BusinessMagazin

Tag: opinii

  • Opinie Dragoş Pătroi, DRP Tax Wizards: Stânga sau dreapta? Sau invers?

    Din capul locului, vreau să precizez că nu sunt un cunoscător (nici măcar un privitor) al scenei politice şi al doctrinelor promovate de partidele politice; totuşi, trebuie să recunosc că, în timpul facultăţii, disciplina la care am studiat doctrinele economice şi istoria gândirii economice a fost una dintre preferatele mele.

    În viaţa reală, nu cea a show-urilor de televiziune, nu ştiu cât de mult împărţirea asta în stânga şi dreapta din plan politic îşi mai găseşte echivalentul şi în plan economic. Haideţi să ne uităm la China şi cu asta cred că am spus totul! Sau să mai spunem că în 2004 cota agregată de impozitare a banilor “scoşi din firmă” (adică impozit pe profit de 25% şi pe dividende de 5%) era de 28,44%, iar acum (cu tot cu cotă unică de 16%) este de 29,44%. Desigur, pot fi date foarte multe exemple şi în celălalt sens (iar regimul de impozitare al veniturilor realizate de persoanele fizice este, cred eu, cel mai sugestiv dintre ele).
    Parafrazând, de-o fi stânga, de-o fi dreapta, bucuroşi le-om duce toate… dacă lucrurile se mişcă din punctul de vedere al mediului de afaceri şi, pe cale de consecinţă, “producem PIB” . E clar că, în etapa actuală, circuitele economice nu funcţionează la turaţie maximă (asta ca să fiu elegant în exprimare); iar, în opinia mea, acestea nu pot fi repornite decât prin creşterea cererii agregate, iar aici am în vedere cererea solvabilă. Mă refer la putinţa de a consuma, nu doar la dorinţă, că degeaba am 100 de persoane care vor să cumpere 10 apartamente care sunt existente pe piaţă, dar acest lucru nu şi-l permit efectiv decât 2 persoane; oricum, 8 apartamente tot vor rămâne nevândute! Desigur, rămân “pe piaţă” 98 de potenţiali purtători ai cererii, dar… cam atât, iar asta nu cred că ajută prea mult economia.

    Ca să creezi cerere, este evident că ai nevoie de capitaluri volatile, temporar disponibile şi în căutare de oportunităţi de fructificare, de consum sau de economisire (care, la urma urmei, sunt tot resurse investiţionale, dar aflate în stare latentă). Cum le creez sau, dacă vreţi, cum le atrag? Prin câteva măsuri relativ simple, cel puţin la o primă vedere. Lăsăm la o parte pudoarea asta feciorelnică, prost înţeleasă şi promovăm o lege a amnistiei fiscale. Modalitatea de implementare efectivă în practică e foarte amplă şi comportă o discuţie distinctă, cu numeroase opinii pro şi contra. Nu intru acum în detalii, dar menţionez că sunt adeptul unei astfel de măsuri. Chiar dacă măsura în sine poate fi percepută ca un semn de slăbiciune a statului (şi aşa şi este), la urma urmei, totul din nimic e mai puţin decât puţin din mult. Şi, în plus, a fost aplicată de numeroase ţări, situate “mai la vest” şi care ne dau lecţii despre eficienţa colectării veniturilor bugetare.

    Doi, “arunc” bani pe piaţă şi provoc o inflaţie controlabilă, la un nivel pe care însă pot să-l ajustez ulterior exclusiv prin instrumente de politică monetară. Dincolo de discursurile politicianiste, statul nu ar avea decât de câştigat, deoarece îşi reduce astfel – într-un mod “discret şi elegant”, deşi nu foarte onest faţă de contribuabili – efortul (în termeni reali) pentru susţinerea serviciului datoriei publice interne.

    După ce provoc această “încălzire” (e adevărat, mai mult sau mai puţin artificială) a economiei, implementez o legislaţie a holdingului, “de-adevăratelea”, nu “timidă”, ca acum, chiar cu riscul de a inflama spiritele în rândul “clasei muncitoare”. Concomitent, adopt măsuri fiscale eficiente şi aplicabile în cadrul procedurilor de reorganizare a afacerilor (fuziuni, divizări etc.), că doar e criză şi astfel de operaţiuni se presupune că ar trebui să fie “la ordinea zilei”. Nu în ultimul rând, ne uităm şi noi cum au procedat alte state cu impozitarea dividendelor (de exemplu, Austria) şi trec la o relaxare fiscală a regimului fiscal al acestora, ca să nu se mai gândească orice român mai cu stare în ce ţară îşi mută rezidenţa fiscală (nu că asta ar fi ceva ilegal!).

    Ei bine, odată “puse la treabă şi scoase la suprafaţă” bazele impozabile, pot trece şi la impozitarea corespunzătoare a celor peste un anumit nivel, în vederea susţinerii măsurilor de politică socială. Accept chiar şi ideea de supraimpozitare, dar nu a muncii oneste, ci a “surplusului”, în adevăratul sens al cuvântului (şi, în special, pe proprietate şi nu pe venit)! Altfel, descurajez libera iniţiativă şi, poate, realizez o egalizare, dar nu în termeni de bunăstare, ci de pauperizare chiar şi a celor care muncesc. Acum ceva timp am participat la un seminar internaţional de fiscalitate şi, într-un anumit context, l-am întrebat pe un neamţ dacă e de stânga sau de dreapta. Mi-a răspuns fără ezitare: “Şi de stânga, şi de dreapta”. Văzându-mă mirat, mi-a explicat: până atunci când marea masă a cetăţenilor care muncesc (şi mi-a subliniat “care muncesc”) au asigurat strictul necesar unui trai decent, sunt de stânga; apoi devin de dreapta, că doar oamenii nu sunt egali şi unii folosesc cosmetice indigene, iar alţii parfum franţuzesc. Interesant răspuns, nu? Desigur “strictul necesar” şi “traiul decent” sunt două noţiuni care pot diferi în România şi Germania; doar parfumul franţuzesc e acelaşi peste tot…

    Dragoş Pătroi este managing partner al firmeide consultanţă fiscală DRP Tax Wizards şi cadru universitar ASE Bucureşti.

