BusinessMagazin

Tag: meserie

  • Povestea croitorului de la care a pornit revoluţia costumelor made to measure în România

    Nu mai văzusem de mult pe cineva atât de bine îmbrăcat. Lua măsuri pentru un client, iar un tânăr se agita în jurul său pentru a nota tot ce spunea. Vorbea în centimetri. Măsura din ochi. Domnul Vasile Miu, căci despre el este vorba, este unul dintre oamenii de la care a pornit revoluţia costumelor made to measure în România. Timp de 60 de ani, domnul Vasile Miu a îmbrăcat legiuni de actori din studiourile Buftea, a lucrat cu toate casele româneşti care au înţeles importanţa meseriei bine făcute, iar acum din mâinile lui ies anual 2.000 de costume croite la milimetru pentru Tudor. Personal Tailor. În ciuda miilor de tăieturi perfecte, sunt câteva lucruri care totuşi încruntă fruntea croitorului.

    „Când era cea mai mare nevoie de el, atunci l-am cunoscut“, spune Marius Dan, unul dintre proprietarii Tudor. Personal Tailor, companie specializată în costume bărbăteşti la comandă.

    După ce termină de luat măsurătorile pentru noul client care venise în magazinul Tudor din incinta hotelului de cinci stele Hilton din Bucureşti, domnul Miu comandă relaxat un pahar de tărie şi începe să-şi ţeasă povestea.

    „Am început să cos de la 13 ani. Era o iarnă grea. Casa era plină de zăpadă. Nu exista nici măcar un radio. Eu sunt din Argeş. Pe atunci, făceai patru clase, iar apoi mergeai să înveţi o meserie. Am ajuns croitor la un atelier din Bucureşti. Am făcut trei ani de ucenicie şi apoi patru ani de practică. Cât învaţă un doctor. Oricum pentru a face croitorie bună trebuie să ştii puţină anatomie.“

    Citiţi mai multe pe www.da.zf.ro

  • Povestea croitorului de la care a pornit revoluţia costumelor made to measure în România

    Nu mai văzusem de mult pe cineva atât de bine îmbrăcat. Lua măsuri pentru un client, iar un tânăr se agita în jurul său pentru a nota tot ce spunea. Vorbea în centimetri. Măsura din ochi. Domnul Vasile Miu, căci despre el este vorba, este unul dintre oamenii de la care a pornit revoluţia costumelor made to measure în România. Timp de 60 de ani, domnul Vasile Miu a îmbrăcat legiuni de actori din studiourile Buftea, a lucrat cu toate casele româneşti care au înţeles importanţa meseriei bine făcute, iar acum din mâinile lui ies anual 2.000 de costume croite la milimetru pentru Tudor. Personal Tailor. În ciuda miilor de tăieturi perfecte, sunt câteva lucruri care totuşi încruntă fruntea croitorului.

    „Când era cea mai mare nevoie de el, atunci l-am cunoscut“, spune Marius Dan, unul dintre proprietarii Tudor. Personal Tailor, companie specializată în costume bărbăteşti la comandă.

    După ce termină de luat măsurătorile pentru noul client care venise în magazinul Tudor din incinta hotelului de cinci stele Hilton din Bucureşti, domnul Miu comandă relaxat un pahar de tărie şi începe să-şi ţeasă povestea.

    „Am început să cos de la 13 ani. Era o iarnă grea. Casa era plină de zăpadă. Nu exista nici măcar un radio. Eu sunt din Argeş. Pe atunci, făceai patru clase, iar apoi mergeai să înveţi o meserie. Am ajuns croitor la un atelier din Bucureşti. Am făcut trei ani de ucenicie şi apoi patru ani de practică. Cât învaţă un doctor. Oricum pentru a face croitorie bună trebuie să ştii puţină anatomie.“

    Citiţi mai multe pe www.da.zf.ro

  • Povestea tinerei de 27 de ani care a devenit stewardesă în Dubai: Muncesc pentru ca într-o zi să pot să trăiesc fericită şi pe o bucată de pământ românesc

    Andra Conţiu, 27 de ani, a plecat din România în urmă cu patru ani, după ce a absolvit facultatea de alimentaţie şi turism la Braşov şi liceul la Topliţa. Spune că visa încă din facultate să devină stewardesă, aşa că a decis să se mute în Dubai, loc de unde vizitează acum întreaga lume.

