În mai multe mesaje publicate pe platforma online Instagram, Xavier Dolan a explicat că prima versiune a filmului dura peste patru ore, iar producţia a trebuit să fie remontată.
“Personajul Jessicăi Chastain a fost, după o lungă reflecţie, eliminat din film”, a scris regizorul, subliniind că “a fost o decizie extrem de dificil de luat”.
Decizia a fost una pur “editorială” şi nu a avut legătură cu performanţele actoriceşti ale lui Chastain, a precizat Dolan.
The Post relatează evenimente de la începutul anilor ’70, mai exact scandalul denumit „The Pentagon Papers”, din perspectiva jurnaliştilor care lucrau în acea vreme la Washington Post. Încă de la început, regizorul ne introduce în redacţiile acelor timpuri: zgomotoase, pline de oameni şi de fum de ţigară. Scenele se succed perfect, iar asta nu ar trebui să mire pe nimeni; Janusz Kaminski, vechi colaborator de-al lui Spielberg, face minuni în spatele camerei de filmat.
În 1971, un oficial din cadrul Departamentului de Securitate copiază mai multe documente oficiale pe care le trimite celor de la The New York Times şi Washington Post; acestea prezentau, detaliat, implicarea Statelor Unite în războiul din Vietam. Primii care îşi fac curaj să publice materialele sunt cei de la Times, însă preşedintele Nixon – în funcţie la acea vreme – obţine un ordin judecătoresc care interzice ziarului să mai publice informaţii ce pun în pericol securitatea naţională.
Proprietarul ziarului, Kay Graham, este interpretată magistral de Meryl Streep; din nou, asta nu ar trebui să vină ca o surpriză pentru nimeni. Alături de redactorul-şef Ben Bradlee (Tom Hanks), ea decide să dea undă verde publicării materialelor pe care cei de la Times nu apucaseră să le dezvăluie. De aici începe o luptă contra cronometru a redactorilor, care trebuie să verifice mii de pagini înainte ca echipa de la Casa Albă să le blocheze iniţiativa. Cred că este extrem de important şi momentul ales pentru lansarea acestui film: Spielberg propune o poveste despre munca şi profesionalismul jurnaliştilor într-o perioadă marcată de acuzaţiile lui Donald Trump şi ale republicanilor şi de conceptul de „fake news”. Este un tribut adus instituţiilor media, iar aceia care vor urmări filmul vor întâlni numeroase elemente de asemănare cu zilele noastre. Nu cred că strică – în ceea ce-i priveşte pe americani, dar nu numai – ca cineva să mai amintească faptul că presa scrisă reprezintă baza jurnalismului. Spielberg se joacă şi cu ideea că ziarele ar putea cândva să dispară, efectul fiind unul devastator, iar asta întăreşte cele spuse mai sus.
Este greu să reproşezi ceva acestui film, pentru că se încadrează perfect, repet, în tipologia lui Steven Spielberg, mai ales în cea a filmelor produse în anii ’90 – Schindler’s List, Saving Private Ryan sau Amistad. Filmele nu au un ritm foarte alert, preferând să exploreze profunzimea relaţiilor dintre protagonişti. Tensiunea nu vine în punctul culminant, ci reiese din modul în care se desfăşoară evenimentele; este o reţetă cinematografică dusă aproape de perfecţiune.
Un alt element ce trebuie menţionat este coloana sonoră semnată de John Williams, acesta reuşind să puncteze toate momentele semnificative ale poveştii.
În concluzie, The Post e un film pe care îl recomand fără reţineri. Are toate ingredientele necesare unui film de succes, iar prezenţa unor actori ca Meryl Streep sau Tom Hanks nu face decât să crească valoarea producţiei.
Florin Caşotă, redactor Business Magazin
După ce J.J. Abrams a readus la viaţă universul Star Wars, anul acesta a venit rândul unui alt regizor tânăr să ducă povestea mai departe. Rian Johnson se află la cârma lui „The Last Jedi“ şi face o treabă foarte bună, chiar mai bună decât Abrams, aş zice.
