken au fost puse de olandezul Gerard Adriaan Heineken, care a cumpărat cel mai mare producător de bere din Amsterdam şi l-a rebranduit după numele său. Cu strategii de producţie, export şi marketing bine puse la punct, Heineken a devenit, în timp, unul dintre marii jucători în producţia berii la nivel global; dar asta pe parcursul a trei generaţii. Heineken international, care vinde peste 170 de mărci în circa 65 de ţări, a încheiat 2015 cu venituri de 20,511 miliarde de euro şi 1,892 de miliarde de euro profit net.

    Gerard Adriaan Heineken, născut în 1841, a fost fiul unui om bogat, Cornelius Heineken, şi al Annei Geertruda Van den Paauw. După moartea tatălui său, Heineken şi-a convins mama să cumpere cea mai mare berărie din Amsterdam, pe care a numit-o Heineken and Co. De Hooiberg a fost fondată în 1592 şi la momentul achiziţiei de către Heineken era cea mai mare dintre cele 69 de berării din Amsterdam şi vecinătate. Pasionat de inovaţie, Heineken a călătorit de-a lungul şi latul Europei pentru a găsi cele mai bune ingrediente pentru berea sa. A găsit în Germania o nouă tehnologie de producţie; a început şi să folosească drojdie de cea mai bună calitate. Cu o creştere rapidă a vânzărilor, berăria din centrul Amsteradmului a devenit prea mică; cu un avânt puternic, Heineken a demarat construcţia unei fabrici mult mai mari, departe de centrul oraşului, care a fost activă până recent, când a fost renovată şi a devenit un spaţiu de birouri. Producătorul de bere a fost una dintre primele companii care şi-a făcut propriul laborator.

    Competiţia începea să crească, iar numărul de fabrici producătoare de bere au depăşit mia; astăzi, în Olanda, mai sunt circa 30 de berării. În 1893, când Gerard Heineken a murit, fabrica sa de bere era una dintre cele mai mari şi cele mai importante din ţara lalelelor. Cu toate acestea, a fost nevoie de mai mult de o generaţie înainte ca Heineken să ajungă recunoscută la nivel mondial. Iar de asta s-a ocupat, în principal, nepotul său, Alfred Henry Freddy Heineken. Când s-a întors de la studii din SUA, în 1941, Freddy a început să lucreze la fabrica de bere a bunicului său, în perioada când aceasta nu mai era deţinută de familia Heineken. Henry Pierre, tatăl lui Freddy, care era alcoolic, a vândut compania, pe care a condus-o, la rândul său, din 1914 până în 1940.

    Când a împlinit 18 ani, Freddy Heineken a pornit de la zero în compania bunicului său, începând de la căratul sacilor de hamei, cu speranţa ca într-o zi Heineken să devină din nou a familiei. Cu  paşi mărunţi, a avansat până la funcţia de şef al biroului reprezentativ din New York, unde s-a axat, în principiu, pe marketing. Ulterior, a cumpărat în secret acţiuni ale companiei la bursă, astfel încât, în 1954, producătorul de bere a revenit în proprietatea familiei. Alfred Heineken a jucat un rol esenţial în extinderea agresivă a companiei la nivel mondial, axându-se pe strategii precum ambalajele ingenioase sau solganurile puternice folosite în reclamele televizate. Heineken a fost prima bere europeană importată de SUA şi, odată cu căderea zidului din Berlin, piaţa est – europeană a devenit o nouă ţintă profitabilă a companiei. Atunci când s-a retras din poziţia sa de conducere din cadrul companiei, în 1989, fabrica de bere era a treia cea mai mare din lume, iar Freddy Heineken unul dintre cei mai mari miliardari ai Olandei. Era pasionat de automobile şi avioane private, dar a fost o persoană discretă; a murit la 78 de ani, în 2002.

