Au fost zile grele pentru Roman Abramovici. Guvernul de la Londra i-a interzis accesul pe teritorul britanic şi i-a îngheţat activele, despărţindu-l de o colecţie impresionantă de maşini sport, de vila sa cu 15 dormitoare din buricul capitalei britanice, de apartamentul de lux cu vedere spre Tamisa şi de echipa de fotbal Chelsea, scrie National Public Radio, o organizaţie media prestigioasă din SUA.
Uniunea Europeană i-a interzis şi ea accesul în toate cele 27 de state membre şi îi blochează conturile. Rusul nu mai poate merge la refacere în călduţul Saint-Tropez sau la schi şi distracţii de iarnă în Chamonix. Ar putea rămâne şi fără supervila sa din cel mai turistic şi aglomerat cartier al New Yorkului. Iahturile-i sunt vânate. Un activist proucrainean din Spania a închiriat o barcă şi a încercat să deseneze graffiti pe vaporul de lux privat de 140 de metri, Solaris, ancorat într-un port din Barcelona. Deşi activistul n-a reuşit să facă ce şi-a propus, Abramovici a dat ordin ca iahturile sale să fie scoase din porturile europene şi duse în locuri sigure.
Abramovici însuşi a fugit pentru siguranţă spre est, înapoi, acasă în Rusia, una dintre puţinele naţiuni în care părea că mai este binevenit. Occidentul l-a acuzat că este apropiatul lui Putin, deşi el a negat. Iar, poate ca să-şi spele imaginea în ochii Vestului, sau poate ca să-i arate lui Putin că încă mai este un personaj important, poate folositor, s-a implicat ca intermediar în negocierile dintre Rusia şi Ucraina. Astfel, a ajuns în Turcia unde, aparent, a fost otrăvit.
A acuzat o orbire temporară. Toate acestea reprezintă cam multă publicitate nedorită pentru un om cu reputaţia de a evita atenţia lumii. Un orfan care a copilărit în tundra îngheţată a Siberiei, Abramovici a crescut cu nimic pentru a deveni un magnat cu o avere de 13 miliarde de dolari. Dar până la a ajunge acolo, a fost regele răţuştelor de cauciuc.
Mai tânăr decât cei mai mulţi din prima generaţie de „oligarhi” ruşi – aşa cum sunt numiţi oamenii de afaceri superbogaţi ai Rusiei – Abramovici a devenit cunoscut drept „oligarhul discret” deoarece, spre deosebire de mulţi dintre contemporanii săi plutocraţi, îşi ţinea capul jos. În anii 1990, Abramovici a devenit protejatul lui Boris Berezovschi, care a fost probabil cel mai puţin discret dintre oligarhi. Berezovschi era cunoscut pentru gura sa mare. În 2000, a făcut greşeala de a-l contesta în mod deschis pe noul preşedinte, şi anume pe Vladimir Putin, cineva pe care Berezovschi l-a ajutat decisiv în a fi ales în fruntea Rusiei.
Când Putin a lovit cu ciocanul, Berezovski a fost forţat să fugă din ţară – iar Abramovici, fidel (şi cu gura închisă) lui Putin, a preluat o mare parte din imperiul petrolier şi cel media ale lui Berezovschi. Deja fostul om de afaceri a rămas un critic gălăgios al lui Putin după ce s-a mutat la Londra. A fost găsit mort acolo în 2013, atârnat de un laţ în baie. Anchetatorii nu sunt siguri dacă a fost vorba de sinucidere sau crimă.
Un orfan care a copilărit în tundra îngheţată a Siberiei, Abramovici a crescut cu nimic pentru a deveni un magnat cu o avere de 13 miliarde de dolari. Dar până la a ajunge acolo, a fost regele răţuştelor de cauciuc. La propriu.