    “Odată ce am ajuns în Dubai, oamenii din jurul meu au fost cei ce au crezut mai mult în visul meu, fără să ştie de el, şi m-au împins către realizarea lui”, povesteşte Andra, care lucrează ca însoţitor de bord în cadrul unei companii aeriene din Orientul Mijlociu.

    “Interviul de angajare a avut loc în Dubai, nu este uşor, te solicită, însă e important să transimiţi acea energie pozitivă. Desigur, emoţiile au fost prezente, poate pentru că ştii că cei cu care concurezi sunt toţi diferiţi, altă naţionalitate, altă experienţă, altă cultură.  Cred că am fost în jur de 30 de candidaţi în ziua în care am fost eu şi am rămas doar trei în final. Interviul se desfăşoară pe durata mai multor zile şi, desigur, organizarea este diferită faţă de cea din România. Ei practic fac o preselecţie online înainte de a te chema la interviu”, spune Andra Conţiu.

    Despre minusurile jobului de stewardesă, tânăra spune că cel mai tare îi lipseşte somnul, din cauza diferenţelor de fus orar. Există însă şi numeroase aspecte pozitive atunci când lucrezi pentru o companie aeriană: “Programul meu de muncă este clar diferit de oricare alt job, motiv pentru care rutina lipseşte din viaţa mea. Am multe zile libere, mai multe decât ţi se oferă în mod obişnuit, pe care fie le petrec în Dubai, fie pot pleca oriunde în lume pentru puţină relaxare”.

    Meseria de stewardesă este bine plătită, chiar şi pentru standardele înalte din Dubai: “Salariul unui însoţitor de bord diferă de la lună la lună, însă se poate ajunge la 2.000 de euro dacă ai zboruri bune, pentru că eşti plătit şi pentru orele de zbor, plus diurna din fiecare tură, ca să nu mai menţionez că ţi se oferă cazare şi toate facilităţile. Seniorii noştrii câştigă mai mult, nu pot spune cu exactitate cât, însă nimeni nu le plânge de milă”.

    Cum decurge însă o zi de lucru din viaţa unei stewardese? “Încep pregatirea pentru un zbor cu 4-5 ore înainte de decolare. Ca echipaj de bord, începem să ne pregătim de acasă cu bagaje, machiaj, coafură, ţinută, totul trebuie să fie perfect. Urmează drumul până la sediu, drum în care recitesc safe talk-ul, pentru a-mi reîmprospăta cunoştinţele. Trebuie să îţi faci check-in-ul cu minimum două ore înainte de zbor, iar punctualitatea e sfântă; pentru doar 30 de secunde întârziere rişti să nu mai fii primit la zbor. Echipajul se adună într-o sală de conferinţe, unde discutăm toate detaliile legate de zbor, ne cunoaştem între noi, pentru că la fiecare zbor oamenii sunt alţii şi bineinţeles trebuie să trecem de toate verificările: paşaport şi licenţa pentru avionul pe care zburăm să fie în regulă, vaccinurile să fie la zi, uniforma să fie imaculată, manichiura să fie făcută cu ojă roşie sau transparentă, părul strâns cum ne-au învăţat în timpul pregătirilor şi safe talk-ul. Safe talk-ul e cel ce produce emoţii mereu, se pune o întrebare legată fie de aviaţie, de cazuri medicale, de securitate, la care trebuie să ştii să răspunzi pentru a putea opera zborul respectiv. După ce ajungem la avion, mai sunt o serie de sarcini până la îmbarcarea pasagerilor, după care urmează munca noastră propriu-zisă din timpul unui zbor.”