    În 2012, Heineken a devenit liderul producătorilor de bere pe piaţa asiatică, depăşind Asia-Pacific. Astăzi, în acţionariatul Heineken International se află fiica lui Alfred, Charlene de Carvalho – Heineken, femeie de afaceri, care deţine 25% din acţiunile producătorului de bere, al treilea cel mai mare la nivel mondial. Ea este cea mai bogată femeie din Regatul Unit (reşedinţa actuală), cu o avere netă de 12,3 miliarde de dolari, conform Forbes. Charlene Heineken a deţinut şi conducerea companiei, până în 2005, când „cea mai importantă decizie a fost găsirea unui alt CEO”, după cum a declarat ea presei, şi l-a numit pe Jean-François van Boxmeer, care până atunci fusese membru al executivului companiei.

    Heineken a primit mai multe oferte de preluare, cea mai recentă de la SABMiller Plc, lider pe acest segment de piaţă, ofertă care a fost respinsă. Orice potenţială preluare a Heineken ar avea nevoie de aprobarea familiei care a înfiinţat compania. Pe lângă fiica lui Alfred, din „familia Heineken” fac parte şi Michel, soţul acesteia, şi fiul lor Alexander, care a intrat în consiliul director în 2003. „Heineken este primul lucru la care mă gândesc dimineaţa, când mă trezesc, şi ultimul lucru înainte să adorm”, a declarat Alexander, care şi-a propus să ducă mai departe afacerea familiei.
     

  • Antonia şi Alex Velea, obligaţi să plătească pensie alimentară propriilor copii

    Recent, Alex Velea a câştigat procesul prin care devine legal tatăl copiilor pe care-i are cu Antonia, dat fiind că aceasta este încă măritata oficial cu Vincenzo Castellano. Dominic (3 ani) şi Akim Alexandru (1 an) vor purta numele de familie al tatălui lor, urmând ca certificatele de naştere ale acestora să fie modificate.

    Tot în hotărârea judecatorească este specificată şi o sumă minimă pe care cei doi părinţi biologici trebuie s-o atribuie lunar pentru creşterea şi educarea copiilor. Aceasta este de 1/6 din veniturile nete încasate de Antonia şi Alex, adică suma minimă legală stabilită ca pensie alimentară în cazurile de separare sau divorţ, consemnează un ziar monden.

    Cititi mai multe pe www.one.ro

  • Cum trăieşte acum fiul lui Pablo Escobar si ce s-a întâmplat cu averea de zeci de miliarde de dolari a tatălui său

    Se pare însă că moartea sa nu le-a pus capăt. Fără a putea şterge amprenta pe care tatăl său i-a lăsat-o asupra întregului viitor, Juan Pablo Escobar, fiul acestuia, a avut de luat o decizie fără drept de apel. 

    Banii sau Viaţa? Aşa suna „oferta” pe care conducătorii cartelului Cali i-au făcut-o fiului celebrului traficant. Lunând în considerare faptul că Juan Pablo Escobar este încă în viaţă, este lesne de înţeles care a fost răspunsul său.  Dreptul la viaţă şi l-a putut obţine doar prin decizia de a renunţa la imensa avere a tatălui său, pe care a trebuit să o cedeze celor care s-au desprins chiar din cartelul Medellin, condus de Pablo Escobar. Juan Pablo Escobar a ales să ducă o viaţă anonimă în Argentina.

    Despre moartea tatălui său, Juan Pablo Escobar susţine că nu corespunde variantei cunoscute de publicul larg. „El nu a murit aşa cum ni s-a spus. Întotdeauna mi-a spus că, în situaţia în care ar fi prins, se va sinucide. Mi-a mărturisit că are 15 gloanţe în pistol, 14 pentru duşmani şi unul pentru el însuşi. Niciodată nu folosea telefonul când se ascundea, însă în ziua morţii sale, l-a folosit de peste şapte ori, ştiind că apelul va fi urmărit. Cu siguranţă a vrut să fie găsit cu un scop”, povesteşte fiul traficantului.

    El adaugă: „Am vorbit cu medicii legişti care ne-au spus că au fost ameninţaţi de statul columbian pentru a schimba autopsia şi că au existat semne clare de sinucidere, cum ar fi prezenţa prafului de puşcă pe piele, care nu apare în cazul în care împuşcătura vine din afară. Există documente clasificate care arată că poliţia naţională columbiană nu spune adevărul despre modul în care s-au petrecut faptele”, adaugă Juan Pablo Escobar.