Cu excepţia lui Abramovici şi a altor câteva nume notabile, distribuţia personajelor care compun oligarhia Rusiei a fost înlocuită în mare parte după anii 1990, după ce Putin a început să cureţe selectiv pătura superbogată şi să-şi ungă proprii oligarhi în efortul de a-şi întări domnia.
Cu toate acestea, structura puterii rămâne aceeaşi. Este o relaţie simbiotică în care forţa economică a oligarhilor susţine puterea politică a preşedintelui rus, iar puterea preşedintelui susţine puterea economică a oligarhilor – ca un rege medieval care primeşte tribut de la aristocraţia sa în schimbul protecţiei sale. Este un aranjament pe care Occidentul a încercat să-l destrame prin sancţiuni.
Este imposibil de ştiut ce s-ar fi întâmplat cu Rusia într-un univers alternativ, unde tranziţia naţiunii la capitalism ar fi fost gestionată mai treptat şi mai corect, iar oligarhii nu ar fi preluat niciodată cârma economiei ruseşti. Dar aici, în acest univers, povestea lor este crucială pentru înţelegerea ascensiunii lui Putin.
Oligarhia rusă a apărut din haosul privatizărilor rapide din anii 1990. După căderea Uniunii Sovietice în 1991, preşedintele rus Boris Elţîn, lider în revolta împotriva comunismului, a trebuit să găsească cum să treacă de la o economie de comandă şi controlată la una de piaţă. Elţîn a apelat la economiştii ruşi Iegor Gaidar şi Anatoli Ciubais, care, cu ajutorul consilierilor occidentali, au pus la punct detaliile.
Au existat mulţi economişti – inclusiv Gaidar şi Ciubais înainte de a deveni oficiali guvernamentali – care credeau că tranziţia la capitalism ar trebui să fie organizată lent şi în etape. Ei ştiau că tranziţia va fi complexă şi dureroasă şi avea sens ca Rusia să creeze mai întâi instituţiile de care pieţele sănătoase şi competitive au nevoie pentru a înflori – cum ar fi instanţe independente, pieţe de capital funcţionale şi organisme de reglementare puternice. Dar Elţîn şi aliaţii săi credeau că timpul nu este de partea lor.
O tentativă de lovitură de stat din august 1991 de către partizanii sovietici de linie dură împotriva reformatorilor aproape că a deraiat întregul proiect. Industriaşii sovietici cu rădăcini adânci şi membrii partidului doreau o întoarcere la vechea orânduire. Administraţia Elţîn a decis că un program cunoscut sub numele de „terapie de şoc” – declanşarea rapidă a forţelor pieţei – era modalitatea de a electrocuta vechiul sistem sovietic şi de a forţa Rusia să îmbrăţişeze capitalismul.
Consilierii americani şi creditorii globali, în special Fondul Monetar Internaţional, au jucat un rol notabil în susţinerea terapiei de şoc. Dar unii terapeuţi influenţi, precum economistul Jeffrey Sachs, pe atunci la Harvard, credeau că un program atât de radical avea nevoie de sprijin. El a propus ca Statele Unite şi agenţiile multilaterale de dezvoltare să-i ajute pe reformatorii ruşi să reuşească cu un pachet de ajutor de 30 de miliarde de dolari, asemănător cu ceea ce America a oferit Europei după al Doilea Război Mondial prin Planul Marshall. Sachs a cerut, de asemenea, anularea datoriilor Rusiei. Dar aceste idei au fost respinse de liderii americani.
Oligarhia rusă a apărut din haosul privatizărilor rapide din anii 1990. După căderea Uniunii Sovietice în 1991, preşedintele rus, Boris Elţîn, lider în revolta împotriva comunismului, a trebuit să găsească cum să treacă de la o economie de comandă şi controlATĂ la una de piaţă.
