Discreţi sau în lumina reflectoarelor, cu toţii i-am văzut cel puţin o dată la televizor pe cei mai influenţi oameni de afaceri din România, fie că este vorba de Ion Ţiriac, Mişu Negriţoiu sau antreprenorul în serie Radu Georgescu.
Cei mai mulţi dintre ei şi-au clădit averile după Revoluţie, când au intrat în afaceri, atât în România cât şi în afară. Atunci este şi perioadă când au devenit publici, aşa că cele mai multe fotografii sunt de după 1990.
Petrecerile reprezintă un cadru prielnic cunoaşterii persoanelor prezente la eveniment şi din ce în ce mai mulţi oameni ajung să intre în afaceri cu cei de acolo.
Ideile preconcepute şi nerespectarea bunelor maniere pot ruina o relaţie între doi oameni de afaceri aflaţi la o petrecere, scrie The Wall Street Journal.
El povesteşte că în urmă cu zece ani a estimat valoarea potenţială a pieţei de produse şi servicii pentru pasionaţii de navigaţie la 40 de milioane de euro şi a dezvoltat mai multe firme în acest domeniu, investind într-o firmă de import de ambarcaţiuni, o şcoală de navigaţie, o marină la Limanu, o pensiune în Deltă.
Pasiunea pentru navigaţie a lui Mihai Marcu a început în urmă cu 20 de ani, pe vremea când lucra în bancă şi mergea la pescuit în Deltă, „cu mici tentative de a ieşi pe mare pe la Sfântu Gheorghe”, cu ambarcaţiuni cu motor. Şi-a cumpărat o barcă, iar apoi, în decurs de circa zece ani a schimbat 14 ambarcaţiuni; prin 2005 s-a gândit că poate construi o afacere în domeniu. „Interesant a fost că am făcut un calcul la acel moment ca să văd care este piaţa potenţială”, iar cifra pe care a calculat-o i s-a părut interesantă. „Cred că piaţa în 2008, cu cifrele de afaceri ale importatorilor, era la 8-10 milioane de euro şi abia anul acesta îşi va reveni spre acest nivel, inclusiv ambarcaţiunile cumpărate de stat. Spre comparaţie, piaţa în Marea Britanie este de 10 miliarde de euro, aproape 10% din PIB-ul României!!”
Ca la multe alte capitole, şi cheltuielile românilor pasionaţi de navigaţie sunt diferite de ale altor naţiuni. Sunt câteva ţări în lume care au o ambarcaţiune la trei locuitori (Australia şi Finlanda), altele care au o ambarcaţiune la zece locuitori (Canada, Suedia), că media în ţările europene dezvoltate se plasează la o ambarcaţiune la fiecare 50-60 de locuitori (Germania, Anglia, Franţa. Italia).
Pe penultimul loc în Europa se plasa Bulgaria cu o ambarcaţiune la 1.000 de locuitori, iar pe ultimul loc România cu 10.000 de locuitori la o ambarcaţiune. Prin urmare, Mihai Marcu a investit în construcţia unui showroom, a devenit dealer pentru producători de ambarcaţiuni, iar inaugurarea afacerii NauticLife a coincis cu momentul în care se făceau simţite primele efecte ale crizei.
Compania a funcţionat tot timpul cu un număr mic de angajaţi, având în primul an o cifră de afaceri mai mică de 500.000 de euro, având în portofoliu ambarcaţiuni cu preţuri cuprinse între 10.000 şi 150.000 de euro. Preşedintele MedLife a cumpărat un showroom la Tulcea iar apoi investiţiile în domeniu s-au ţinut lanţ. De pildă, antreprenorul s-a gândit, din pricină că în România nu există o cultură de „ieşit pe mare”, să întemeieze o şcoală (Nautic School), pentru a învăţa doritorii cum să navigheze. Iar apoi a văzut că nu sunt decât 2-3 marine, „şi acelea cu probleme”, astfel încât a devenit partener şi în afacerea de la Limanu, unde se află acum una dintre cele patru locuri unde se pot parca bărcile pe litoralul românesc al Mării Negre.