  • O scenă pentru Windows

    În sfârşit, Microsoft şi-a făcut intrarea pe piaţa tabletelor, prezentând două modele numite Surface. Unul stă pe un procesor ARM (probabil Tegra) şi va rula Windows RT, iar celălalt va merge pe un procesor Intel similar cu cele utilizate în ultrabooks şi va rula Windows 8. Ceea ce au remarcat toţi comentatorii (şi au fost foarte mulţi) este că, de fapt, Microsoft a evitat să prezinte specificaţii amănunţite, iar un tabel comparativ între Apple iPad şi Microsoft Surface întocmit de jurnaliştii de la Mac Observer arată foarte ciudat: rubricile pentru Surface sunt pline de “unknown” (necunoscut). Oricum, versiunile de Windows care vor rula pe Surface nu sunt încă disponibile, aşa că data lansării intră şi ea la capitolul “necunoscut” (probabil la toamnă), alături de cea mai mare necunoscută: preţul. Cei de la Microsoft s-au limitat să menţioneze că preţurile vor fi “competitive”, ceea ce sugerează că modelul ARM va concura cu iPad, iar modelul Intel va concura cu ultrabook-urile (deci către o mie de dolari).

    Nu sunt un fan Microsoft, dar de data aceasta trebuie să-mi scot pălăria. Surface este o uimitoare piesă de inginerie. Este subţire, elegant, cu o carcasă realizată cu o tehnologie nouă şi încă multe altele, despre care cu siguranţă veţi fi aflat la momentul când acest articol va apărea. Remarcabil este că tot hardul este realizat de Microsoft, deşi până acum compania nu a mai produs niciodată computere pentru Windows, ceea ce sugerează că urmează modelul Apple, adică integrarea hard şi soft. Demonstraţia a fost convingătoare, în ciuda unei erori de conectare. Şi totuşi, pentru a concura cu iPad, Microsoft trebuia să vină cu ceva distinctiv. Şi chiar a reuşit.

    În primul rând, stativul încorporat în aparat, care permite ca tableta să poată fi pusă fi pusă pe masă, în poziţie aproape verticală. Pare doar un detaliu minor, dar e mai mult. În al doilea rând, tableta este prevăzută cu un “creion” (stylus), care se fixează magnetic de carcasă şi chiar funcţionează: utilizatorul poate scrie oriunde cu el, iar ecranul senzitiv simte când creionul se apropie şi dezactivează interfaţa touch. Însă cel mai interesant aspect este coperta, care îndeplineşte şi rolul de tastatură cu trackpad. Există două variante, una bazată pe atingere şi una care chiar are taste (cu o cursă foarte scurtă, dar totuşi importantă pentru o tastare rapidă şi comodă). Coperta-tastatură se prinde magnetic şi se poate plia pe partea din spate a aparatului când nu este folosită – evident, în această situaţie tastele sunt dezactivate.

    Prima mea senzaţie după ce am văzut cele 47 de minute ale prezentării a fost una de entuziasm. Chiar mi-ar plăcea o astfel de unealtă… A urmat apoi o senzaţie de disconfort: dacă n-ar rula Windows. Apoi am privit din nou tot ansamblul şi am văzut adevărul: Microsoft Surface este, de fapt, un PC. E adevărat, mic, subţire, cu touchscreen, cu stylus, dar până la urmă ceva ce are tastatură, touchpad (adică “pointing device”), rulează Windows şi cuprinde suita Office este un PC. Nu degeaba Steve Ballmer a rostit de-atâtea ori în prezentare cele două litere magice, cele care definesc viziunea Microsoft în materie de computing. Şi, într-adevăr, a avut dreptate să definească noile prototipuri “o scenă pentru Windows”. În această variantă, se pune în lumină o altă trăsătură (de data aceasta conceptuală) care diferenţiază Surface atât de Apple iPad, cât şi de tabletele bazate pe Android: oferta Microsoft este mai degrabă orientată pe creare de conţinut decât pe consum de media.

    Acum urmează inevitabil discuţia despre piaţa potenţială. Este evident că avantajul de a rula o platformă software care este în general familiară utilizatorilor va reprezenta o atracţie importantă. Dar interfaţa Metro nu prea intră în această zonă familiară, iar aplicaţiile va trebui şi ele “metro-izate” şi nu e clar câte şi când vor face acest proces. În plus, principala atracţie a tabletelor şi a telefoanelor bazate pe iOS şi Android o reprezintă ecosistemul şi miile de aplicaţii disponibile pe aceste platforme, dar nu se ştie care va fi strategia pe care o va urma Microsoft pentru a concura în această zonă. Iar dacă oferta de bază este formată din aplicaţiile specifice Windows, atunci de ce să nu cumpăr un ultrabook?

    Nu, tabletele nu sunt unelte de productivitate, fie şi dacă au tastatură. Cei care au nevoie de Office şi de aplicaţiile companiei vor căuta în altă parte. Cei care vor o tabletă simplu de utilizat şi fancy vor merge tot la Apple. Cei care vor ceva mai ieftin vor aştepta săptămâna viitoare, când Google va lansa prima tabletă sub brand propriu.

  • La dracu’! E pur şi simplu grandios!