Preşedintele Elţîn a dat primul şoc de amploare economiei ruse când a oprit sistemul de control al preţurilor în decembrie 1991. Pe măsură ce economia sovietică se prăbuşea, aceste politici au ajuns să declanşeze hiperinflaţia. Până în 1994, preţurile de consum din Rusia aveau să crească vertiginos şi să ajungă de aproape 2.000 de ori mai mari decât în 1990. Hiperinflaţia i-a devastat pe ruşii de rând. În unele regiuni, profesorii ajunseseră să fie plătiţi cu vodcă. Între timp, Ciubais a fost însărcinat cu supravegherea privatizării în masă.
Acest proces a presupus transformarea unei naţiuni a cărei economie consta aproape în totalitate din industrii controlate de stat – fabrici, rafinării de petrol, mine, instituţii de presă, fabrici de biscuiţi, orice – în întreprinderi şi afaceri private. A fost cel mai mare transfer de bunuri ale statului către proprietari privaţi din istoria umanităţii. Privatizarea s-a desfăşurat în două valuri. Primul val, care a început în octombrie 1992, a avut cel puţin aspectul unui proces corect şi deschis. Rusia a emis 148 de milioane de „certificate de privatizare” sau vouchere pentru cetăţenii ruşi. Aceste vouchere puteau fi vândute sau schimbate la liber pentru a fi apoi folosite la a cumpăra acţiuni ale întreprinderilor de stat care deveneau private la licitaţii publice.
Era ca şi cum fosta Uniune Sovietică organiza cea mai mare vânzare de vechituri din lume, iar voucherele erau biletele pentru cumpărături. Cei aflaţi pe drumul lor spre a deveni prima clasă de oligarhi ai Rusiei au bătut ţara în lung şi în lat încercând să cumpere cât mai multe vouchere. Mulţi dintre oligarhi au răsărit din nimic. Iniţial, ei s-au îmbogăţit – dar nu chiar încă să-şi permită iahturi peste iahturi – prin avântul de pe piaţa neagră sau prin afaceri legitime, când Uniunea Sovietică a permis pentru prima dată antreprenoriatul privat la sfârşitul anilor 1980.
De exemplu, Roman Abramovici a făcut primul său purcoi de bani vânzând ruşilor răţuşte de cauciuc şi alte obiecte diverse din apartamentul său din Moscova (serios). A fost şi mecanic. Când a început privatizarea, mulţi dintre viitorii oligarhi deţineau deja bănci şi aveau destui bani pentru a cumpăra o mulţime de vouchere. Iar viitorii mari oameni de afaceri au început să cumpere, de ordinul a sutelor de mii de vouchere, fiecare valorând 10.000 de ruble, sau aproximativ 40 de dolari sau mai puţin în anii 1990. Ruşii din clasa de mijloc, care în tot acest timp se luptau cu hiperinflaţia, erau adesea mai mult decât dornici să vândă.
După ce au strâns vouchere, oligarhii – atât cei veniţi de nicăieri, cât şi foştii securişti sau oameni din guvernului sovietic – le-au folosit la licitaţii pentru a cumpăra acţiuni la noile companii private. Din toate punctele de vedere, multe dintre aceste întreprinderi au fost subevaluate în mod şocant de clar şi de mult – iar cei care au reuşit să pună mâna pe întreprinderile profitabile au devenit fabulos de bogaţi într-o perioadă foarte scurtă de timp. Între 1992 şi 1994, aproximativ 15.000 de întreprinderi de stat au devenit private în cadrul programului de privatizare în masă. Până în 1994, când a expirat programul de vouchere, aproximativ 70% din economia Rusiei era privatizată. Dar unele dintre cele mai mari şi mai valoroase industrii au rămas în mâinile guvernului. Ciubais avea planuri de a privatiza aceste întreprinderi de stat şi de a strânge fondurile atât de necesare pentru guvern, vânzându-le în numerar celui mai mare ofertant prin licitaţii legitime. Cu toate acestea, politicul a împiedicat procesul de privatizare din ce în ce mai nepopular – şi chiar a ameninţat că îl va inversa. Atunci administraţia Elţîn a recurs la o formă mult mai gri de privatizare. În 1995, Boris Elţîn ajunsese deja foarte nepopular. Hiperinflaţie. Declinul statului de drept şi al ordinii. Apariţia mafiei şi a crimelor de genul execuţiilor pe străzile Moscovei. Incapacitatea Rusiei de a plăti salariile şi pensiile angajaţilor de la stat. Sentimentul că bărbaţii fără scrupule îmbrăcaţi în costume erau singurii care câştigau în noua economie. În plus, Elţîn era un beţiv notoriu cu probleme grave de sănătate. La doar un an de la realegere, gradul de aprobare al lui Elţîn a scăzut la o singură cifră, iar politicianul se confrunta cu spectrul unui contestatar comunist din ce în ce mai popular, care se părea că putea câştiga alegerile prezidenţiale din 1996.
