Tag: plimbare

  • Xiaomi îşi îndrepată atenţia spre transportul urban. Producătorul chinez a lansat o bicicletă electrică

    Compania chineză a lansat o bicicletă electrică numită QiCycle Electric Folding Bike, ce are o autonomie de 45 de kilometri.
    Noua bicicletă este echipată cu un motor electric la nivelul pedalelor menit să uşureze efortul bicicliştilor. Bateria are o autonomie de 45 de kilometri, de ajuns măcar pentru o zi de plimbare prin oraş. QiCycle are integrat şi un ataşament inteligent cu display color. Acest display se montează pe ghidon şi afişează informaţii precum: distanţa parcursă, viteza de deplasare, coordonatele GPS, caloriile arse şi multe altele.

    Bicicleta cântăreşte 14,5 kilograme, poate fi îndoită pe jumătate, şi are un schimbător de viteze Shimano care este montat pe partea din spate. Cadrul este echipat cu un far în partea din faţă şi un stop de culoare roşie în spate. Stopul se aprinde noaptea şi atunci când este aplicată frâna. QiCycle Elcctric Folding Bike va fi disponibilă în China în scurt timp la preţul de 2.999 yuan, echivalentul a 455 de dolari
    Înainte de acest model, Xiamo a ieşit în faţă cu modelul QiCycle R1, ce părea a fi mai degrabă un prototip ce se vindea cu 3.000 de dolari.

    Xiaomi s-a transformat în scurt timp dintr-un producător de smartphone-uri şi alte dispozitive mobile într-o companie care poate fabrica orice. Xiaomi activează în multe domenii, de la roboţi de bucătărie, la televizoare inteligente, biciclete şi drone capabile să filmeze 4K.

    În octombrie 2014, Xiaomi a devenit al treilea mare producător de smartphone-uri la nivel mondial, cu o cotă de piaţă de 5,6%, după Samsung Electronics şi Apple.

    Xiaomi a fost fondată în anul 2010 de antreprenorul Lei Jun care crede că tehnologia de înaltă calitate nu trebuie să fie şi foarte scumpă.

  • 5 replici pe care nu trebuie să le foloseşti niciodată într-o relaţie

    Cuvintele sunt precum săgeţile. Nu ştii niciodată când se pot întoarce împotriva ta. Iată o listă cu replicile care trebuie scoase din vocabularul unei relaţii, potrivit The Huffington Post.
     
    1.”Când te vei apuca să speli vasele?”

    Vasele sunt acele obiecte care întotdeauna sunt lăsate ultimele pe lista priorităţilor casnice.Termenul acuzator “niciodată” este plimbat întotdeauna de la un partener la altul şi sfârşeşte de fiecare dată în acelaşi loc.

    Vezi aici 5 replici pe care nu trebuie să le foloseşti niciodată într-o relaţie

     

  • O tânără de 23 de ani primeşte bani ca să se plimbe în jurul lumii. “Uneori mă duc la culcare fără să ştiu unde mă voi trezi a doua zi”

    Mulţi visăm la o vacanţă permanentă, dar o tânără din Australia a reuşit să transforme acest vis într-o sursă de venit. Brooke Saward, de 23 de ani, călătoreşte din ianuarie 2014 şi a transformat acest lucru într-o carieră prin intermediul blogului său.

    Saward a cumpărat un bilet de avion către Londra în ziua în care a absolvit facultatea şi a vizitat de atunci şase continente şi aproape 50 de ţări. Fotografiile ei au atras atenţia multor internauţi, iar conturile sale de Instagram, Facebook şi Snapchat au 320.000 de fani. Blogul său, World of Wanderlust, aduce 950.000 de vizualizări lunar.

    “Anul trecut am plănuit trei-patru luni în avans”, povesteşte tânăra. “Anul acesta, însă, am decis să nu mai planific nimic. Uneori mă duc la culcare fără să ştiu unde mă voi trezi a doua zi”.

    Brooke Saward spune că jumătate din costul călătoriilor este acoperit de ea, în vreme ce restul vin din sponsorizări sau invitaţii din partea unor hoteluri sau resorturi care doresc să apară pe blogul tinerei.