    Nu am făcut referire aiurea la papioane şi la probabil deja-uitatul-la-momentul-citirii-acestui-text conflict asupra şefiei Institutului Cultural Român, pentru că disputele acelui moment mi-au adus aminte de două istorioare vechi. Istorioare care au, într-un fel sau altul, legături şi cu alte “breaking news” ale momentului – cazul Hidroelectrica sau cel al fostului premier Adrian Năstase; este vorba de modul în care te raportezi la ceilalţi şi cum judeci faptele.

    Cenzorul politic al Berlinului în perioada Primului Război Mondial era un ins pe nume Hennings, consilier de poliţie; un cunoscător al perioadei, Walter Mehring, îl descrie drept un cap pătrat din serviciile publice, care trăia pentru trei chestiuni. Cele trei pasiuni majore erau vinul roşu, femeile şi expresionismul. Urmarea pasiunii capului pătrat pentru mişcarea expresionistă era existenţa revistei Der Sturm, ferită de orice posibile confiscări. Iar editorul revistei, Herwarth Warden, se număra printre fericiţii care nu puteau fi chemaţi la arme. Preţul pe care Warden îl plătea era adaptat vremurilor: prusacul îi călca des casa, cu ocazia unor petreceri date după ora de interzicere a circulaţiei (stabilită tot de Hennings) pentru a-i bea vinul, în special Pommard de Burgundia, pentru a se iubi cu o artistă de revistă originară din Belgia, bănuită de spionaj şi plasată de editor în grija şi la braţul unui subordonat mediocru şi pentru a discuta despre pictura modernă. Îi plăceau Franz Marc, Heinrich Campendonk şi Marc Chagall (nu avea gusturi rele deloc, în materie de pictură).
    Tabloul în sine era incredibil: prusacul băţos cu mustaţa în furculiţă în mijlocul avangardei artistice berlineze, care mima apucăturile milităroase. Spun asta pentru că pictorul Oskar Kokoschka, unul din favoriţii lui Warden, se deghiza în ofiţer austriac şi participa la beţiile expresioniste; mai mult, era un element de culoare, pentru că de regulă pretindea, la un moment dat, că planează orizontal prin încăpere (era victima unei împuşcături în ureche şi avea tulburări de echilibru).

    De nebunia expresionistă, de vinul de Burgundia şi de urechea lui Kokoschka se leagă o bună parte a artei moderne; dar acum lucrurile s-au schimbat, deşi tot politizate sunt, ba chiar mai mult. Berlinul găzduieşte, câţiva ani mai târziu, o expoziţie de pictură botezată “rod al culturii fasciste”. Desigur, nimic fascist în tablourile expuse, excepţie făcând doar cămaşa neagră în care apărea unul dintre personajele nemurite de Giorgio di Chirico. Dar starul expoziţiei era Modigliani, un pictor care a pierit în 1920 şi nu a mai prins măreaţa Italie a lui Mussolini. Lumea nu prea a dat buzna la deschidere, dar la un moment dat puţinii vizitatori l-au putut vedea intrând chiar pe Hermann Göring, proaspăt numit ministru al celui de-al treilea Reich, şi suita sa. Au tropăit cu toţii, ignorând mâzgălelile de pe pereţi şi s-au oprit în faţa picturii lui Modigliani “Nud întins”, tabloul pe care îl vedeţi alăturat.

    “La dracu’! E pur şi simplu grandios!”, a răcnit grasul asudat, cu mâinile încrucişate marţial pe piept.

    Trei zile mai târziu, în 27 februarie 1933, acelaşi gras asudat dădea ordin ca Reichstagul să fie incendiat.

    Cam asta e: nu-i credeţi când spun că le place arta, ei vor doar vinul. Şi arătaţi cât de des tabloul din pagină; dacă se găseşte cineva care să exclame “la dracu’”, va deveni, dacă nu este deja, un bun politician.

  • Agenţi aproape liberi

    Există o companie numită Black Duck Software, care are un business interesant: oferă consultanţă şi software care să ajute companiile să “înghită” software open source. Pentru ca să facă treaba asta, are nevoie de informaţii cât mai exhaustive despre ce se întâmplă în lumea open source, aşa că a creat un catalog public al proiectelor şi al contribuitorilor. Se cheamă Ohloh şi foloseşte nişte softuri (crawlers) care vizitează periodic cam o jumătate de milion de aşa-numite “repositories” (locuri unde se adună codul şi alte resurse legate de un proiect software) şi centralizează diverse date, precum câte modificări au survenit la fiecare proiect şi cine sunt cei ce le-au comis. Desigur, cu ajutorul acestor date, Black Duck Software ştie care sunt proiectele cele mai active, care sunt cele mai populare, care trag să moară şi tot fel de alte lucruri utile. Pe mine m-au interesat mai degrabă cifrele totale şi am aflat că e vorba de 553.548 de proiecte active, însumând cam 17 miliarde de linii de cod aduse de peste un milion şi jumătate de programatori.

    De fapt, toate aceste numere ar trebui înmulţite cel puţin cu doi, pentru că foarte multe proiecte nu sunt înscrise. Am avea vreo trei milioane de “hackeri” care lucrează (în mare măsură fără să fie plătiţi) la nişte programe pe care le folosim cu toţii, de multe ori fără să ştim (de exemplu, faptul că vedeţi în browser o pagină web poate implica numeroase softuri open source, de la un server Apache până la un server Mozilla). Acum ar trebui să mai adunăm numărul celor ce contribuie la numeroase alte proiecte colaborative (Wikipedia este doar unul dintre ele), plus cei care recenzează cărţi la Amazon (sau în bloguri şi forumuri), cei ce semnalează articolele de presă în situri precum Digg, autorii care-şi publică lucrările sub licenţa publică Creative Commons şi încă mulţi alţii care, într-un fel sau altul, contribuie voluntar la “ceva” ce ne va folosi tuturor. Cu siguranţă, totalul ar depăşi populaţia unei ţări nu tocmai mici.