    Andra Conţiu spune că îi lipsesc multe lucruri legate de ţară, însă viaţa din Orientul Mijlociu are beneficiile ei. “Am încetat să mai simt anumite lipsuri din momentul în care am început să zbor; familia şi prietenii sunt însă cei care îmi lipsesc în continuare. Viaţa din Dubai e cu totul alta, comparativ cu România. Automat, când esti lipsit de griji poţi să te bucuri de ceea ce este în jurul tău”. Tânăra este mulţumită de slujba ei şi de viaţa pe care o duce, însă ar dori să se întoarcă, cândva, în România: “Momentan nu e mai bine acasă. Muncesc, însă, ca într-o zi să pot să trăiesc fericită şi pe o bucată de pământ românesc.”

    Sute de românce lucrează în prezent ca însoţitoare de bord pentru companii precum Emirates, Qatar Airlines sau FlyDubai. Transportatorii aerieni din Orientul Mijlociu desfăşoară anual recrutări de personal în statele europene, ca urmare a dezvoltării agresive pe piaţa aeriană mondială.

  • Meseria unde cererea depăşeşte oferta. 80% dintre absolvenţi sunt angajaţi direct, iar salariul începe de la 1000 EURO

    Visaţi să ajungeţi pilot, sau însoţitor de zbor? Acum ar putea fi momentul. Marile companii aeriene se dezvoltă şi este nevoie de personal navigant, scrie stirileprotv.ro

    De pildă, din ultima serie de stewardese, a ”Şcolii Superioare de Aviatie Civila”, au fost angajate aproape toate absolventele. Între timp, Aeroclubul României a anunţat startul înscrierilor la cursuri gratuite pentru cei care vor să se iniţieze în domeniu. Sunt acceptaţi tineri care au între 18 şi 23 de ani. Doar 20 dintre cei înscrişi vor trece de examenul teoretic şi vor continua cursul practic care poate dura 3 ani.

    Apoi daca este interesat, pilotul se poate perfecţiona ca să îşi obţină licenţa pentru a zbura pentru companii mari, de linie.

    Citiţi mai multe pe www.stirileprotv.ro

  • Cele mai bizare lucruri întâlnite de stewardese: un vultur uitat pe scaun, supă la plic cu apă din toaleta avionului şi altele – FOTO

    Pe lângă numeroasele avantaje ale meseriei de stewardesă, cum sunt vacanţele în toate colţurile lumii, există şi aspecte mai puţin plăcute. Stewardesele întâlnesc, în timpul zborurilor, lucruri pe care cu greu ni le-am putea imagina.

    În aprilie 2015, BBC a raportat că un avion British Airways ce plecase de la Londra în direcţia Dubai a trebuit să se întoarcă din cauza mirosului insuportabil cauzat de un pasager care a folosit toaleta. Abhishek Sachdev, care se afla la bord, a declarat pentru BBC că “pilotul a chemat stewardesele, iar noi ne-am dat seama că ceva nu este în regulă. 10 minute mai târziu, a anunţat că avionul se întoarce”, a spus Abhishek Sachdev.

    Cel mai prost loc în care ai putea să îţi ţii copilul:

    În 2014, un pasager al China Eastern Airlines care a spus că vrea să coboare mai repede din avion a declanşat scara gonflabilă de urgenţă imediat după aterizare. Incidentul a cauzat întârzieri de două ore şi pagube de aproape 16.000 de dolari.

    Păienjeni în avion:

    Heather Wilde, o fostă stewardesă, spune că cel mai bizar lucru pe care l-a întâlnit a fost un pasager care şi-a făcut o supă la plic folosind apa din toaleta avionului. “Apa din toaleta avionului nu este şi nu a fost niciodată curăţată”, a explicat Wilde pe site-ul Quora.

    Pe lista celor mai ciudate lucruri găsite în avion după debarcarea pasagerilor se numără un vultur, a broască şi un papagal.

