Pentru 495 de dolari pe lună, academia de business Spark îţi va învăţa copilul câte ceva despre elasticitatea cererii în funcţie de preţ şi despre etica în afaceri – ce are prioritate, profitul sau clientul?
Povestea de mai jos nu este o exagerare şi nicio fantezie. Este experienţa unei familii – tatăl, Peter Robison, este jurnalist la Bloomberg – cu o formă suplimentară de educaţie pentru copii, una care face din micul cerşetor de bani de buzunar un mic capitalist sau poate, mai încolo, un mare milionar.
Într-una din zilele verii, pentru a-şi ţine ocupaţi cei doi băieţi şi poate pentru a-i învăţa câte ceva despre ce înseamnă să câştigi bani, Peter Robison şi soţia sa au instalat la marginea aleii un stand cu limonadă. Ea a dus afară o masă roşie veche pe care o are de când era copil şi l-a ajutat pe fiul cel mai mare, în vârstă de cinci ani, să scrie frumos „limonadă” şi „5 cenţi” pe un carton mai gros. Dacă vecinii care treceau pe acolo se opreau, cel mai tânăr, care are trei ani, turna repede suc într‑un pahar de plastic, iar fratele mai mare număra încet mărunţişul primit rest. Clienţii le lăsau adesea un dolar întreg şi nu mai cereau restul şi, până la sfârşitul după-amiezii, strânseseră opt dolari. Mai apoi cel de cinci ani ne-a stârnit amuzamentul când ne-a explicat cum au reuşit să strângă aşa o pradă: „Eu nu dau rest”.
Jurnalistul s-a gândit că e mândru de odraslele sale şi că ideea descoperită de copii merita ţinută minte. Mândria l-a ţinut până săptămâna următoare, când l-a întâlnit pe Chuchi Arevalo, fondatorul unei academii de afaceri pentru tineret populare printre părinţii corporatişti sau cu funcţii bine plătite din Washington. I-a explicat, cu foarte multe cuvinte, că eforturile celor doi băieţi sunt o ruşine antreprenorială. Absolvent de MBA şi fost consultant bancar, Arevalo a dezvoltat un plan de studii pentru copii de cel puţin cinci ani. Explicaţiile lui pornesc cu standul de limonadă – un vehicul pentru lecţiile de strategie, operaţiuni şi finanţe. „Nu este doar o joacă nevinovată”, spune el.
Cei care administrează un stand de succes au un plan de marketing: fluturaşi publicitari, activitate pe reţelele de socializare, parteneriate cu echipele sportive ale şcolii. Cunosc costurile pe partea de aprovizionare şi marjele brute. Şi îşi diversifică mereu sursele de venituri. „Poţi aduce în ofertă prăjiturele sau banane sau orice alte fructe care ţi-ar permite să vinzi mai multe lucruri?”, întreabă el. „Apropo, ce vei face la iarnă? Nu vei vinde limonadă rece. Atunci ce zici de ciocolată caldă?” În acest punct, jurnalistul încerca să se decidă dacă Arevalo este un motor al capitalismului american sau un robot care ucide inocenţa.
Compania sa se numeşte Spark Business Academy, iar Peter Robison văzuse cursurile descrise pe un fluturaş informativ într-o tabără de vară, alături de propuneri mai normale de distracţie cum ar fi arta, muzica şi sporturile. Fluturaşul avea poze cu moguli de clasa a patra în costum vorbind la telefonul mobil şi promitea că şcoala îi va învăţa pe copii lucruri precum „cultivarea unei gândiri antreprenoriale” şi „construirea unui portofoliu de acţiuni”. Arevalo i-a propus să îl însoţească în cea mai îndrăzneaţă tabără a sa, Tabăra Viitorilor Miliardari. Aceasta ţine o săptămână şi cuprinde cursuri de 495 de dolari despre bugete, investiţii, etică în afaceri, leadership şi spirit antreprenorial.
Iar jurnalistul de la Bloomberg a avut parte de o experienţă interesantă când a dat curs invitaţiei. În prima zi, lângă o biserică baptistă cu coloane albe dintr-un colţ plin de verdeaţă al oraşului Arlington, parcarea plină cu maşini Volvo şi Toyota Prius s-a umplut cu copii şi părinţi. Cei mai mici, copii de şase până la zece ani, s-au dus în biserică, unde un doctorand al Universităţii George Washington îi punea la lucru – elaborarea unor planuri de afaceri. Unii făceau desene cu produsele lor (era în august, iar îngheţata era o temă care apărea frecvent), în timp ce alţii completau formulare cu estimările de preţ, costuri, venituri şi profit.
„În ce constă misiunea noastră?”, a întrebat un copil de clasa a patra.
Copiii mai mari, de 11-16 ani, s-au adunat jos, într-o cameră mare cu multe mese lungi – camera corului. Arevalo a preluat conducerea. El a trecut rapid în revistă pietrele de reper ale vieţii. Carduri de credit. Calificativele date de creditori debitorilor. Creditele studenţeşti. Portofoliile de investiţii. Poate chiar şi conducerea unei companii şi rezolvarea problemelor dificile de afaceri. „Să ştii să conduci – acesta este cel mai important lucru pentru voi”, spunea el la un moment dat, prima din multele dăţi din acea săptămână când a deviat spre limbajul corporatist.
Pentru a distra grupul de vreo 12 adolescenţi – care puteau la fel de bine să se bălăcească la piscină, sau să pună la cale trăsnăi sau să se bucure în orice alt fel de vacanţa de vară –, Arevalo nu glumea şi nici nu cânta la chitară. În schimb, a efectuat câteva calcule pe o foaie proiectată pe un ecran mare, aşa cum se face de obicei la o şedinţă cu bancheri. Jurnalistul avea să constate că stilul nu diferea prea mult de cel format la locul de muncă anterior, la firma de consultanţă PwC, unde era tot un fel de profesor. Clasa a păstrat o tăcere de mormânt când Arevalo a enumerat factorii care influenţează un scor FICO şi a arătat cum se pot construi rezerve pentru anii bătrâneţii prin magia câştigului din investiţii.
Când profesorul a făcut observaţia că Facebook a refuzat cândva o ofertă de cumpărare de un miliard de dolari de la Yahoo!, un tânar de 11 ani cu ochelari l-a întrebat cât valorează acum reţeaua de socializare. „Foarte bună întrebarea”, spune Arevalo, căutând să explice ce înseamnă capitalizarea de piaţă (iar răspunsul, pe baza preţului acţiunilor din acea zi, a fost 359 miliarde de dolari).