    Juan Pablo Escobar se declară nemulţumit de faptul că este, în continuare, asociat cu imaginea tatălui său şi cu crimele acestuia, chiar dacă şi-a cerut personal scuze victimelor traficului de droguri: „Marea crimă este rudenia. Nu sunt suficienţi 24 de ani de comportament ireprosabil, de muncă ca arhitect, designer industrial, scriitor şi pacifist. Sunt întristat că, după atâţia ani, nu îmi sunt recunoscute propriile acţiuni, şi nu cele ale tatălui meu.

    Despre poveştile iscate în jurul numelui tatălui său, Juan Pablo Escobar spune că sunt departe de realitate. „El este înfăţişat ca un super-erou, care se ascundea în locuinţe de lux, dar această variantă se potriveşte mai degrabă unui scenariu de Hollywood. În realitate, tatăl meu alegea să se ascundă în cocinile porcilor şi în locuri în care stau oamenii săraci, în niciun caz milionarii ca el.

    În afacerile lui Pablo Escobar a fost implicat şi un nume celebru şi anume, cântăreţul şi actorul Frank Sinatra, despre care Juan Pablo Escobar spune că era persoana de contact a unuia dintre partenerii tatălui său. El adaugă că artistul este dovada vie că nu doar latino-americanii sunt implicaţi în astfel de afaceri murdare, aşa cum se vehiculează adesea. Fiul lui Pablo Escobar susţine şi că există o legătură indiscutabilă între traficul de droguri şi lumea politică, despre aceasta spunând că este cea mai mare mafie organizată.

     

  • Altă Lara, aceeaşi Croft

    Facem cunoştinţă cu o Lara Croft tânără, pasionată de arheologie, care nu e însă foarte sigură de cum va arăta viitorul ei. În urma unui incident cu autorităţile, ea ajunge în compania Anei Miller (Kristin Scott Thomas), cea care conduce compania pornită de tatăl Larei. Acesta lipseşte de ani buni, fiind dat dispărut în timp ce încerca să găsească mormântul pierdut al lui Himiko, o puternică regină din Japonia; Lara nu acceptă însă că tatăl său a murit şi pleacă în căutarea acestuia.
    Diferenţa majoră faţă de filmele ce o aveau ca protagonistă pe Angelina Jolie este că Roar Uthaug se concentrează mai mult pe defectele Larei, aşa cum ar fi statura ei, decât pe abilităţile ei ieşite din comun.
    Alegerea Aliciei Vikander pentru rolul Larei Croft e una corectă din punctul meu de vedere, pentru că franciza avea nevoie de o faţă nouă, care să nu fie încă asociată multor filme. Poate părea surprinzător ceea ce am scris, având în vedere că Vikander a câştigat deja un premiu Oscar pentru interpretarea sa din The Danish Girl; ea nu a fost însă imaginea vreunui blockbuster, preferând rolurile complexe în locul celor superficiale. A fost o decizie bună până acum, zic eu, şi sunt curios cum va evolua cariera ei după episodul Tomb Raider.
    Aici, Vikander îşi face treaba destul de bine, găsind echilibrul între agresivitate şi fragilitate. Nu e aceeaşi Lara Croft pe care spectatorii şi-o aminteau din filmele cu Jolie, iar asta e foarte bine; filmele care tratează originea personajelor trebuie să îţi prezinte omul de dinainte de erou, cel care ezită şi îşi pune semne de întrebare înainte de a se arunca în cine ştie ce aventură.
    Şi pentru că am vorbit la început la apetitul americanilor pentru relansarea unor filme de succes, anul acesta vă mai puteţi aştepta la versiuni noi ale unor poveşti vechi cu Peter Pan, Grinch, Corbul, The Grudge, Re-Animator, Robin Hood sau Sherlock Holmes.
    Revenind la Tomb Raider, am remarcat că multe scene spectaculoase din film seamănă extrem de mult cu cele folosite pentru a promova seria de jocuri Tomb Raider. Nu ştiu dacă e o întâmplare şi nu ştiu cât din acţiunea prezentată în joc se regăseşte şi în film, dar mi s-a părut o idee bună.
    Pe de altă parte, vorbim de un film bazat pe un joc, iar asta înseamnă că la un moment dat va trebui să renunţi la sentimentul de realism şi să le dai oamenilor spectacolul pentru care au plătit biletul de acces. Lara Croft trebuie să sară din avioane în flăcări şi să doboare, de una singură, câte 10-20 de adversari, altfel n-ar mai fi Lara Croft.
    O să concluzionez spunând că Tomb Raider e un film care va fi pe placul celor care urmăresc aventuri nerealiste, cu personaje care au puteri supranaturale şi cu întâmplări care pun la grea încercare logica. Pe scurt, ar trebui să aibă destul de mulţi fani.