Pe lângă faptul că aduce un omagiu seriei originale, prin introducerea de creaturi noi şi menţinerea aceluiaşi spirit, Johnson reuşeşte să-şi imprime stilul asupra filmului. The Last Jedi se simte diferit de celelalte filme din univers, lucru bun deoarece era nevoie de o gură de aer în povestea ce dăinuieşte din anii ‘70. Dacă Abrams a reluat seria în 2015 călcând pe urmele lui George Lucas, Johnson a făcut nişte alegeri riscante care au stârnit nemulţumirea unor fani, însă mă bucur că a făcut-o, deoarece este nevoie de o reîmprospătare a universului.
La nivel narativ, The Last Jedi stă bine şi scenariştii reuşesc să ţină spectatorii în suspans de la început până la final, mai ales în porţiunea despre aventura rebelilor. Partea cu Rey şi cu Luke avansează într-un ritm mai lent, dar poate era necesar pentru a crea un sentiment satisfăcător atunci când Rey ajunge în punctul culminant. Totuşi filmul nu este perfect şi problema mea cu povestea este bucata în care vedem aventura în care sunt implicaţi Finn şi noul personaj introdus, Rose. Partea lor se simte mai mult ca un scurtmetraj decât ca o parte din film. Sigur, povestea lor are un scop şi ajută la închegarea filmului, însă nu accelerează acţiunea şi se simte mai mult ca o pauză atunci când Johnson trece de la Rey sau de la rebeli la povestea celor doi. De asemenea, mi-aş fi dorit ca filmul să dezvolte ceva mai mult povestea lui Snoke.
Rose, alături de DJ, sunt noile personaje introduse de Johnson în universul Star Wars şi pot să zic că aduc o aromă nouă universului, însă fără a aduce prea multă profunzime.
Scenele de acţiune sunt foarte bine regizate şi sunt unele dintre cele mai bune din filmele Star Wars de până acum. Efectele speciale sunt foarte bune şi nu conştientizezi niciodată că ai de-a face cu o creatură sau un moment create pe calculator. Totuşi, pe partea de acţiune, mi-aş fi dorit să văd mai multe lupte în care este utilizată sabia laser. Nici în Force Awakens, nici aici, nu mi-a fost satisfăcută setea de lupte cu săbiile laser.
Daisy Ridley dovedeşte din nou că a fost alegerea perfectă pentru rolul Rey şi este absolut fantastică în film. Din punctul meu de vedere, acelaşi lucru poate fi spus şi despre Adam Driver pentru rolul Kylo Ren. În precedentul film, vedem un Kylo Ren imatur, furios, nerăbdător şi care vrea să devină ca idolul său, Darth Vader. În acest film, conflictul interior continuă, iar Driver arată asta foarte simplu prin jocul actoricesc. Mark Hamill revine, în sfârşit, în rolul lui Luke Skywalker şi face o treabă foarte bună. În The Last Jedi vedem un Luke Skywalker diferit faţă de ceea ce ştiam din trilogia originală şi faţă de ceea ce fanii înrăiţi ar fi aşteptat. Alegerea lui Rian Johnson în dezvoltarea personajului emblematic este una interesantă, neaşteptată, care-i oferă mai multă profunzime personajului Luke Skywalker. De asemenea, Carrie Fisher, în rolul Leiei, este foarte bună, iar regizorul şi producătorii au ales un mod foarte bun de a-i aduce un omagiu.
Aşadar, filmul este distractiv, are suspans, nu este plictisitor şi m-a făcut să vreau să văd cât mai repede posibil continuarea şi finalul seriei.
P.S. BB8 este în continuare la fel de distractiv, iar de data aceasta devine şi extrem de inventiv şi util pentru eroii pe care-i vedem pe ecran.
Bogdan Angheluţă, redactor Business Magazin
Atunci când vezi seria Star Wars de (prea) multe ori, aşa cum am făcut-o eu, ai mereu în minte aventurile din trilogia originală. Nu spun că e bine, dar e o justificare a faptului că voi compara întotdeauna noile personaje cu Han Solo, Luke Skywalker sau Darth Vader.