    Mulţi au văzut în această amplă mişcare o nouă formă de socialism şi i-au dat imediat un nume: socialism digital. Ba chiar au constatat că lozinca fluturată de comunişti “de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi” este mult mai valabilă pentru această formă de socialism decât pentru societăţile care au încercat să pună în practică marxismul. Clay Shirky explică în schimb acest curent prin “surplusul cognitiv” apărut după ce s-a ajuns ca oamenii să lucreze doar opt ore pe zi şi doar cinci zile pe săptămână. Kevin Kelly vede însă aici mai degrabă un popor de libertarieni. În fine, mulţi au vorbit de anarhism, pentru că, în aparenţă, această formă de “peer-production” şi distribuţie gratuită subminează bazele economiei capitaliste. Dar, după o perioadă de reticenţă, capitalismul s-a lăsat ispitit de fructele acestei mişcări şi nu mai trebuie să ne mirăm că marile burse ale lumii sunt susţinute de sisteme informatice care rulează Linux.

    La sfârşitul secolului trecut, John Barlow vorbea de “dot-communism” şi era de părere că internetul (cel care a făcut posibilă toată această “cooperativă” digitală) va conduce la un fenomen ciudat: întreaga forţă de muncă va ajunge să fie compusă din agenţi liberi. Ideea sa era inspirată de constatarea că toate aceste proiecte comunitare funcţionează eficient în lipsa oricărei organizări formale, în lipsa unei ierarhii şi în lipsa unei agende. Mult mai târziu s-a inventat termenul de “peer-production” şi acelaşi Shirky a teoretizat “puterea organizării fără organizaţii”, însă ideea lui Barlow rezistă: într-un fel sau în altul, devenim tot mai mult “freelancers”, iar internetul ne permite să ne valorificăm din ce în ce mai mult acest statut. Am lucrat doi ani de zile la un proiect de mare amploare fără să mă întâlnesc niciodată cu cea mai mare parte dintre colaboratori.

    Din nou, capitalismul valorifică această metodă de producţie (probabil că aceasta este cea mai mare virtute a capitalismului: e capabil să-şi însuşească toate ideile, chiar şi pe cale care par să-l contrazică). Elance, o companie care intermediază contracte pe termen limitat între companii şi “agenţi liberi” din întreaga lume, estimează pe baza unui sondaj că peste cinci ani 54% din întreaga forţă de muncă a companiilor axate pe manipularea de informaţii va fi formată din freelanceri colaborând prin internet. Însă spiritul corporatist nu vrea să cedeze, aşa că a inventat un “digital cubicle”: softuri precum Tahometer vor monitoriza fiecare ecran al truditorului de la celălalt capăt al lumii.

  • Opinie Indira Crasnea, Mediafax: Capii PDL şi-au salvat obrazul prin plecare

    Indiferent de ce se va decide în următoarea şedinţă a Colegiului Director, peste “epoca” Boc din viaţa democrat-liberalilor s-a aşternut sunetul goarnei stingerii. S-a încheiat, îngropat un fel de a face politică, au falimentat la şir stiluri, atitudini : a la Blaga, a la Oltean, a la Anastase, a la Udrea… Şi dacă în mintea celor care vor veni după ei nu se va întipări că suficienţa, “ochelarii de cal”, turmentarea cu infailibilitate n-au ce căuta într-o reţetă de succes, înseamnă că Boc&comp. au plecat degeaba şi că nimeni nu a învăţat nimic.

    Zgomotul acestei prăbuşiri abia dacă acoperă o realitate cruntă: nu prea sunt alţii care să ridice PDL din găleată. În umbra celor care acum îşi fac bagajele, oftând poate uşuraţi că s-a terminat, au înflorit unii după chipul şi asemănarea lor. “Delfini” şi “amante” după cum şi-au aruncat doamna Udrea şi domnul Blaga. Efemerul guvern Ungureanu este o dovadă grăitoare. Alţii nu au fost îngăduiţi, Cristi Preda şi colegii de rebeliune ciclică au fost toleraţi ca moft intelectualist.

    Şi pentru că în PDL vor rămâne doar nişte oarecare ca să stingă lumina, a răsărit domnul Falcă, cu un zâmbet larg şi stroboscopic, să anunţe naşterea în dureri şi penitenţă a unei mişcări de centru-dreapta. Visele cu ochii deschişi ale primarului de la Arad seamănă cu speranţele disperate ale aristocraţilor francezi în drum spre ghilotinele anului 1789.

    Da, este nevoie de o dreaptă puternică şi inspirată, după cum este nevoie şi de o stângă asemănătoare, pentru binele public. Da, este nevoie de o opoziţie viabilă şi valabilă. Dar cu cine? Se tot spune numele lui Ungureanu (Mihai şi Răzvan). Dar în urma “căzăturii” suferite, fostul premier al guvernului de scurtă respiraţie a pierdut şi bruma de simţ al realităţii, care se presupune că o avea. Ungureanu este atât de îmbibat de rosturile providenţiale pentru care crede că face umbră pământului, încât nicio terapie de “dezintoxicare” nu îl poate dezmetici.

    Şi dacă totuşi se va face “ceva” în care să se topească PDL şi din care să erupă mişcarea de dreapta, va fi pentru cineva încă bine ancorat în primul rând al actualităţii. Atât de preşedinte şi atât de singur: Traian Băsescu. Mai sunt câţiva care întreţin mitul de panaceu al preşedintelui. Astfel, cercul se închide.