Apoi a făcut un parteneriat pentru organizarea Romania Cup, care reuneşte în fiecare an trei regate. „Cumva, am trecut de la una la alta. Nu avem şcoală, hai să facem, nu avem loc de acostare, am făcut şi asta”. Marcu spune că a mai investit şi într-o pensiune în deltă. Romanian Yachtng School, Colegiul Nautic Român, NauticLife, LifeHarbour, Piking, terenuri şi diverse investiţii în imobiliare, „care m-am gândit eu ca vor fi de viitor”, enumeră preşedintele MedLife investiţiiile legate de pasiunea pentru navigaţie. Mai mult de atât, subliniază apăsat că dedică nu mai mult de 10% din timpul său activităţilor legate de domeniul navigaţiei, „MedLife este de departe principala mea preocupare.” Dar în mod cert, este pasionat de mare, pe care iese depotrivă în ambarcaţiuni cu vele sau motor, mari sau mici.
El spune că bărcile cu vele sunt mai rezistente decât cele cu motor şi mai sigure pe marea agitată; o ambarcaţiune cu vele trebuie să aibă 10 metri ca să fie transoceanică, dar una cu motor trebuie să aibă cel puţin 30 de metri. „Sunt unul dintre oamenii care iese tare pe mare cu barca cu motor şi cred că toţi cei care fac asta se numără pe degete, dar nu mă refer la ambarcaţiuni comerciale,” completează Marcu. A început să navigheze pe bărci cu vele din 2008, iar în urmă cu zece ani era uzual pentru el să plece cu barca din Tomis, să intre pe la Sfântu Gheorghe sau Sulina – drum de 120 km sau 60 mile -, să stea trei zile în deltă şi să se întoarcă. „Nu erau prea mulţi care să facă treaba asta, am fost poate primul. Marea Neagră este o mare care se montează repede, are valuri apropiate; se spune că pe mare nu ţine omul cât ţine barca.
Dacă nu ai exerciţiul de a te lovi de câteva ori de asta te sperii. Nu cred în accidente, pentru că nu e un sport aşa periculos. Dar o dată pe lună o barcă se sperie şi cheamă paza de coastă. Trebuie să ştii marea, să te uiţi la vreme, să-ţi iei ce-ţi trebuie,” spune antreprenorul. Povesteşte că în urmă cu mai mulţi ani s-a speeriat şi el, când mergea cu o marcă uşoară, de patru tone şi 9 m lungime, venind din deltă şi l-a prins „o mare mai tare”, care l-a zguduit. Una peste alta, o singură dată a crezut că o să eşueze.
Aristotel Socrate Onassis s-a născut în anul 1906, într-o familie de greci ce locuiau în Smyrna (astăzi Izmir, Turcia), o comunitate grecească formată pe atunci în Imperiul Otoman. Din cauza conflictelor politice ulterioare Primului Război Mondial, toţi grecii au fost expulzaţi de la turci, iar familia sa a trebuit să o ia de la zero, alături de alţi refugiaţi.
La 17 ani, tânărul Onassis fuge în Argentina cu câţiva dolari în buzunar şi cu o scrisoare de recomandare a unor prieteni către nişte oameni de afaceri. Reuşeşte mai întâi să se angajeze ca telefonist şi să strângă un mic capital pentru a investi într-o afacere veche de familie: importul de tutun şi fabricaţia de ţigări. Unele voci spun că această afacere avea rol de paravan pentru una mult mai rentabilă, dar ilegală: importul şi vânzarea de droguri.
Cert este că, până la 25 de ani, Onassis avea în cont primul milion de dolari, iar prin carisma şi destoinicia sa a determinat autorităţile greceşti să-l numească la acea vârstă fragedă consul general al Greciei la Buenos Aires. Profitând de criza economică în plină amploare, grecul a achiţionat şase nave maritime cu doar 20.000 de dolari, flotă ce a crescut din ce în ce mai mult şi l-a propulsat spre o altă afacere, comerţul maritim, şi spre denumirea de „Regele Oceanelor“.
La scurt timp, Onassis a căpătat statutul de miliardar şi a devenit cunoscut la nivel mondial.