Cred că până acum cei care voiau să vadă Star Wars au ajuns la cinematograf, aşa că paragrafele următoare conţin destul de multe dezvăluiri legate de povestea şi deznodământul filmului. În primul rând, Luke Skywalker apare în The Last Jedi ca un personaj înfrânt; apare ca un luptător care nu mai are pentru ce să lupte. Iar asta, din punctul meu de vedere, reprezintă un punct de plecare greşit. Conceptul de speranţă e cel pe care s-a construit întreg universul Star Wars – nu e întâmplător faptul că filmul original, cel din 1977, a fost redenumit Episodul IV – O nouă speranţă atunci când George Lucas a înţeles potenţialul francizei. Înţeleg ce a vrut să transmită regizorul, dar nu cred că introducerea personajului a fost cea corectă.
În al doilea rând, Rian Johnson – cel care a semnat The Last Jedi şi care va regiza şi noua trilogie Star Wars – a ales să scape de personajul negativ, Snoke, într-un mod absolut bizar. Prezentat ca noul împărat, avându-l ca ucenic pe Kylo Ren (aşa cum împăratul îl avea ucenic pe Darth Vader), Snoke nu prinde decât cinci-zece minute în film, după care e ucis în timpul unei scene care nu mi-a transmis nimic. Revin, inevitabil, la comparaţia cu trilogia originală: amintiţi-vă de finalul episodului VI, când Luke Skywalker îşi determină tatăl să se întoarcă pe calea Jedi şi să-i curme viaţa împăratului. Cele două scene nu au aproape nimic în comun.
Mă opresc din critici pentru a face o scurtă remarcă: nu am o problemă cu modul în care Disney a ales să readucă pe marile ecrane universul Star Wars. Din contră, sunt de părere că Episodul VII: The Force Awakens a fost unul dintre cele mai reuşite filme ale francizei; alegerile lui Rian Johnson nu mi s-au părut însă dintre cele mai reuşite.
Revenind la The Last Jedi, un alt personaj care a primit un sfârşit mult sub meritele sale e chiar Luke Skywalker. După o încercare de luptă cu sabia laser, aflăm că Luke îşi proiectase de fapt personajul pe o planetă distantă, iar asta i-a consumat toată puterea. Prin urmare, eroul care a dărâmat imperiul moare din cauza epuizării.
Un alt segment a cărui utilitate nu am reuşit să o descopăr este cel de pe Canto Bight, acolo unde Finn şi Rose nu fac altceva decât să producă pagube. Rian Johnson a încercat să aducă un omagiu celebrei scene din cantina de pe Mos Eisley, dar poate că un simplu flashback ar fi fost ceva mai potrivit. Nu mai zic că ar fi salvat şi vreo 20 de minute din film.
Din păcate, aş putea să continuui cu multe alte probleme ale filmului, dar nu aş vrea să las impresia că The Last Jedi e echivalentul unui Transformers. Episodul VIII are numeroase părţi bune, aşa cum ar fi luptele sau majoritatea scenelor de acţiune.
Închei cu speranţa că J.J. Abrams se va apropia mai mult de stilul original al lui Lucas, dar şi cu cea că Rian Johnson îşi va tempera puţin dorinţa de experimente – măcar în ceea ce priveşte noua trilogie.
Mai multe publicaţii străine au relatat ieri că George Clooney şi-a invitat cei mai buni 14 prieteni la masă şi i-a dat fiecăruia câte o valiză. În fiecare era câte un milion de dolari, în bancnote de câte 20 de dolari. Mai mult, le-a plătit şi taxele pentru anul respectiv, în semn de mulţumire.
Vedeta a făcut acest gest în septembrie 2013, dar până acum nu s-a aflat nimic. Se pare că prietenului lui Cooney, Rande Gerber a dezvăluit ce s-a întâmplat pentru MSNBC.
“Am venit în Los Angeles şi am dormit pe canapelele voastre. Sunt foarte norocos că-mi sunteţi prieteni şi nu aş fi reuşit să ajung unde sunt fără voi. Pentru mine este foarte important să dau ceva înapoi”, ar fi spus actorul.
Potrivit publicaţiei The Richest, George Clooney are o avere de 500 de milioane de dolari.
În trailer îi vedem pe Thor, Spiderman, Iron Man, Black Panther, Doctor Strange şi toţi eroii Marvel infruntându-l pe Thanos.