    În 2014, Saward a sărit cu cel mai înalt bungee din lume, a mers cu canoe-ul pe râul Zambezi, a fost pe Insula Paştelui şi în mai multe expediţii prin Africa de Sud şi a escaladat un vulcan din Chile. Tânăra spune că nu are nicio intenţie să încheie călătoriile, cel puţin pentru moment.



  • Hobbiton, locul unde turiştii se pot întâlni cu personajele din Stăpânul Inelelor – GALERIE FOTO

    Hobbiton este una din locaţiile folosite în timpul filmărilor pentru trilogia Stăpânul Inelelor şi pentru continuarea acesteia, Hobitul. Situată în Noua Zeelandă, la 10 kilometri de oraşul Matamata, Hobbiton a devenit un loc de pelerinaj pentru fanii aventurilor imaginate de J.R.R. Tolkien.

    Legenda spune că Peter Jackson a ales locul în timp ce se plimba cu un elicopter în Noua Zeelandă, căutând peisaje care să semene cu cele descrise de Tolkien în cărţile sale.

    Centrul turistic, deschis din 2002, are o suprafaţă de 5,5 hectare şi a primit până în prezent peste un milion de vizitatori din întreaga lume.

  • Arta se plimbă cu autobuzul

    Dacă la New York arta s-a plimbat cu taxiul, la San Francisco ia autobuzul, înlocuind reclamele de pe acesta, printr-un proiect sponsorizat de o organizaţie nonprofit din oraş, San Francisco Beautiful.

    Un comitet format din reprezentanţi ai autorităţii de transport public din oraş şi ai San Francisco Art Commission a ales zece artişti din 135 care au venit cu propuneri de lucrări pentru autobuze, din care au rămas în final cinci aleşi prin vot public. Fiecare artist are ca spaţiu expoziţional zece autobuze, lucrările sale fiind reproduse pe nişte panouri speciale montate pe mijloacele de transport alocate.

    Pasagerii care călătoresc cu aceste autobuze sunt rugaţi să-şi exprime opinia online, iar în caz că aceasta este favorabilă, sponsorul va relua proiectul şi la anul, pe mai multe vehicule şi chiar şi în unele staţii.

  • Hotare, aşa cum sunt stabilite de bancnota de un leu

    Nu o să vorbesc aici despre conceptul acela cu două sau mai multe Românii, a fost mult prea des şi mult prea inutil invocat, dar o să vorbesc despre faţetele aceleiaşi Românii; personal, fac parte din categoria nefericiţilor pentru care lumea nu începe la Romană şi se termină la Şincai, aşa că micul orăşel de provincie unde o problemă de familie m-a dus săptămâna trecută nu m-a luat prin surprindere. Dar m-a făcut să mă gândesc.

    Este târgul unde am copilărit, numele nu are importanţă; oraşul are istorie, la un moment dat armata română a dat o probă de bărbăţie acolo şi a învins, un oraş care a avut ceva industrie, ba era ceea ce se chema la un moment dat nod de cale ferată – asta într-o vreme când trenurile circulau şi nu erau tăiate la fier vechi. Acum este doar un orăşel cenuşiu, un cenuşiu brăzdat de albul varului cu care sunt boite bordurile şi copacii din parc. Momentul duşului rece a fost cel în care am devenit conştient de faptul că leul era bancnota cu cea mai intensă circulaţie pe plan local, şi nu, faptul că spun asta nu înceamnă o lipsă de patriotism. Leul stabilea un soi de hotar nevăzut în România, despărţea cotidianul meu de cotidianul locuitorilor micului orăşel. O banală comandă de 80 de lei a declanşat un potop de mulţumiri de partea cealaltă de tejghelei, iar fata de la casieria magazinului local a surâs blând şi înţelegător la nefericirea şi la încurcătura unui bărbat aflat la rând în faţa mea: „…un leu? Lăsaţi, îl aduceţi mai târziu, sunt aici până la nouă…“.