    Nota: 7/10

  • Povestea indianului care a studiat în patru ţări şi a creat un conglomerat de miliarde de dolari

    J.R.D. Tata s-a născut pe 29 iulie 1904 în Paris, fiind al doilea copil al lui Ratanji Dadabhoy Tata şi al soţiei sale de origine franceză, Suzanne „Sooni” Brière. Tatăl său a fost văr primar al lui Jamsetji Tata, un pionier al industriei indiene. J.R.D. Tata şi-a petrecut mare parte din copilărie în Franţa. A studiat în cadrul şcolii Janson De Sailly din Paris, iar ulterior a fost educat în Londra, Japonia, Franţa şi India. În octombrie 1932, după ce mama sa a murit, tatăl lui Tata a decis să îşi mute familia în India şi să îl trimită pe J.R.D. la studii în Anglia, în octombrie 1923.

    Tânărul s-a înscris la o şcoală de gramatică, fixându-şi ca obiectiv să studieze ingineria la Cambridge. La scurt timp după ce cursul de gramatică s-a încheiat şi spera să fie acceptat la universitatea britanică, în Franţa s-a aprobat o lege prin care toţi bărbaţii de origine franceză sub 20 de ani erau obligaţi să îndeplinească serviciul militar. Ca cetăţean francez, J.R.D. trebuia să se înroleze în armată pentru cel puţin un an.

    După ce s-a înrolat în Armata Franceză, a fost trimis într-un regiment numit Spahis. Colonelul regimentului a aflat în scurt timp că Tata poate nu doar să citească şi să scrie în franceză şi engleză, dar şi să dactilografieze, prin urmare l-a desemnat secretar al biroului său. După o perioadă de 12 luni de serviciu în Armata Franceză, a vrut să meargă la Cambridge pentru a-şi continua educaţia, dar tatăl său a decis să îl aducă înapoi în India, unde s-a alăturat companiei Tata & Sons ca ucenic neplătit în 1925. În 1929, J.R.D. Tata a renunţat la cetăţenia franceză, a devenit cetăţean  indian şi a fost angajat în cadrul companiei. În 1930 s-a căsătorit cu Thelma Vicaji, fiica lui Jack „Prinţul” Vicaji, un avocat pe care l-a angajat ca să îl apere de acuzaţia de a-şi fi condus Bugatti-ul cu viteză prea mare pe principala promenadă din Mumbai (pe atunci denumit Bombai), Marine Drive.

    Inspirat de pionierul Louis Blériot, Tata a luat lecţii de zbor, iar pe 10 februarie 1929 a obţinut primul brevet de pilot emis în India. A devenit ulterior cunoscut drept părintele aviaţiei civile indiene, ca urmare a faptului că a fondat prima linie comercială a Indiei, Tata Arilines, în 1932 (companie ce avea să devină în 1946 Air India, linia aeriană naţională a Indiei). În 1938, la vârsta de 34 de ani, J.R.D a fost ales preşedinte al Tata & Sons, succedându-l pe unul dintre verii săi, funcţie ce l-a făcut şeful celui mai mare grup industrial din India.