Filmul este regizat de fraţii Joe şi Anthony Russo, cei care au regizat unul dintre cele mai apreciate filme din universul Marvel, “Captain America: The Winter Soldier”.
Spun compromis pentru că Thor: Ragnarok încearcă să-şi acopere lipsurile cu o supradoză de umor, dar asta nu e ceva chiar atât de simplu de făcut. Toate filmele produse de Marvel sunt pe alocuri amuzante, pentru că altfel şi-ar pierde jumătate din spectatori, dar ultima parte a trilogiei Thor pare gândită mai degrabă ca o succesiune de glume. Suspansul lipseşte cu desăvârşire – nu că Universul Marvel ar excela la acest capitol – iar faptul că ştii ce urmează să se întâmple în majoritatea scenelor nu ajută deloc. Era însă de aşteptat ca regizorul să abordeze un stil bazat pe comedie, având în vedere că el a intrat în atenţia publicului cu What We Do in the Shadows – o parodie la adresa filmelor cu vampiri.
Taika Waititi nu este doar regizorul filmului, el joacă şi rolul unui nou personaj CGI din Universul Cinematografic Marvel, pe nume Korg. De altfel, Waititi este cunoscut pentru faptul că are şi roluri în filmele pe care le regizează.
Un punct pe care Taika Waititi a mizat prea mult, din punctul meu de vedere, e relaţia dintre Thor şi fratele său vitreg, Loki. E o temă care se repetă în toate cele trei părţi şi reprezintă şi baza scenariului din Avengers. N-aş avea neapărat ceva împotriva explorării relaţiei dintre cei doi, dar lucrurile încep şi se termină de fiecare dată la fel. Loki îl trădează pe Thor, Thor se ceartă cu Loki, Loki îl salvează pe Thor, Thor şi Loki se împacă. Cei de la Marvel ar putea să găsească şi un alt fir narativ.
Reprezentarea lui Hulk este total diferită de cele anterioare. Alter ego-ul lui Bruce Banner nu mai e doar un monstru verde care urlă şi se caţără pe clădiri: în Ragnarok el vorbeşte, face glume şi flirtează cu femei. Nu a fost cea mai bună idee. Ca un fapt interesant, trebuie să ştiţi că Hela, interpretată impecabil de Cate Blanchett, este primul personaj negativ feminin din filmele Studiourilor Marvel.
Dar dincolo de interpretări, scenariu, glume mai mult sau mai puţin reuşite şi predictabilitate, marea problemă a filmului e că foarte multe scene par improvizate. Sunt câteva dialoguri în care aş fi putut să jur că actorii şi-au uitat replicile, iar asta nu e ceva ce vezi prea des în producţiile Marvel.
Nu are rost să ne întrebăm dacă Thor: Ragnarok va avea sau nu succes la box-office, pentru că orice film care poartă însemnele Marvel Studios are deja câteva sute de milioane de dolari garantate. E poate şi motivul pentru care cei de acolo au început să o lase mai uşor cu ideile creative. E doar o părere, sigur, dar aş paria că mulţi spectatori îşi doresc o nouă ”colecţie“ de eroi scoşi de la naftalină.
În concluzie, Thor: Ragnarok e un film pentru fani, dar nu e genul de film care să aducă noi fani. Am râs la film, recunosc că m-am distrat, dar n-am ieşit cu nerăbdarea de a vedea următorul film produs de Marvel.
NOTA: 6,5/10
Compania Disney a anunţat că a bătut palma cu Rian Johnson, regizorul noului film Star Wars: The Last Jedi, pentru dezvoltarea unei noi trilogii. Vestea a venit la momentul potrivit, dat fiind faptul că profitul Disney a înregistrat în septembrie prima scădere din ultimii 8 ani.
Acţiunile Disney au coborât după anunţarea rezultatelor financiare, dar au crescut imediat după prezentarea noii înţelegeri cu Johnson.
Bob Iger, CEO-ul Disney, a spus că rămâne optimist în ceea ce priveşte viitorul.
Viitorul film din seria “Star Wars” se va numi “The Last Jedi” şi va fi lansat pe 15 decembrie 2017. Filmul, care va fi regizat de Rian Johnson, va prezenta noile aventuri ale lui Luke Skywalker, Rey sau Princess Leia.