Una dintre cele mai puternice lovituri încasate de „Grecul de Aur“ a fost urmărirea de către FBI sub acuzaţia de fraudă împotriva guvernului american, prin acuzaţia de încălcare a dreptului internaţional maritim, ce prevedea ca navele purtătoare de steag american să aparţină doar cetăţenilor Americii. Onassis s-a văzut, astfel, nevoit să pledeze vinovat şi să despăgubească guvernul american cu 7 milioane de dolari.
Cu toate acestea, veniturile lui au tot crescut. În 1956 a avut buna intuiţie de a cumpăra liniile aeriene greceşti, aflate în pragul falimentului, şi a creat afacerea Olympic Airways of Greece, prima companie cu rute în cinci continente. Viaţa personală nu a făcut excepţie de la stilul tumultuos al afaceristului. El a avut două soţii, una dintre ele fiind văduva preşedintelui american John Kennedy. Cu prima soţie a avut însă cei doi copii, care au murit la vârste fragede, de 37, respectiv 25 de ani.
Aristotel Onassis a murit la 69 de ani, în 1975, lăsând în urmă o avere imensă, de miliarde de dolari, ce cuprinde de la vapoare şi linii aeriene şi până la companii, hoteluri şi depozite bancare aflate în special în America Latină. Athina Roussel, nepoata care i-a moştenit averea, are acum 24 de ani şi este mai bogată decât regina Angliei.
M-a fascinat tot timpul posibilitatea de a face afaceri la nivel internaţional, de a comunica şi de a realiza legături între oameni de afaceri şi companii. Nevoile de afaceri la nivel internaţional erau şi sunt în continuare atât de vaste, diferite şi dinamice, încât m-am îndrăgostit pe viaţă de acest domeniu. În plus, oamenii de afaceri de calitate pe care îi întâlnesc în afacerile internaţionale îmi întreţin atitudinea pozitivă şi mă stimulează să dezvolt noi mecanisme de business şi asta îmi place foarte mult. Nu ştiu ce ar putea să mă facă să îmi schimb pasiunea”, explică Valentin Preda principala sa motivaţie de a înfiinţa Bursa Română de Afaceri (Romanian Business Exchange), o interfaţă care aduce laolaltă oamenii de afaceri români şi străini şi care le furnizează servicii de achiziţii şi fuziuni, vânzări de afaceri, comerţ internaţional şi intermediere de business în general. Valentin Preda a lansat RBA (respectiv RBEX) în anul 2000, „un moment când piaţa de afaceri locală era relativ restrânsă, iar modelele de business nu erau foarte complexe”.
Odată cu accelerarea şi creşterea complexităţii businessului local, Preda a cedat tentaţiei şi a renunţat temporar la conducerea proiectului său antreprenorial, preluând în schimb responsabilitatea unui business pe care îl evalua atunci la 100 de milioane de euro.
n 2001 a intrat în zona de real estate, ca director general al Crown Investment, companie parte a P&G Group (fondat de oamenii de afaceri eleni Ioannis Papalekas şi Fotis Gylliadis), din al cărei portofoliu făceau parte clădiri de birouri de 45.000 mp, dar şi City Mall. Ulterior, acţionarii au investit în mai multe clădiri de birouri din nordul şi din centrul Bucureştiului, iar Valentin Preda a avut pentru un timp şi poziţia de director general al Upground Estates / RREEF – o companie a Deutsche Bank. Vânzarea Upground a fost una dintre cele mai spectaculoase tranzacţii din real estate-ul local, Ioannis Papalekas reuşind să vândă în 2008 proiectul din Pipera cu 340 de milioane de euro către RREEF Real Estate, compania imobiliară a Deutsche Bank.
„Cu Ioannis Papalekas am lucrat opt ani, din 2001 până în 2009″, spune Valentin Preda, care îşi rezumă CV-ul, pe care nu l-a pus niciodată pe hârtie, simplu: RBA, imobiliare, din nou RBA. „Din nou RBA” se traduce prin faptul că, la sfârşitul anilor 2000, Valentin Preda s-a întors la proiectul său de consultanţă, unde mărturiseşte că se simte cel mai bine şi unde crede că poate avea un rol relevant pentru comunitatea de business: „Prin prisma activităţilor noastre, întâlnim toţi participanţii mediului de afaceri internaţional, de la agenţii guvernamentale, ambasade, organizaţii de business, ONG-uri, oameni de afaceri şi companii, profesionişti şi furnizori de servicii, instituţii financiare şi mai nou mediul universitar”.