Aproximativ 15.000 de întreprinderi de stat au devenit private în cadrul programului de privatizare în masă din Rusia, între 1992 şi 1994.
Aproximativ 70% din economia Rusiei era privatizată la finalul anului 1994.
Odată cu stagnarea privatizării, cu acutizarea disperării guvernului după bani şi cu cu apariţia fricii tot mai mari că Rusia e pe cale să alunece înapoi în comunism, Ciubais şi administraţia Elţîn au apelat la o schemă mai subtilă cunoscută sub numele de „împrumuturi pentru acţiuni”. Planul secret a funcţionat în principiu cam aşa: cei mai bogaţi oligarhi au împrumutat guvernului miliarde de dolari în schimbul unor pachete masive de acţiuni la cele mai valoroase întreprinderi de stat ale Rusiei. Când guvernul nu şi-a mai plătit împrumuturile, aşa cum se şi aşteptau participanţii la schemă, oligarhii aveau să plece cu cheile celor mai profitabile companii din Rusia. În schimb, guvernul avea să obţină banii de care avea nevoie pentru a-şi plăti facturile, privatizarea ar continua să meargă înainte – şi, cel mai important, oligarhii vor face tot ce le stă în putere pentru a se asigura că Elţîn va fi reales. Între noiembrie şi decembrie 1995, douăsprezece dintre cele mai profitabile întreprinderi industriale din Rusia au fost scoase la licitaţie şi date oligarhilor, inclusiv o companie minieră, două companii siderurgice, două companii de transport maritim şi cinci companii petroliere. Licitaţiile au fost o farsă completă. Ciubais şi echipa sa au stabilit dinainte cu oligarhii cine va primi ce şi pentru ce preţ. Şi preţurile pe care oligarhii le-au plătit pentru aceste corporaţii au fost un jaf – aproape la propriu. De exemplu, Boris Berezovschi şi Roman Abramovici, acum departe cu mult de zilele când vindea răţuşte de cauciuc, au primit cote mari din compania petrolieră Sibneft pentru aproximativ 200 de milioane de dolari. În 2009, când Putin a renaţionalizat compania, Abramovici şi-a vândut pachetul înapoi guvernului pentru 11,9 miliarde de dolari. „Ciubais nu i-a făcut niciodată publicitate – el a încercat să ţină obiectivele cât mai ascunse pentru a nu alarma opoziţia – dar programul de împrumuturi contra acţiuni ar fi trebuit într-adevăr să fie numit magnaţi pentru Elţîn”, scrie David Hoffman, fostul şef al biroului de la Moscova al The Washington Post, în cartea sa The Oligarhis: Wealth And Power In The New Russia. „Ciubais a fost dispus să predea proprietăţile statului fără concurenţă şi, după cum s-a dovedit, la preţuri de nimic, dar într-un mod care să-i ţină pe oamenii de afaceri alături de Elţîn în campania de realegere din 1996”.