    Este o faţetă a României unde se dau şpăgi de milioane de dolari, unde se negociază orice, unde se pun la cale afaceri, unde se exploatează bogăţiile subsolului şi unde tineri IT‑işti talentaţi fac chestii minunate. Dar cumva afacerile şi bogăţiile subsolului şi IT-iştii cei talentaţi sunt legaţi direct şi profund de insul acela căruia îi lipsea un leu pentru a-şi plăti cumprăturile, şi dacă nu vom înţelege asta, tehnocrat sau simplu cetăţean, naţia asta nu se va însănătoşi. Pentru că sărăcia cronică slăbeşte orice naţie şi taie orice şanse de a reuşi reabilitarea unei naţii.

    Cultura sărăciei înseamnă ideea de a împărţi oamenii în duşi de nas şi ducători de nas, în fraieri şi şmecheri. Mai înseamnă eliminarea egalităţii şanselor, idolatrizările gratuite şi folosirea de manipulări grosolane. Mulţumirea de a supravieţui în orăşele cenuşii, unde nu există spital, nu există dascăli, nu mai există destui copii pentru a umple sălile de clasă. În aceleaşi orăşele se fac locuri de joacă de 600 de milioane de lei vechi şi closete în curţile şcolilor de alte sute de milioane de lei vechi. Cultura sărăciei a creat o clasă de cetăţeni care se tem. Se tem de preţuri, se tem de ziua de mâine. Se tem de ştabii locali, deşi ei îi aleg. Cea mai mare problemă a României nu sunt deficitele sau datoria externă sau corupţia, ci sărăcia, cea care generează toate cele dinainte, şi corupţie, şi deficite, şi datorie externă. Nu mai are rost să căutăm ţapi ispăşitori în fărâmiţarea terenurilor, în productivitatea redusă, în investiţiile anemice sau în folosirea până la idioţenie a sintagmei „mână de lucru ieftină“ şi nu mă refer aici la sărăcie aşa cum o calculează instituţiile financiare. Vorbesc de sărăcia care împiedică oamenii să îşi schimbe mobila din casă la cinci ani şi la sărăcia care împiedică antreprenorii să îşi ducă la bun sfârşit visele; la sărăcia care face din funcţionar un ins coruptibil şi la sărăcia care îl face pe medic să ridice neputincios din umeri.

    Ştiţi, omul acela căruia îi lipsea leul la cumpărături are aceeaşi putere cu tine, cititorule, iar leul acela îl face vulnerabil.

    Un profesor de ştiinţe politice vorbea la un moment dat de un concept care ni se potriveşte şi nouă, acum, de neoleninism. Am mai vorbit: leninismul s-a dezvoltat într-o perioadă în care legitimitatea politică era asociată cu un soi de expertiză care venea dintr-o iluzorie posesie de cunoştinţe superioare, expertiză asumată de liderii politici şi susţinută orbeşte de trepăduşii acestora. Puritatea ideologiei şi menţinerea dominaţiei politice a aşa-zisei elite erau ţeluri în faţa cărora alegerile, opinia publică, constituţia, legile, principiile democratice sau opoziţia politică nu reprezentau nimic.

    Cum e acum? Şi nu numai la noi, ci peste tot în lume.

    O comunitate locală puternică, cu un mod de gândire suplu, adaptabilă dar cu reguli ferme şi leadership real poate fi răspunsul la dezvoltarea viitoare a României, poate asigura un viitor atât tinerilor cât şi celor în vârstă, indiferent de starea sistemului de pensii de stat sau de evoluţia sistemului educaţional. Cum s-ar putea face trecerea de la baroni locali la leadership autentic sau de la inerţia ţăranului român şi de la aşteptatul banilor de la nepoţii din Spania sau Italia la angajament altruist în folosul comunităţii şi cu ce bani se poate face acesta sunt întrebări cât se poate de justificate, cât se poate de grele. Dar se poate şi asta este şansa noastră.
     

  • Hotare, aşa cum sunt stabilite de bancnota de un leu

    Nu o să vorbesc aici despre conceptul acela cu două sau mai multe Românii, a fost mult prea des şi mult prea inutil invocat, dar o să vorbesc despre faţetele aceleiaşi Românii; personal, fac parte din categoria nefericiţilor pentru care lumea nu începe la Romană şi se termină la Şincai, aşa că micul orăşel de provincie unde o problemă de familie m-a dus săptămâna trecută nu m-a luat prin surprindere. Dar m-a făcut să mă gândesc.