Preda vorbeşte însă şi despre rolul său de diplomat economic al României, în situaţii în care este singurul reprezentant al României „la diverse evenimente în afara ţării, în cadrul unor organizaţii internaţionale sau cu prilejul delegaţiilor externe pe care le găzduim” şi în care reprezentarea ţării primează: „vezi ulterior dacă faci sau nu business”. „Rolul nostru principal în piaţă este de matchmaker şi de business hub internaţional, care direcţionează informaţia de afaceri cu precizie şi eficienţă”, explică Valentin Preda activitatea sa de la RBA, unde interacţionează acum, săptămânal, cu zeci de companii din ţară şi străinătate şi unde a realizat, în decursul ultimilor ani, „sute de intermedieri de afaceri”.
Precizează că nu taxează de fiecare dată comision din conexiunile pe care le face, pentru că „de exemplu, la tranzacţii mari, nici nu e normal să taxezi comision doar pentru că ai pus doi oameni de afaceri în legătură. Oricum nu ai cum să verifici volumul de afaceri pe care aceştia îl fac între ei, dar cu trecerea anilor vezi că oamenii pe care tu i-ai pus în legătură au făcut afaceri bune şi asta trebuie să te bucure şi nu să fii invidios”. În cele mai multe cazuri însă, activitatea de brokeraj a RBA se taxează similar cu oferta clasică de consultanţă de M&A, care se compune dintr-o structură de flat-fee-uri şi un success fee: „flat-fee-urile încep de la câteva mii de euro şi pot ajunge la 15-20.000 euro plus un success fee cuprins între 2 şi 5%, în funcţie de volumul de muncă, de valoarea tranzacţiei, de natura serviciilor impuse de nevoia clientului şi de situaţia din piaţă”, rezumă Valentin Preda.
“Vreau să vă mulţumesc şi să vă asigur că în acest an vom lucra şi mai bine decât am făcut-o în 2014 şi 2013 şi cu speranţa că vom fi parteneri în proiectele importante. Cred că anul nu a început rău, mai bine zis a început bine, nu avem nicio taxă şi impozit în plus, ba avem unele scăzute, CAS-ul, după cum ştiţi foarte bine şi vă mulţumesc de sprijin, taxa pentru construcţiile speciale, de la 1,5, la l%, TVA-ul pentru pachetele all inclusive, măsuri de stimulare economică, şi rezultatele economice le-am văzut, şi anume creşterea locurilor de muncă în zona privată, creşterea încasărilor bugetare. Ţine de noi acum să reuşim să combatem evaziunea fiscală şi am spus că evaziunea fiscală, din punctul meu de vedere, este o ameninţare la siguranţa naţională, în egală măsură, corupţia. Cum luptăm cu corupţia, trebuie să luptăm şi cu evaziunea fiscală”, le-a spus Ponta reprezentanţilor oamenilor de afaceri, membri ai Coaliţiei pentru Dezvoltarea României.
Preşedintele Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din România(AOAR), Florin Pogonaru, i-a spus premierului că îi mulţumeşte pentru atitudinea sa pro-business, pe care Ponta a avut-o în relaţia cu membrii Coaliţiei, dar că oamenii de afaceri vor să iasă din paradigma că sunt “suspecţii de serviciu” dacă sunt în business.
“Unul din subiectele de astăzi vrem să fie spiritul ăsta al atitudinii pro-business. Să se înţeleagă că creşterea economică vine şi de la cei de faţă şi vrem să ieşim dintr-o paradigmă de a fi suspecţii de serviciu dacă suntem în business“, a arătat Pogonaru.
În momentul în care premierul a cerut ca presa să părăsească sala în care avea loc această discuţie, un alt membru al Coaliţiei, Mihai Bogza, afirma că unul dintre subiectele prioritare pe care doreşte să-l abordeze se referă la Legea insolvenţei persoanelor fizice.
La 365 de euro pentru 800 de grame, gemul mamei Gherda este, probabil, cel mai scump din lume. Îl prepară la foc de lemne din fructe culese chiar de ea, de pe dealurile din jurul satului Viscri, notează ştirileprotv.ro.