    (Comentariu de Indira Crasnea, indira@mediafax.ro)

  • Dispariţia Facebook se amână

    Tocmai când mă pregăteam să scriu un articol mai teoretic despre problema identităţii în reţelele de socializare, toată presa a început să vuiască. Un expert în investiţii, Eric Jackson, a declarat pentru postul american CNBC că Facebook va dispărea într-un interval de 5-8 ani. După mai puţin de 24 de ore, o căutare pe Google după “Facebook disappear 8 years” mi-a adus peste 40 de milioane de rezultate, doar în engleză. O adevărată furtună. Interesant este că acelaşi Eric Jackson a publicat la sfârşitul lui aprilie un articol destul de amplu în revista Forbes sub titlul “Iată de ce Google şi Facebook ar putea să dispară complet în următorii 5 ani”. Deşi aici Jackson este mai radical, articolul nu prea a fost băgat în seamă. Dar asta se întâmpla înainte de evenimentele de după listarea pe bursă a Facebook şi evoluţia descendentă a preţului acţiunilor.

    Argumentele lui Jackson sunt, în esenţă, destul de simple. În primul rând, prin “dispariţie” Jackson nu înţelege neapărat faliment, ci mai degrabă căderea în irelevanţă, exemplele pe care le aduce fiind MySpace (vedeta de acum câţiva ani) şi Yahoo! (care deşi încă este profitabilă, este doar o umbră a ceea ce a fost cu zece ani în urmă). Teoria pe care se bazează este că internetul a trecut prin trei etape, prima fiind Web 1.0 (între 1994 şi 2001), dominată de firme precum Yahoo!, AOL, Google, Amazon sau eBay. Toate acestea s-au priceput foarte bine să “organizeze” informaţia, fie ca “portaluri” care agregau informaţia, fie ca motoare de căutare, fie ca agenţi ai comerţului online. A urmat apoi Web 2.0, care s-a întins din 2002 până în 2009, s-a bazat pe caracterul social şi a fost dominată de companii precum Facebook, LinkedIn sau Groupon. În fine, etapa actuală înseamnă “mobil” şi prototipul noilor lideri este Instagram.

    În opinia lui Jackson, Web 3.0 nu va exista niciodată, pentru că web-ul a murit deja. Ideea de bază este însă că nici una dintre companiile dominante în primele două etape n-a reuşit să se adapteze etapei următoare. Pur şi simplu au rămas încremenite în modelul de business care le-a adus succesul. Nici Yahoo!, nici Google, nici Amazon n-au reuşi să clădească ceva important în domeniul social. Fără îndoială, atât Google, cât şi Amazon câştigă o mulţime de bani, dar lucrurile se schimbă din ce în ce mai repede. Facebook este, de fapt, în aceeaşi situaţie. Indiferent cât de isteţ este Zuckerberg, lumea se îndreaptă spre zona mobilă şi un colos precum Facebook nu va putea face faţă acestei schimbări de paradigmă, indiferent câte companii precum Instagram ar cumpăra. Nici chiar dacă şi-ar construi propriul telefon.

    O observaţie interesantă face Eric Jackson cu privire la Apple, care nu se încadrează în aceste etape, deşi pare mai degrabă Web 1.0, fără succese în zona socială. Însă Apple este în esenţă un producător de hardware, care a reuşit să creeze un ecosistem prin care proliferează aplicaţiile. Aşa că, atâta vreme cât produsele sale au succes, nu are grija succesiunii etapelor internetului. Astfel se explică de ce atâtea companii încearcă să-i urmeze modelul, producând hard, soft şi construind ecosisteme: Google face telefoane (şi, conform zvonurilor, tablete) sub brand propriu, Amazon face cititoare de cărţi şi tablete. Facebook probabil va face telefoane. Dar asta nu le va duce, totuşi, în epoca mobilă, pentru că modelul de afacere nu s-a schimbat. Iar Facebook va rămâne un sit web încercând să vândă spaţiu publicitar într-o vreme când computerele tradiţionale dispar, iar web-ul devine irelevant. Verdictul: mai au vreo cinci ani, cel mult opt.

    Aceasta a fost explicaţia lui Jackson şi mulţi au înghiţit-o fără s-o mestece. Îmi iau libertatea să nu fie de acord cu el, admiţând totuşi că atât Facebook, cât şi Google vor dispărea. Ca toate marile imperii. Cândva, dar nu în viitorul imediat. O primă observaţie ar fi că “mobil” nu înseamnă doar telefon. Tabletele şi chiar e-book reader-ele intră în această categorie. Nici computerele nu vor dispărea, deşi suntem în era post-PC. Nu-mi imaginez că toate aplicaţiile de business vor fi făcute pe telefoane mobile, deci ecranele mari (fie şi cele ale tabletelor) vor fi aici şi în viitor. Nici web-ul nu piere, deşi aplicaţiile îi erodează fundamentele. E adevărat că vor apărea noi mijloace prin care ne vom obţine informaţiile (Siri e un exemplu), dar de motoare de căutare şi de reţele de socializare vom avea nevoie. Pentru mulţi dintre utilizatori, Facebook asigură toate mijloacele de a comunica cu lumea. Iar un miliard de oameni se mişcă foarte greu. Poate că Zuckerberg va rămâne un simplu milionar, dar Facebook va supravieţui.

  • Opinie Dragoş Pătroi, DRP TAX WIZARDS: Cât de mare este mica noastră datorie publică?