Ţinându-se de cuvânt, oligarhii, care se luptau adesea între ei, şi-au unit forţele în spatele campaniei de realegere a lui Elţîn. Ei au donat milioane de dolari pentru acest efort. Au angajat cei mai buni agenţi politici pe care îi cunoşteau. Au spălat bani guvernamentali în băncile lor şi i-au introdus în maşinăria de campanie a lui Elţîn. Doi dintre oligarhi, Boris Berezovschi şi Vladimir Gusinschi, controlau două dintre cele trei mari reţele ruseşti de televiziune – şi au inundat eterul cu propagandă pro-Elţîn. Alimentat de imensa putere a oligarhilor, Elţîn a condus prima campanie prezidenţială în stil american a Rusiei. Pe măsură ce alegerile se apropiau, Elţîn a făcut o mişcare cinică pentru a-i linişti pe criticii schemei sale de privatizare, concediindu-şi public ţarul super nepopular al privatizărilor, pe Ciubais . „A vândut o mare industrie pentru aproape nimic”, a spus Elţîn presei. „Nu putem ierta asta”.
În ciuda faptului că au fluturat steagul pieţelor libere şi al democraţiei, reformatorii anilor 1990 – poate în mod ironic – au implementat o mare parte din reformele lor în mod nedemocratic, deseori prin decrete prezidenţiale care au avut ca rezultat acorduri încheiate în spate cortinei cu cei bogaţi şi puternici. Mulţumită în mare măsură beneficiarilor din oligarhie ai acestor înţelegeri, Elţîn şi-a învins destinul şi a câştigat (re)alegerile. Capitalismul de cumetrie în stil rusesc s-a instalat pentru a rămâne.
În 1999, Boris Elţîn şi aliaţii săi oligarhi au fost de acord că un fost ofiţer obscur al KGB pe nume Vladimir Putin trebuie să fie omul care va deveni premierul lui Elţîn şi, în curând, următorul preşedinte al Rusiei. Era un nimeni, o vagă figură publică, dar avea reputaţia de a fi loial. Oligarhii şi conducătorii aveau încredere că, odată ajuns la putere, Putin va avea grijă de interesele lor, aşa cum a făcut Elţîn. Nici nu-şi închipuiau Ce monstru aveau să creeze.
La câteva săptămâni după victorie, Boris Berezovschi s-a lăudat la Financial Times că el şi alţi şase oligarhi ruşi controlează jumătate din economia Rusiei. Această dimensiune pare să fi fost umflată semnificativ. Cu toate acestea, până în 1996, lumea putea vedea că Rusia avea o nouă clasă de industriaşi şi bancheri care deţineau o putere enormă. O clasă care şi-a făcut averea nu prin idei de îmbunătăţire a societăţii, produse plăcute consumatorilor sau inovaţii tehnologice – ci mai degrabă prin corupţie, lipsă de scrupule şi jefuirea materiilor prime din Rusia. Pe măsură ce sănătatea lui Elţîn continua să se deterioreze la sfârşitul anilor 1990, oligarhii au început să-şi facă griji cu privire la cine va fi succesorul preşedintelui şi protectorului lor. Moştenitorul natural al lui Elţîn ar fi fost oricine ar fi ocupat postul de prim-ministru. Dacă Elţîn demisiona, premierul ar deveni automat preşedinte interimar şi ar avea avantajul de a ocupa funcţia în timpul alegerilor.
În 1999, Boris Elţîn şi aliaţii săi oligarhi au fost de acord că un fost ofiţer obscur al KGB pe nume Vladimir Putin trebuie să fie omul care va deveni premierul lui Elţîn şi, în curând, următorul preşedinte al Rusiei. Era un nimeni, o vagă figură publică, dar avea reputaţia de a fi loial. Oligarhii şi conducătorii aveau încredere că, odată ajuns la putere, Putin va avea grijă de interesele lor, aşa cum a făcut Elţîn. Nici nu-şi închipuiau ce monstru aveau să creeze. Pe unii dintre eu, Putin i-a mâncat de vii, dar au murit bogaţi.