Mama Gherda nu ştie de conservanţi, deci nu îi foloseşte. Adaugă foarte puţin zahăr şi are grijă să fiarbă cantităţi mici, astfel încât gemul să păstreze intactă aroma fructelor.
Gemul ajunge într-un recipient unicat creat de un sticlar vestit din Sibiu. Este aşezat apoi într-o ramă de stejar, opera unui tâmplar priceput. Aşa se naşte un cadou sofisticat, pe cât de scump, pe atât de căutat, notează sursa citată.
Tăiat din pădurile Transilvaniei, stejarul folosit la ambalajul cadoului trebuie înlocuit iar soluţia e simplă. Fiecare cumpărător primeşte 5 stejari pe acest teren de pe Valea Bărcăului. Deja aici au fost plantaţi cu ajutorul comunităţii peste 2.500 de puieţi, iar printre cei care deţin o bucăţică din pădure se află numeroase persoane publice, dar şi oameni de afaceri atât din ţară, cât şi din străinătate.
Faima gemului din Transilvania a ajuns până la Casa Regală a Marii Britanii, iar Prinţul Charles este fan declarat al bunătăţilor româneşti.
La 365 de euro pentru 800 de grame, gemul mamei Gherda este, probabil, cel mai scump din lume. Îl prepară la foc de lemne din fructe culese chiar de ea, de pe dealurile din jurul satului Viscri, notează ştirileprotv.ro.
Mama Gherda nu ştie de conservanţi, deci nu îi foloseşte. Adaugă foarte puţin zahăr şi are grijă să fiarbă cantităţi mici, astfel încât gemul să păstreze intactă aroma fructelor.
Gemul ajunge într-un recipient unicat creat de un sticlar vestit din Sibiu. Este aşezat apoi într-o ramă de stejar, opera unui tâmplar priceput. Aşa se naşte un cadou sofisticat, pe cât de scump, pe atât de căutat, notează sursa citată.
Tăiat din pădurile Transilvaniei, stejarul folosit la ambalajul cadoului trebuie înlocuit iar soluţia e simplă. Fiecare cumpărător primeşte 5 stejari pe acest teren de pe Valea Bărcăului. Deja aici au fost plantaţi cu ajutorul comunităţii peste 2.500 de puieţi, iar printre cei care deţin o bucăţică din pădure se află numeroase persoane publice, dar şi oameni de afaceri atât din ţară, cât şi din străinătate.
Faima gemului din Transilvania a ajuns până la Casa Regală a Marii Britanii, iar Prinţul Charles este fan declarat al bunătăţilor româneşti.
Ea a învăţat singură limbajul de programare C++ şi limba mandarină, pentru a putea vinde programe către instituţiile de învăţământ din China. Deşi era studentă la Stanford, ea a renunţat şi a plecat în SIngapore, pentru a studia sindromul SARS.
Compania Theranos, pe care Holmes o conduce, s-a născut din dorinţa acesteia de a schimba lumea în bine. Holmes a petrecut 11 ani dezvoltând o tehnologie de testare a sângelui prin folosirea unei singure picături obţinute din deget, fără niciun fel de durere pentru pacient. Pe lângă simplificarea procesului, Holmes a reuşit scăderea costurilor cu aproape 90%.
Sistemul dezvoltat de Holmes va schimba probabil sistemul de sănătate în întreaga lume, mai ales că procesul de testare a sângelui nu a cunoscut schimbări în ultimii 50 de ani.
Spre deosebire de ceilalţi miliardari care luptă să schimbe lumea, Holmes a făcut toate aceste lucruri fără a atrage atenţia. Tânăra femeie de afaceri nu a avut o echipă de PR în spate; până să fie inclusă de cei de la Forbes pe lista “40 sub 40 de ani” şi să apară pe coperta Fortune, Holmes era practic o necunoscută.
Holmes a construit un imperiu medical fără a da prea multe detalii, reuşind să ajungă la peste 500 de angajaţi şi la investitori precum Larry Ellison. A fost o strategie neobişnuită, însă una de succes, având în vedere că la 30 de ani Elizabeth Holmes deţine încă 50% dintr-o companie evaluată la 9 miliarde de dolari, fiind cea mai tânără miliardară care şi-a construit singură averea.