    Este târgul unde am copilărit, numele nu are importanţă; oraşul are istorie, la un moment dat armata română a dat o probă de bărbăţie acolo şi a învins, un oraş care a avut ceva industrie, ba era ceea ce se chema la un moment dat nod de cale ferată – asta într-o vreme când trenurile circulau şi nu erau tăiate la fier vechi. Acum este doar un orăşel cenuşiu, un cenuşiu brăzdat de albul varului cu care sunt boite bordurile şi copacii din parc. Momentul duşului rece a fost cel în care am devenit conştient de faptul că leul era bancnota cu cea mai intensă circulaţie pe plan local, şi nu, faptul că spun asta nu înceamnă o lipsă de patriotism. Leul stabilea un soi de hotar nevăzut în România, despărţea cotidianul meu de cotidianul locuitorilor micului orăşel. O banală comandă de 80 de lei a declanşat un potop de mulţumiri de partea cealaltă de tejghelei, iar fata de la casieria magazinului local a surâs blând şi înţelegător la nefericirea şi la încurcătura unui bărbat aflat la rând în faţa mea: „…un leu? Lăsaţi, îl aduceţi mai târziu, sunt aici până la nouă…“.

    Este o faţetă a României unde se dau şpăgi de milioane de dolari, unde se negociază orice, unde se pun la cale afaceri, unde se exploatează bogăţiile subsolului şi unde tineri IT‑işti talentaţi fac chestii minunate. Dar cumva afacerile şi bogăţiile subsolului şi IT-iştii cei talentaţi sunt legaţi direct şi profund de insul acela căruia îi lipsea un leu pentru a-şi plăti cumprăturile, şi dacă nu vom înţelege asta, tehnocrat sau simplu cetăţean, naţia asta nu se va însănătoşi. Pentru că sărăcia cronică slăbeşte orice naţie şi taie orice şanse de a reuşi reabilitarea unei naţii.

    Cultura sărăciei înseamnă ideea de a împărţi oamenii în duşi de nas şi ducători de nas, în fraieri şi şmecheri. Mai înseamnă eliminarea egalităţii şanselor, idolatrizările gratuite şi folosirea de manipulări grosolane. Mulţumirea de a supravieţui în orăşele cenuşii, unde nu există spital, nu există dascăli, nu mai există destui copii pentru a umple sălile de clasă. În aceleaşi orăşele se fac locuri de joacă de 600 de milioane de lei vechi şi closete în curţile şcolilor de alte sute de milioane de lei vechi. Cultura sărăciei a creat o clasă de cetăţeni care se tem. Se tem de preţuri, se tem de ziua de mâine. Se tem de ştabii locali, deşi ei îi aleg. Cea mai mare problemă a României nu sunt deficitele sau datoria externă sau corupţia, ci sărăcia, cea care generează toate cele dinainte, şi corupţie, şi deficite, şi datorie externă. Nu mai are rost să căutăm ţapi ispăşitori în fărâmiţarea terenurilor, în productivitatea redusă, în investiţiile anemice sau în folosirea până la idioţenie a sintagmei „mână de lucru ieftină“ şi nu mă refer aici la sărăcie aşa cum o calculează instituţiile financiare. Vorbesc de sărăcia care împiedică oamenii să îşi schimbe mobila din casă la cinci ani şi la sărăcia care împiedică antreprenorii să îşi ducă la bun sfârşit visele; la sărăcia care face din funcţionar un ins coruptibil şi la sărăcia care îl face pe medic să ridice neputincios din umeri.

    Ştiţi, omul acela căruia îi lipsea leul la cumpărături are aceeaşi putere cu tine, cititorule, iar leul acela îl face vulnerabil.

    Un profesor de ştiinţe politice vorbea la un moment dat de un concept care ni se potriveşte şi nouă, acum, de neoleninism. Am mai vorbit: leninismul s-a dezvoltat într-o perioadă în care legitimitatea politică era asociată cu un soi de expertiză care venea dintr-o iluzorie posesie de cunoştinţe superioare, expertiză asumată de liderii politici şi susţinută orbeşte de trepăduşii acestora. Puritatea ideologiei şi menţinerea dominaţiei politice a aşa-zisei elite erau ţeluri în faţa cărora alegerile, opinia publică, constituţia, legile, principiile democratice sau opoziţia politică nu reprezentau nimic.