     

  • S-a decis să renunţe la o meserie bănoasă pentru pasiunea sa. Ce face pentru a nu renunţa la stilul de viaţă

    Ovidiu Drugan spune în glumă că vinovat de pasiunea sa pentru navigaţie e că tatăl său, care s-a înscris la un curs de navigaţie în vremea studenţiei şi a făcut yachting sportiv pe lacul Tei din Capitală. Ulterior, după ce şi-a întemeiat familia, a continuat să practice acest sport, având prieteni cu acelaşi hobby. „M-a luat şi pe mine pe barcă pe la 3-4 ani, a fost foarte frumos”; a urmat o pauză de câţiva ani, după revoluţie, când s-au produs multe schimbări iar tatăl său a făcut trecerea către sectorul privat, în domeniul calculatoarelor. Vreo 6-7 ani nu au mai reuşit să ajungă pe luciul apei, dar tatăl său, Sorin Drugan s-a împritenit cu proprietari de bărci şi a început să iasă pe mare.

    Era vestit, spune fiul său, pentru că nu stătea în port la bere, cum făceau 99% din oameni, ci pentru că trăgea de ei să iasă pe mare şi au mers, cu bărci cu vele făcute de proprietari cu mâna lor, până în Grecia. Pasul următor, în 2000, a fost să-şi cumpere o barcă. „A fost o conjunctură, pentru că a văzut o barcă cu vele pe mal, cu un anunţ <de vânzare> pe ea. Un grec de origine română venise cu ea pe litoralul românesc, şi Marea Neagră i-a pus capac, pentru că a prins valuri periculoase şi a spus că el nu se mai întoarce cu barca în Grecia.

    Tata a apreciat liniile bărcii şi a cumpărat-o”, spune avocatul. Au început să iasă cu barca des, au ajuns la câteva zeci de ieşiri pe an şi fiind avocat, lumea glumea spunându-i că este yachtmen şi practică avocatura în timpul liber. „În timpul crizei s-a adeverit acest lucru, pentru că am lăsat-o mai uşor cu avocatura,” iar hobby-ul său a trecut la nivelul următor, pentru că a înfiinţat o şcoală de yachting, apoi de la şcoală pasul natural a fost să cumpere bărci pentru a fi închiriate. SetSail a şcolit din 2009 până acum aproape 1.000 de absolvenţi, conform estimărilor lui Drugan, care precizează că preţul unui curs este de 500 de euro, dar sunt acordate şi reduceri.

    Numărul de cursanţi se menţine constant an de an, iar SetSail are două tipuri de cursuri, o serie la Bucureşti, iar alta la malul mării. În Capitală se ţin cursuri de teorie vreme de o lună, patru zile pe săptămână, de la 6 la 9 seara; practica se face la Marea Neagră, printr-o expediţie de 24 de ore. Cursanţii ajung la 6 seara în port, se urcă pe barcă şi revin în a doua seară la aceeaşi oră, astfel încât pot vedea apusul şi răsăritul pe mare, mănâncă şi dorm pe barcă, fac carturi; dacă au noroc văd şi delfinii. „A doua practică, pentru că am constatat că şi navigatorii, la fel ca şi şoferii începători au cea mai mare frică de parcări, facem cursuri speciale vreme de două zile pentru aşa ceva.

    Majoritatea cursanţilor spun <acum ştim să mergem cu barca dar atunci când intrăm în port ne tremură mâinile>”. După specializările în parcări, cursanţii merg în Croaţia, în Grecia, unde sunt aplaudaţi, pentru că fac parcări foarte bune, de alţi amatori care apreciază îndemânarea.

  • Arcadia Hinescu: “Avocatura pieţei de artă este acum în dezvoltare, care corespunde şi pasiunii mele, pentru că sunt colecţionară de tablouri”

    În avocatură este greu, în ziua de astăzi, să creezi nişe, spune Arcadia Hinescu, care se specializează pe avocatura pieţei de artă. Proprietatea intelectuală i s-a părut insuficient exploatată şi crede că face o meserie cool, care îi place şi o motivează.

    Face parte din Societatea Colecţionarilor de Artă, înfiinţată în 1990, şi a participat la expoziţii, din perspectiva avocatului, făcând toate contractele din spatele unei astfel de manifestări. „În mediul în care mă mişc întâlnesc artişti şi am constatat că aceştia nu-şi cunosc întotdeauna drepturile. Încerc să le explic cât de important este să îşi semneze lucrările, să îşi urmărească lucrările, îi încurajez să îşi catalogheze lucrările, o activitate care este ceva natural în afară şi mai puţin cunoscut la noi.