    Raportat strict la analiza pur matematică a indicatorilor macroeconomici, România chiar nu ar avea motive reale de îngrijorare. Mai ales în ceea ce priveşte nivelul datoriei publice, abordată din perspectiva unei analize relative ca pondere în PIB. Cu toate că ritmul de creştere al datoriei publice (atât interne, cât, mai ales, externe) a fost unul destul de alert în ultimii doi ani, ponderea acesteia este în continuare de sub 50% în PIB, în condiţiile în care ţări considerate industrializate şi cu tradiţie din Europa vestică au o valoare supraunitară a respectivului raport. Deşi, teoretic, se pare că stăm destul de bine, nu ştiu dacă lucrurile sunt, într-adevăr, chiar “pe roze”. De ce spun asta? Personal, cred că mai important chiar decât nivelul în sine al datoriei publice este capacitatea de a rambursa respectiva datorie publică. Capacitate care, cel puţin pe termen mediu, rezidă într-o creştere economică sustenabilă şi durabilă, în măsură să conducă la redimensionarea (evident, în sensul creşterii) a PIB-ului. Degeaba ai un nivel al datoriei publice apreciat – la un moment dat – ca fiind unul rezonabil dacă, ulterior, înregistrezi o scădere a PIB-ului care va conduce la un “gol de resurse” la bugetul general consolidat şi, implicit, va face datoria ta publică ca ţară mult mai greu de suportat şi (în funcţie de amplitudinea fenomenului de contracţie a economiei) poate chiar de onorat.

    Raţionamentul anterior este valabil în condiţiile în care se menţine gradul de colectare al impozitelor şi taxelor. Dacă invocăm (perfect justificat, zic eu) actualele constrângeri şi restricţii bugetare specifice unei perioade de criză economică (nu numai pe plan intern) şi, pe cale de consecinţă, imposibilitatea promovării unor măsuri eficiente şi vizibile de încurajare a creşterii econo-mice, este de la sine înţeles că s-ar impune creşterea acestui grad de colectare, pentru evitarea oricăror sincope stânjenitoare privind plata serviciului datoriei publice.

    În mod paradoxal, din acest punct de vedere, chiar nu trebuie să ne îngrijoreze nivelul datoriei publice, deoarece “stăm bine” la evaziunea fiscală. Nu, chiar nu glumesc şi o să explic de ce! Dacă ponderea economiei nefiscalizate în PIB este cea care se vehiculează, înseamnă că PIB-ul are un potenţial de creştere substanţial; în consecinţă, ponderea datoriei publice în PIB-ul potenţial este mult mai redusă decât ponderea datoriei publice în PIB-ul efectiv realizat (cel din statisticile oficiale). Deci, practic, economia (în ansamblul său) dispune de resursele necesare – fie ele şi “latente” (adică, aflate, cel puţin momentan, în afara sferei de fiscalizare) – pentru a susţine rambursarea datoriei publice, cu atât mai mult cu cât reuşim să “mutăm” PIB-ul din potenţial în efectiv.

    Mereu am considerat că – aşa cum există o rată naturală a şomajului, unanim acceptată – la fel de bine există şi o rată naturală a evaziunii fiscale, deşi nu cred în “moralitatea” economiei subterane şi nici în rolul său “de supapă” a economiei oficiale. Problema care se pune este să identificăm soluţiile optime şi cele mai eficiente măsuri pentru a coborî spre acest nivel.

    Dacă lăsăm la o parte fudulia şi o moralitate prost înţeleasă şi acceptăm realitatea aşa cum e – având în vedere mai ales cauzele şi nu efectele – cred că putem folosi semnalele transmise de palierul informal în vederea stabilizării economiei oficiale şi corijării dilemelor de comportament fiscal ale contribuabililor. Da, mă refer inclusiv la declararea unui “moment zero”, după o procedură similară ca şi în cazul altor state “cu experienţă în ale democraţiei şi economiei de piaţă”.

    Datoria publică poate să scadă chiar dacă contractăm noi împrumuturi, dar doar dacă ritmul său de creştere este inferior ritmului de creştere al PIB-ului, în condiţiile cel puţin ale menţinerii gradului de colectare. În caz contrar, s-ar putea ca – nu peste mult timp – mica noastră datorie publică să ni se pară destul de mare şi de greu de suportat.

    Dragoş Pătroi este managing partner al firmeide consultanţă fiscală DRP TAX WIZARDS şi cadru universitar ASE Bucureşti.

  • Pictura care l-a omorât pe Napoleon

    Când a fost dezvelit, în 1530, Signoria Veneţiei a făcut cunoscut faptul că oricine va încerca să înstrăineze această pictură va plăti cu preţul vieţii. Era o decizie cu totul şi cu totul neobişnuită, chiar pentru acele vremuri dure. Niciodată o operă de artă nu a fost apărată invocându-se pedeapsa capitală, şi nici de atunci încoace nimeni nu s-a mai pronunţat în acest fel. Era o recunoaştere a calităţilor operei lui Tiţian, şi este momentul să vă spun că lucrarea pe care o priviţi este doar o copie veche, aflată la Palermo. Nimic nu e nou în lume: mai-marii Veneţiei au lansat un concurs pentru tablou, la care au participat trei pictori, dar Tiţian s-a apropiat cel mai mult de cerinţe: avea dinamismul lui Michelangelo şi o cromatică extrem de elaborată.

    Interdicţia Signoriei a funcţionat timp de 272 de ani şi nici măcar cei 18.000 de ducaţi pe care i-a oferit pentru tablou Daniel Nys, un comerciant olandez, o sumă nu mare, ci exorbitantă pentru acele vremuri, nu i-a înduplecat pe veneţieni. Acum, vasul francez, cu preţiosul tablou, porneşte la drum lung, pentru că trebuie să ocolească întreaga peninsulă. Este surprins de o furtună care mătură punţile, iar apa răzbate prin chepenguri şi udă întreaga încărcătură. Pictura lui Tiţian zace în apa sărată a mării până la Marsilia, de unde se îndreaptă spre Paris. Acolo lada este desfăcută de Haquin, expertul francez numărul unu al momentului, care se îngrozeşte la vederea distrugerilor: apa a umflat panoul de lemn pe care se află pictura, iar straturile de vopsea au crăpat şi s-au desprins de suport.

