Ce spunea atunci unul dintre cei mai cunoscuţi vânători de capete (head-hunteri) de pe piaţa românească:
„Actul educaţional românesc, în forma sa actuală, este falimentar şi va afecta evoluţia businessurilor în următorul deceniu“.
Mediul de business plăteşte pentru lipsa de viziune strategică în educaţie prin criza forţei de muncă existentă la nivel de piaţă. România va continua să piardă vârfuri profesionale în favoarea străinătăţii (Alina Pahoncea, ziarista de la ZF care a discutat cu Radu Furnică în septembrie 2008, este de mult plecată în Canada, unde lucrează într-o bancă), iar puţinii tineri bine pregătiţi se vor orienta mai mult decât până acum spre pieţe care vor valoriza mai bine competenţele lor decât o fac companiile prezente local.
Multinaţionalele şi companiile private sunt singurele şcoli adevărate care formează profesionişti de care are nevoie mediul de business.
„Multinaţionalele sunt nişte organisme foarte oportuniste care îşi produc calitatea de care au nevoie, atât timp cât au nevoie. Nu sunt instituţii de caritate care să dezvolte oameni la deplina lor capacitate. Din această cauză, nu există în România, cu excepţia MBA-urilor şi a unor traininguri, foarte puţine de altfel, o forţă care să genereze creşterea numărului de oameni competenţi alta decât nevoia de a creşte companiile multinaţionale şi private, în general.”
Cum suntem după 10 ani?
Economia României nu a falimentat, ci dimpotrivă, a crescut de la 140 de miliarde de euro la 200 de miliarde de euro, iar cifra de afaceri totală a companiilor din România a ajuns la 300 de miliarde de euro, cu 30% peste 2008.
Companiile au găsit 600.000 de oameni pe care să-i angajeze după căderea dramatică din criză, când numărul de salariaţi a coborât de la 4,8 milioane la 4,2 milioane. Cu puţin noroc, în 2018 numărul de salariaţi va atinge 5 milioane, ca acum 30 de ani. Dar atunci România producea un PIB de 30 de miliarde de euro cu
8 milioane de salariaţi.
Datele economice nu i-au dat dreptate lui Radu Furnică, dar în rest tot ce a spus el acum 10 ani a fost şi este valabil.
Toată lumea din business discută şi se plânge de calitatea educaţiei, privită din perspectiva a ceea ce iese de pe băncile şcolilor, începând de la gimnaziu şi până la liceu. Facultăţile de informatică, inginerie, petrol şi gaze, medicină, construcţii sunt excepţii.
Companiile au stat aproape degeaba în ultimii 10 ani din punctul de vedere al implicării în educaţie, pentru că nu era treaba lor şi nu aveau nici bani. De-abia reuşeau şi reuşesc să plătească salariile la zi.
Dar această problemă a scăderii calităţii educaţiei s-a instalat deja în mijlocul companiilor. Multinaţionalele mai găsesc soluţii să rezolve această problemă prin cursuri, prin plătirea unor salarii mai mari prin care să atragă talentele, prin competenţa acumulată în timp şi care se transmite prin departamente, prin rapoarte şi analize.
De cealaltă parte, în marea majoritate a companiilor româneşti lucrurile sunt dramatice. Toată lumea trebuie să o ia de la zero atunci când trebuie să angajeze pe cineva. Asta ca să nu mai vorbim că tinerii, că noile generaţii fug încă de la primele cursuri de training.
România este pe penultimul loc în Europa din punctul de vedere al angajaţilor cu studii superioare în total forţă de muncă, cu o rată undeva în jurul a 17%.
Fără o calitate superioară de educaţie şi apoi de muncă, nu se poate obţine o productivitate mai mare şi nu se pot plăti salarii mai mari. Creşterile salariale pe termen scurt sunt nişte excepţii care nu vor putea fi susţinute pe termen lung. Căderea calităţii educaţiei an de an s-ar putea să fie însă problema cea mai mică pentru business.
Ce va lovi în următorii ani va fi problema lipsei de profesori. Generaţia decreţeilor va ieşi la pensie şi nu are cine să-i înlocuiască pe profesori. Pentru că cei care erau în învăţământ au fugit în companii, unde salariile sunt mai mari, numărul profesorilor a scăzut.
De fapt, toate ţările din Europa Centrală şi de Est se confruntă cu această problemă, iar Ungaria vrea să-i cheme pe profesorii pensionari din nou la catedră, conform unui articol din ZF.
În oraşele mari, această problemă nu este vizibilă, dar în oraşele mici şi chiar mijlocii bate vântul. Companiile trebuie să devină propriii profesori, asta dacă vor să supravieţuiască în următorii 10 ani. Este dramatic să vezi cum companii atât mari, cât şi mici şi mijlocii, nu au cu cine să deruleze activitatea curentă, asta ca să nu mai vorbim de proiectele de investiţii, din lipsă de oameni şi de competenţă.
Cei care sunt deja angajaţi nu prea vor să-şi bată capul cu ucenicii, preferând să-şi ţină competenţele pentru ei, ca să devină indispensabili. Dar acest lucru nu va rezolva nimic.
Dacă firmele nu vor găsi oameni care să lucreze cu şi sub cei care lucrează deja, va fi o chestiune de ani până când vor face implozie.
Asta ca să nu mai vorbim de schimbarea de mentalitate şi de aşteptările noii generaţii.
Ce spunea Radu Furnică în 2008 este valabil şi acum, la virgulă, după 10 ani.
„Tinerii orbecăie din punct de vedere profesional câte
5-8 ani, fug din post în post, din companie în companie, în căutarea jobului perfect.”