    Catalogarea poate fi făcută şi de artist, dar şi de o entitate independentă, o asociaţie sau o fundaţie. Există, de exemplu, fundaţia Andy Warhol, care a catalogat toate operele artistului şi care se pronunţă în privinţa autenticităţii unei lucrări sau alteia“. A lucrat şi dosare tehnice sau  pe partea de mărci.

    Îi place să studieze. A început să lucreze încă din parioada facultăţii, la Ernst & Young, acum EY, ocazie cu care a descoperit segmentul de consultanţă, în care activează în principal. A făcut un master de dreptul afacerilor la Colegiul Juridic de Studii Europene, care i-a prilejuit contactul cu profesori dar şi cu doctrina franceză, urmat de un master în dreptul afacerilor la ASE. A făcut cursuri de drept comparat, ocazie cu care a constatat problemele care există la noi în materie de drepturi de autor, de exemplu confuzia care apare la noi între termenii de „copyright“ şi cel de „drepturi de autor“. Relaţia dintre artist şi galeriile de artă este un alt domeniu care se poate transforma în business pentru un avocat specializat.

    Este ardeleancă şi se bucură că nu şi-a perdut accentul. Înainte de a intra la drept, avea inpresia că trebuie să fii un soi de Ally McBeal ca să fii avocat. Dar sistemul de justiţie american este complet diferit de cel românesc, şi recomnadă tinerilor profesia de avocat: „Dreptul este o facultate selectivă, între puţinele la care se mai dă examen. Selecţia care se face astfel este o garanţie că oamenii care au reuşit sunt de calitate. Este o companie plăcută în facultate. În al doilea rând este vorba de circulaţia informaţiei şi instituţiile care activează în domeniu“.

    Are un mentor în artă, o doamnă care este istoric şi critic de artă. Colecţionează din 2007, primul tablou l-a luat din prima primă de avocat. „Era perioada în care învăţam ABC-ul meseriei.“ A participat la o licitaţie, a luat un prim tablou, apoi altele, în general picturi care i-au plăcut; îşi aminteşte că la un moment dat fost angrenată chiar într-o cursă pentru un tablou pe care îl voia şi un alt avocat şi pe care l-a cumpărat cu bani împrumutaţi.

    Spune că trebuie făcută o distincţie între arta ca marketing şi arta autentică; crede, de exemplu, că în cazul pomenitului Andy Warhol putem vorbi de mai mult marketing şi poate mai puţină artă autentică. Si-a definit activitatea, simplu, prin „pasiune“.

  • Cum a reuşit un tânăr actor să includă iluzionismul pe lista meseriilor din România

    La momentul scrierii acestui articol Andrei Teaşcă se afla la Expo Milano 2015, manifestare la care participă patru echipe de artişti români, specializaţi în magie, dans, pantomimă şi muzică.

    Andrei Teaşcă a terminat facultatea de teatru la clasa lui Mircea Albulescu, iar după aceea a decis să plece în străinătate. Acolo, cumva, pantomima şi mişcarea scenică s-au amestecat cu iluzionismul şi din această mişcare Andrei Teaşcă a creat un nou stil artistic, teatrul de magie.

    A avut mai multe contracte în străinătate, iar în 2007 a  decis să se întoarcă în ţară. A avut succes, aşa că în februarie 2009 a înfiinţat Academia de Magie, o şcoală de iluzionism la care au tot venit tineri, în următorii ani, tineri care au crescut şi au devenit profesionişti.