    Expertul lucrează luni de zile, cu o migală apropiată de martiriul sfântului din tablou, şi în cele din urmă, tabloul este mutat pe pânză. Tabloul stă la Luvru timp de 12 ani, iar după căderea lui Napoleon se poate întoarce acasă. Este adusă chiar de marele sculptor Antonio Canova, iar sosirea la Veneţia este un triumf: mulţimi de oameni se înghesuie să vadă pânza, rănită dar vindecată, “care l-a dus la pierzanie pe nelegiuitul care a îndrăznit să o înstrăineze”.

    Martiriul Sfântului Petru îşi reia locul, deasupra altarului de la Santi Giovanni e Paolo. De-a lungul deceniilor pictura începe să îşi piardă strălucirea, iar veneţienii hotărăsc că trebuie restaurată. Este mutată în Capella del Rosario, unde – neatenţie, hazard, soartă? – este distrusă, aproape în întregime, într-un incendiu în noaptea de 15 spre 16 august 1867. Veneţia este tulburată din nou şi se caută, în zadar, vinovaţii. Dispar chiar şi resturile neafectate de foc ale tabloului, care apar, peste ani, într-o colecţie privată din Viena, descoperite de biograful lui Beethoven, istoricul Theodor von Frimmel. Tot la Viena este descoperită lucrarea originală, micul tablou cu care Tiţian a câştigat concursul. Dar nici aceste rămăşiţe şi nici cele şase copii după Martiriul Sf. Petru nu pot compensa lipsa originalului.

  • Miliardele virtuale

    Trecând peste scandalul primei oferte publice pentru Facebook şi simplificând tot procesul, lucrurile par să stea în felul următor: Facebook a pus pe piaţă 421 de milioane de acţiuni la preţul de 38 de dolari, culegând astfel circa 16 miliarde de dolari şi stabilind valoarea companiei la peste 100 de miliarde. După care a început dezastrul. La ora la care scriu, acţiunile se tranzacţionează cu circa 27 de dolari, ceea ce înseamnă că valoarea Facebook a scăzut cu 28% iar Mark Zuckerberg a ieşit din topul celor mai bogaţi 40 de oameni ai planetei. Se speculează (în glumă, desigur) că dacă trendul se menţine, undeva în iunie Facebook nu va mai valora nimic, iar faptul că Zuckerberg mănâncă adesea la McDonald’s capătă o nouă interpretare.

    În concluzie, se pare că Facebook a fost mult supraevaluată şi s-ar putea ca acei care au comparat baza sa de utilizatori cu cea deţinută de LinkedIn şi au aplicat regula de trei simplă au avut dreptate să spună că preţul corect ar fi pe la 50 de miliarde de dolari. Desigur, toate aceste miliarde sunt bani “virtuali”, care practic nu există decât pe hârtie, cu excepţia celor pe care i-a încasat Facebook. Să fie oare acesta începutul sfârşitului pentru uriaşa reţea de socializare, care a depăşit de curând 900 de milioane de utilizatori şi continuă să crească?

    Mai întâi de toate poate ar trebui să vedem de ce a căzut preţul acţiunilor. În esenţă, problema se leagă de modelul de afacere pe care Facebook l-a urmat până acum: s-a limitat să vândă spaţiu de publicitate. Dacă raportăm veniturile de circa patru miliarde de dolari la baza de utilizatori, rezultă că Facebook a câştigat doar vreo 5 dolari pentru fiecare. Tot n-ar fi rău, dacă preţurile practicate de publicitatea online nu ar scădea. Însă ele scad pe măsură ce agenţiile de publicitate constată că reclamele plasate în web nu sunt eficiente. Iar cum creşterea bazei de utilizatori s-a datorat în ultima vreme unor ţări mai puţin “valoroase” ca putere de cumpărare (precum India, Rusia sau China), analiştii au conchis că veniturile nu vor creşte, ci, în cel mai bun caz, vor stagna.

    În plus, peste 50% din utilizatori accesează reţeaua de pe telefoane mobile şi este de aşteptat ca acest procent să crească. Însă display-urile mici ale telefoanelor se pretează mai puţin la afişarea de reclamă decât ecranele computerelor clasice. Facebook are nevoie de o idee genială de marketing, dar compania este condusă de hackeri.

    Scenariul pesimist este expus de Michael Wolff în revista Technology Review şi merge pe varianta că, dacă nu vine cu o idee care să schimbe întregul joc, Facebook nu doar că se va prăbuşi, dar ar distruge tot web-ul. Deoarece Facebook va fi disperată să vândă publicitate, va scădea preţurile. Iar cum publicul potenţial va fi de peste un miliard, tarifele pe care le va practica vor deveni un standard de facto în tot web-ul, ceea ce ar distruge majoritatea siturilor care se susţin prin publicitate, deoarece singura lor variantă va rămâne abonamentul plătit. Dar practica de până acum a dovedit că această variantă nu funcţionează. În schimb, Bob Cringely nu mai face calcule în bani, ci în ani: durata de viaţă a tuturor platformelor computaţionale de până acum a fost de circa 10 ani, în vreme ce durata supremaţiei unui jucător a scăzut în acest timp, de la 25 de ani în cazul IBM (1960-1985) la circa zece ani în prezent. Aşa că, indiferent de motive, Facebook mai are puţină vreme pentru a-şi menţine dominaţia. Pur şi simplu pentru că aşa merg lucrurile. Orice imperiu durează o vreme, apoi piere.