    A condus astfel grupul de companii Tata, cu activitate în industria oţelului, ingineriei, energetică, industria chimică şi ospitalităţii vreme de mai multe decenii. Tata a devenit faimos pentru faptul că şi-a menţinut standardele etice în conducerea companiei şi pentru faptul că a refuzat să mituiască politicieni sau să se folosească de piaţa neagră. A început cu 14 companii sub conducerea sa, iar jumătate de secol mai târziu, pe 26 iulie 1988, când a părăsit compania, Tata & Sons era un conglomerat format din 95 de companii. Sub conducerea sa, activele grupului Tata au crescut de la 100 de milioane de dolari la 5 miliarde. În 1945, J.R.D. Tata a pus bazele Tata Motors, iar trei ani mai târziu Tata a lansat Air India International drept prima linie aeriană internaţională a Indiei. În 1953, guvernul indian l-a numit pe J.R.D. Tata drept preşedinte al Air India şi director de consiliu al Indian Airlines – o funcţie pe care a avut-o timp de 25 de ani.

    J.R.D. a fost renumit şi pentru modul în care şi-a tratat angajaţii – în 1956 a iniţiat un program de asociere a angajaţilor cu managementul, astfel încât angajaţii să aibă o voce mai puternică în afacerile companiei. Era convins de necesitatea binelui angajaţilor săi şi, în consecinţă, a expus principiile beneficiilor unei zile de muncă de opt ore şi a impus scheme de compensaţie în caz de accident şi de ajutor social care au fost ulterior acceptate ca cerinţe statutare în India. Tata a fost de asemenea un susţinător al declaraţiei puterilor emergente ale primului-ministru Indira Gandhi, în 1975, şi a fost şi membru fondator al corpului guvernator al Consiliului Naţional de Cercetări de Economie Aplicată din New Delhi – primul institut de politică economică independentă din India, fondat în 1956. În 1968, a fondat serviciile de consultanţă Tata, iar în 1987 a pus bazele Titan Industries.

    Tata a fost de asemenea administratorul fondului Sir Dorabji Tata de la lansarea acestuia, în 1932, pentru o perioadă de 50 de ani. Sub ghidarea lui, fondul a susţinut construirea primului spital destinat pacienţilor diagnosticaţi cu cancer din Asia, în Mumbai, în 1941, şi a fondat de asemenea Institutul Tata de Ştiinţe Sociale (TISS, 1936), Institutul Tata pentru Cercetări Fundamentale şi Centrul Naţional pentru Arte Performative.

     J.R.D. Tata a murit în Geneva, Elveţia, pe 29 noiembrie 1993 din cauza unei infecţii la rinichi. La moartea lui, parlamentul indian a fost suspendat în memoria sa – onoare acordată de obicei doar membrilor parlamentului.

  • Familia care şi-a regăsit fiica pierdută după 24 de ani: „De acum înainte tata este aici”. VIDEO emoţionant

    Femeia a intrat în legătură cu părinţii săi la începutul anului, după ce a citit online o postare despre căutarea lor disperată. Povestea a făcut înconjurul ţării şi foarte mulţi oameni au sărbătorit împreună cu cei trei reîntâlnirea.

    Wang Mingqing şi Liu Dengying erau vânzători de fructe şi îşi comercializau marfa lângă o şosea din sud-vestul oraşului Chengdu. Într-o zi foarte aglomeratp, Wang a fugit să schimbe nişte bani pentru un client, iar când s-a întors fetiţa nu a mai fost de găsit, scrie presa chineză.

    Wang şi soţia lui au petrecut ani îmntregi căutând-o pe fată în oraş, dar şi în regiunile înconjurătoare, au dat anunţuri în ziare şi au făcut multe apeluri online, iar în 2015 bărbatul a decis să îşi ia licenţa de taximetrist, iar în toată activitatea sa le-a povestit clienţilor despre Qifeng, a împărţit cartonaşe cu informaţii despre ea tuturor şi a afişat chiar un panou pe maşină în care îi ruga pe cei care au orice fel de detalii să îl anunţe negreşit. 

    Citeste continuarea pe www.gandul.info