    Andrei Teaşcă a creat Federaţia Română de Iluzionism şi Magie, ba a făcut posibilă şi includerea iluzionismului în nomenclatorul meseriilor. Acţiunile de promovare, dar şi numărul de spectacole în creştere, la care s-au adăugat concursurile de talente de la televiziuni au făcut ca iluzionismul să capete noi dimensiuni, să devină popular, să atragă tot mai mulţi oameni. „Tinerii sunt atraşi de efecte, de feedback-ul pe care îl obţin în faţa celor apropiaţi, după care descoperă că pot avea şi satisfacţii financiare. Dacă ştii să te promovezi este o meserie bănoasă.“

    Cursurile nu-l învaţă pe tânărul aspirant atât trucuri, cât îi oferă o identitate, o traiectorie. „Dacă nu ştii să te organizezi, dacă nu ai cunoştinţe despre marketingul cultural, degeaba eşti talentat şi degeaba faci bine ce faci. Trebuie să ştii să te vinzi.“ Teaşcă spune că acum s-a depărtat de latura pragmatică a meseriei şi se desfăşoară în teatru. Îşi dă doctoratul cu tema „Teatrul de magie, inovaţie în artele spectacolului“, o formă nouă de manifestare teatrală care o să se dezvolte din ce în ce mai mult.

    Este o meserie costisitoare? Andrei Teaşcă spune că sunt magicieni care pot realiza momente inedite cu un minim de recuzită, dar, din punctul lui de vedere, trebuie investiţii majore. Crede că jumătate din tot ce înseamnă un spectacol de magie reprezintă ambientul şi atmosfera. Ambientul se creează cu tehnică, cu construcţii, cu decoruri, cu elemente, de la fum până la cutii. În spate există o întreagă industrie, inventatori, constructori, dar şi fabrici de elemente şi aparate pentru iluzionişti.

    A stat o perioadă în Coreea de Sud şi acolo a văzut că există locuri unde pasionaţii se pot întâlni şi vorbi; la noi nu exista aşa ceva şi a deschis, în august anul trecut, Magic Bar, care combină magazinul de magie cu funcţiile unui bar şi cu un loc de întâlnire al meseriaşilor. Andrei Teaşcă crede că pe la Teatrul de Magie sau pe la federaţie au trecut câteva zeci de magicieni, mai mult de jumătate din numărul iluzioniştilor ce activează acum. Nu-i place faptul că mulţi tineri vor atestatul de profesionist nefiind destul de pregătiţi, nu au răbdare pentru studiu şi pentru dobândirea unui statut.

  • Fabricantul de oxigen

    Vreme de patru ani, din care au trecut doi, Marius Pintilie are mandat la sediul Linde Gas din Germania, cu rol principal de a acorda suport de specialitate în cadrul noilor proiecte dezvoltate de grup în Europa de Est şi Orientul Mijlociu. Însă Linde Gas este doar una dintre companiile care folosesc talentele locale la nivel global.

    43% dintre companii se aşteaptă ca numărul angajaţilor expatriaţi să crească în următorii doi ani pentru a răspunde nevoilor de business, spunea recent Ilya Bonic, preşedinte şi partener senior al Mercer Talent, la lansarea studiului anual Cost of Living. În plus, Germania este una dintre destinaţiile preferate de românii care aleg să-şi continue cariera peste hotare, spune Oana Botolan Datki, SEE managing paner în cadrul Consulteam: „În ultimul timp, Germania şi ţările nordice sunt pe primele locuri în preferinţele românilor, deşi nu este uşor să te relochezi acolo din cauza mediului extrem de competitiv şi chiar restrictiv pe alocuri. Oricum, în orice ţară ar fi, românii care au o carieră de succes au tendinţa de a trece pe contracte locale şi de a rămâne în acea ţară. Desigur că este vorba mai curând despre ţări din Europa de Vest,  SUA sau Canada şi mai puţin despre ţările exotice”.

    Drumul gălăţeanului până la München a fost presărat cu o sumedenie de experienţe. În vara lui 1990, ca şef de promoţie al Facultăţii de Mecanică, specializarea maşini termice şi frigotehnie, făcea parte din prima generaţie de absolvenţi de după Revoluţie. „Respiram aerul libertăţii şi mă bucuram, în primul rând, de faptul că puteam spera la o repartiţie bazată doar pe criterii de valoare şi nu pe considerente de ordin politic, ori legate de apartenenţa socială”. Mărturiseşte că nu avea, la terminarea studiilor, nicio idee despre direcţia în care să se îndrepte şi nu ştie ce l-a îndemnat să opteze pentru un post de inginer pe platforma siderurgică gălăţeană.