    Cum e acum? Şi nu numai la noi, ci peste tot în lume.

    O comunitate locală puternică, cu un mod de gândire suplu, adaptabilă dar cu reguli ferme şi leadership real poate fi răspunsul la dezvoltarea viitoare a României, poate asigura un viitor atât tinerilor cât şi celor în vârstă, indiferent de starea sistemului de pensii de stat sau de evoluţia sistemului educaţional. Cum s-ar putea face trecerea de la baroni locali la leadership autentic sau de la inerţia ţăranului român şi de la aşteptatul banilor de la nepoţii din Spania sau Italia la angajament altruist în folosul comunităţii şi cu ce bani se poate face acesta sunt întrebări cât se poate de justificate, cât se poate de grele. Dar se poate şi asta este şansa noastră.
     

  • O staţie seismică din Alaska a înregistrat o activitate, însă nu a fost un cutremur. S-a trezit Godzilla?

    Staţia seismică din Alaska a înregistrat o perturbare puternică la începutul acestei luni. Dar această perturbare nu a fost un cutremur. Incidentul înregistrat de senzorul Alaska Earthquake Center a fost, de fapt, opera unui urs, sau, cel puţin, asta cred inginerii de la staţie, potrivit The Blaze.

    “Nu suntem sigur că a fost un urs, dar datele indică faptul că a ceva mare s-a deplasat pe acolo, înainte ca aparatul să oprească inregistrarea”, a declarat Scott Dalton, inginer.

    Activitatea “seismică” înregistrată de staţie a durat opt minute apoi transmisia s-a oprit.  Au fost găsite urme de dinţi pe capacele containerul ce conţin senzorii pentru detectarea seismelor.

    Staţia a mai fost supusă, şi în trecut, unui atac al unui alt animal. “Aceeaşi staţie a fost atacată de un alt animal. Credem că a fost o capră”, a mai spus Scott Dalton.

  • Un TÂNĂR de 31 de ani a câştigat un MILION de dolari într-un mod inedit. Este VISUL oricărui om

    Un tânăr în vârstă de 31 de ani din Irlanda de Nord a realizat într-un timp relativ scurt ceea ce milioane de oameni visează să facă într-o viaţă care i-a adus şi un milion de dolari.

    Un TÂNĂR de 31 de ani a câştigat un MILION de dolari într-un mod inedit. Este VISUL oricărui om

  • Şi-au vândut casa şi maşinile ca să se plimbe timp de un an în jurul lumii

    Unele familii strâng bani pentru o călătorie la Disneyland sau pentru un concediu la mare. Nu este însă cazul familiei Rivenbark; aceştia au petrecut ani de zile economisind pentru a călători în jurul lumii.  

    Nu a fost însă suficient, aşa că familia din Maryland, Statele Unite a pus la bătaie tot ce avea pentru o vacanţă de un an. Soţii Rivenbark şi-au vândut casa şi maşinile ca să-şi finanţeze aventura. Au decis să le predea ei carte copiilor, ca să nu rămână în urmă. Iar cei mici spun că au învaţat enorm umblând prin lume. Tatăl, mama şi cei doi copii au vizitat 60 de ţări şi teritorii din toată lumea şi nu s-au dat înapoi nici de la experienţe extreme, scriu cei de la Ştirile Pro TV. În total, cei patru au parcurs peste 140.000 de kilometri.

    Membri familiei Rivenbark se pot lăuda că au plimbat gheparzi în lesă în Africa ori că s-au împrietenit cu elefanţi în India şi au făcut bungee jumping în Noua Zeelandă.  În tot acest timp, şi-au împărtăşit aventurile cu publicul, scriind şi publicând imagini pe blog.

    “La sfârşitul vieţii, vrem să ştim că am avut parte de experienţe superbe împreună, în familie. Ce mod mai bun de a face asta decât să te duci să explorezi lumea?”, spune Tim Rivenbark. “Am fost incantata. Ideea de a calatori in jurul lumii era incredibila”, marturiseste Kara Rivenbark, notează sursa citată.

    Familia Rivenbark s-a întors de curând din călătorie şi încearcă să se readapteze la viaţa din Maryland.