Star Wars: Ultimii Jedi va apărea în cinematografele din România în avanpremieră din data de 14 decembrie, fiind distribuit în ţara noastră de Forum Film România.
Echipa de producţie avea, aşadar, toate coordonatele pentru a aduce în sălile de cinema un film reuşit. Nu ştiu exact ce s-a defectat pe parcurs, dar o să încerc să enumăr problemele fără a dezvălui chiar toată povestea.
În primul rând, nu există niciun element de noutate legat de personajul interpretat de Fassbender (Harry Hole): vedem clişeu după clişeu după clişeu. De fapt, nu există nimic interesant legat de personaj în afară de nume, iar asta denotă o profundă lipsă de imaginaţie a scenariştilor. Povestea detectivului e prea puţin dezvoltată, iar asta elimină posibilitatea vreunei legături cu cei din audienţă.
Harry Hole investighează un mister legat de un criminal în serie care construieşte oameni de zăpadă în curtea celor pe care îi ucide, pe post de semnătură. Partenera lui Hole, o poliţistă fără mare fler, ajunge la concluzia că pornirile criminalului sunt cumva generate de căderea zăpezii. Dacă nu vi se pare încă o idee stupidă, ar trebui să adaug şi faptul că acţiunea se petrece în Oslo, Norvegia, unde ninsoarea e ceva la fel de obişnuit ca schimbarea bordurilor în Bucureşti.
Mi se pare extrem de ciudat că Tomas Alfredson, care a regizat Tinker Tailor Soldier Spy şi Let the Right One In, a fost de acord să urmeze scenariul semnat de Amini, Straughn şi Sveistrup; faptul că vorbim de un scenariu adaptat mi se pare şi mai înfiorător. Materialul original, adică nuvela The Snowman, este semnat de Jo Nesbø, un autor norvegian de thrillere detective care a lucrat ca economist. Până în 2014, cărţile lui Nesbø s-au tradus în peste 40 de limbi şi s-au vândut în peste 23 de milioane de copii, ceea ce mă face să cred că opera scrisă are mult mai multă logică decât ce a ajuns pe masa regizorului. Directorul de imagine (sau de cinematografie, cum îi spun americanii) Dion Beebe este cel care mai salvează ceva din film. Experienţa din alte producţii, precum Edge of Tomorrow, Equilibrium şi mai ales Into the Woods, se vede imediat: imagini clare dar apăsate de nuanţele de cenuşiu sau contrastele excelente dintre culori sunt doar câteva exemple care arată măiestria lui Beebe.
În concluzie, The Snowman ar fi putut fi mult mai mult decât ce a ajuns pe marile ecrane. E păcat că producătorii au risipit ocazia de a crea un thriller în adevăratul sens al cuvântului, bazându-se doar pe renumele actorilor şi pe o campanie costisitoare de marketing pentru a genera vânzări. Istoria ne-a arătat însă că recenziile bune şi recomandările sunt cele care aduc bani; din acest punct de vedere, aşteptările – de data asta ale lor – ar trebui să fie mult mai mici decât au fost ale noastre.
Nota: 5/10
Ziarul susţine că a intervievat mai multe femei cu privire la presupusele lor întâlniri cu Toback de-a lungul mai multor decenii şi că majoritatea acestora au fost de acord să vorbească fără a-şi ascunde identitatea, scrie Agerpres.
Articolul susţine că femeile au povestit cum “întâlniri încadrate ca interviuri sau audiţii luau rapid o turnură sexuală”.
Contactat de LA Times, Toback, în vârstă de 72 de ani, a negat acuzaţiile.
Toback a declarat publicaţiei că nu s-a întâlnit cu niciuna dintre femeile care îl acuză sau dacă le-a întâlnit, a fost “pentru cinci minute şi nu îşi mai aminteşte”. El a subliniat de asemenea că în ultimii 22 de ani ar fi fost “biologic imposibil” să se comporte în felul în care femeile îl acuză în articol, deoarece are diabet zaharat şi o afecţiune cardiacă care necesită medicamente, a raportat Los Angeles Times.