    Pe de altă parte, Dallas Laurence este de părere (într-un articol publicat pe Mashable) că, indiferent de valoarea acţiunilor, Facebook nu este în pericol. Argumentele sale se bazează pe uriaşa bază de utilizatori (pe care crede că reţeaua o poate dubla fără probleme) şi pe volumul imens de date despre aceştia, pe care le-a obţinut absolut pe gratis, în vreme ce alte companii cheltuiesc bani grei pe instrumente de analiză şi data-mining pentru a extrage date valoroase pentru publicitate. Iar dacă datele sunt noua valută forte, Facebook va obţine bani mulţi din ele. În fine, oamenii sunt fiinţe sociale şi chiar au nevoie de Facebook. Pentru mulţi dintre ei Facebook este web-ul, aşa că nu au unde pleca.

    Cât timp presa stă cu ochii pe cotaţii, Zuckerberg s-a însurat, iar Facebook plănuieşte să cumpere Opera (pentru a avea propriul browser) şi, iarăşi, să proiecteze un smartphone. Buffy revine în actualitate.

  • Browserul, procesul şi bursa

    În toamna anului 2008, când Google a lansat Chrome, m-am întrebat împreună cu toată lumea de ce are nevoie Google de propriul său browser, mai ales în condiţiile în care era în continuare principalul susţinător al fundaţiei Mozilla şi, implicit, al browserului Firefox. Supoziţia mea a fost că Google nu intenţiona să se angajeze într-un nou război al browserelor, că doar expunea o “probă de concept” şi o tehnologie de compilare dinamică a codului JavaScript, pe care şi-o dorea preluată de alţi producători. Desigur, un JavaScript mai rapid ar fi sporit atractivitatea aplicaţiilor sale din web. Am greşit atunci, pentru că, încetul cu încetul, Chrome a început să capete popularitate, iar cota sa de piaţă a crescut în mod constant de atunci. Deşi se părea că această creştere se face pe seama utilizatorilor Firefox, s-a dovedit că, de fapt, aderenţii veneau mai degrabă de la Microsoft Internet Explorer, a cărui cotă a scăzut continuu.

    În această primăvară, rapoartele Statcounter au consemnat faptul că pentru o zi (18 martie) Chrome a depăşit Internet Explorer. Însă graficele care desenau tendinţele indicau foarte clar unde se va ajunge: în săptămâna 14 – 20 mai 2012, Chrome a avut 33,76% dintre utilizatori, iar IE doar 31,94%, în vreme ce Firefox se menţinea într-o uşoară scădere, pe la 25%. O uşoară creştere a înregistrat şi Safari, care poate fi pusă în relaţie cu creşterea cotei computerelor de la Apple. Nu fără semnificaţie este şi faptul că în zona telefoanelor şi a tabletelor Android, browserul integrat (Robot) a depăşit rivalul Opera. Un alt aspect interesant este că utilizarea Chrome a crescut mai ales în Rusia, Asia şi America de Sud, în vreme ce în Statele Unite şi Marea Britanie, Internet Explorer conduce încă destul de detaşat, iar Europa pare să prefere Firefox. Un alt fenomen constatat de Statcounter este că IE conduce în zilele de lucru, în vreme ce Chrome este mult mai utilizat în weekend-uri, ceea ce indică faptul că multe companii menţin politici care impun Internet Explorer, dar acasă utilizatorii preferă Chrome.

    Să notăm totuşi că marja de eroare a acestor statistici este destul de mare, Statcounter monitorizând doar vreo trei milioane de situri web, iar uneori semnăturile browserelor sunt false. Cam la fel procedează şi W3Counter, care încă nu a consemnat schimbarea de lider, dar diferenţa este minusculă şi datele sunt din aprilie. Important este că ambele contoare spun acelaşi lucru despre tendinţe, aşa că este foarte probabil ca în următoarele luni Chrome să fie clar în frunte, deşi statisticile consemnează că recent IE9 (o versiune mult mai bună) a reuşit să se impună în faţa versiunilor mai vechi. Poate că următorul Windows va veni cu o versiune nouă de Internet Explorer, dar impresia dominantă este că mulţi utilizatori şi-au pierdut încrederea în browserele de la Microsoft şi tendinţa generală va rămâne aceeaşi.

    Are vreo importanţă? La urma urmei e acelaşi web pe care-l vedem, indiferent de browser. Nu chiar… Pe lângă viteză şi stabilitate, principala atracţie a unui browser o constituie extensiile, iar aici Chrome excelează în primul rând prin modul cum se integrează acestea cu aplicaţiile web de la Google, în special Google Plus şi Drive (adică suita office online). Pe de altă parte, Chrome şi aplicaţiile Google tind să acapareze cea mai mare parte a interfeţei, pregătind astfel terenul pentru noile notebook-uri (sau poate tablete) echipate cu sistemul de operare Chrome OS.

    Cam atât despre Chrome, pentru că am rămas dator cu continuarea unor subiecte din săptămânile trecute. Prima se referă la procesul dintre Oracle şi Google privind anumite drepturi de proprietate intelectuală. Noutatea este că juriul a decis că Google nu a violat patentele deţinute de Oracle, ceea ce înseamnă că Oracle nu poate cere despăgubiri bazate pe vânzările de aparate Android şi, prin urmare, Google nu are obligaţia să facă publice datele privind câştigurile pe care le-a avut de pe urma platformei (una dintre mizele majore ale procesului). Partea referitoare la încălcări ale copyright-ului s-a încheiat în coadă de peşte, pentru că juraţii n-au putut să se pronunţe în chestiunile cele mai importante (API-uri şi “fair use”). Indiferent ce va decide judecătorul, una din părţi va cere recurs.

    Debutul Facebook pe bursă a fost un fiasco. Computerele s-au defectat, iar băncile care au girat lansarea – Morgan Stanley, JP Morgan şi Goldman Sachs – au compromis ce mai era de compromis. Preţul acţiunilor a căzut şi urmează anchete şi procese. Dar utilizatorilor nu pare să le pese.

    Pentru mai multe comentarii ale lui Mircea Sârbu vizitaţi www.bmag.ro/opinii