    Îşi aminteşte însă că după ce a apărut lista cu posturi disponibile, a bătut la poarta unui fost director „cu timiditatea şi stângăcia unui astfel de demers, m-am prezentat şi i-am spus că aş dori să ştiu câte ceva despre aşteptările pe care le aveau de la un tânăr absolvent care nu ştia nimic despre oţel, dar care totuşi era tentat să aplice pentru un loc de muncă la Sidex”.

    În primii doi ani a lucrat ca inginer de proces, responsabil cu coordonarea unui schimb de salariaţi care asigurau monitorizarea şi coordonarea unui sistem vital din combinat, respectiv instalaţiile de oxigen, azot, argon şi aer comprimat. „Din vara în care m-am angajat şi până în iarnă încercam cu disperare să descifrez tainele meseriei. Citeam, citeam, dar parcă totul era în altă limbă.” A învăţat, povesteşte el, că într-o fabrică de oxigen nu este loc pentru interpretări sau greşeli, iar responsabilitatea unui inginer depăşeşte cadrul strict tehnic de a asigura buna funcţionare a sistemelor şi echipamentelor. „Eram în primul rând răspunzător de viaţa celor cu care lucram, iar acest lucru nu este deloc uşor”. Îşi aminteşte că se gândea cu nelinişte la momentul în care „veteranii” de la care învăţa meserie urma să se pensioneze.

    Primul test din carieră a fost în 1991, când i s-a propus să preia un schimb ca inginer de proces responsabil în Fabrica de Oxigen nr. 2 şi Secţia de Compresoare. „Eram nedumerit şi chiar furios că abia ce începusem să mă simt confortabil, a apărut o nouă provocare.” A acceptat, cu jumătate de gură, iar ulterior decizia s-a dovedit a fi inspirată, pentru că în noua funcţie a parcurs adevărata şcoală a meseriei, nu numai din cauza proceselor specifice, ci şi datorită complexităţii şi dimensiunii sistemelor.

    „Până spre sfârşitul lui 1992, cuvântul de ordine a fost studiul individual şi analizele pe marginea evenimentelor de zi cu zi, ceea ce a făcut ca sentimentul de confort să se facă din nou simţit.” N-a avut parte de prea multă linişte, pentru că i s-a cerut să se ocupe de ceva cu totul nou, adică de project management pentru o investiţie, respectiv montajul şi punerea în funcţiune a două unităţi de separare a aerului, iar acest proiect l-a ţinut ocupat până în 1996. „A fost o perioadă pe care o pot caracteriza «de la agonie la extaz», dar o veritabilă şansă, pentru că am lucrat cot la cot cu echipa de Engineering Cryogenmash Russia, fapt care mi-a permis să pătrund cu adevărat în tainele meseriei.”

    La puţin peste 30 de ani, a avut de înfruntat un alt moment dificil în carieră. În 2002, la un an după privatizarea Sidex Galaţi, „am fost pus în faţa unei provocări extreme, să preiau coordonarea uzinei de utilităţi la nivelul platformei”. Coordona un sistem tehnic vital şi 3.000 de oameni, iar vreme de doi ani a experimentat noţiunea de „foc continuu”, iar viaţa sa şi a familiei s-a schimbat radical. „Eram în permanent contact cu tot ceea ce reprezenta fluxul siderurgic, de la mişcarea barjelor cu minereu pe Dunăre la procesul final de laminare a oţelului. A fost o perioadă foarte grea în care am învăţat că analiza de detaliu şi tenacitatea pot face diferenţa dintre succes şi insucces.”

  • Ce meserie trebuie să îţi alegi ca să fii sigur că ai un job bine plătit. Ce spun marii angajatori

    Iaşiul are foarte multă forţă de muncă disponibilă, dar duce lipsă de investiţii din cauza infrastructurii n La Timişoara, investiţiile au condus la o profesionalizare a forţei de muncă şi la salarii mai mari, dar piaţa muncii cere mai mulţi meseriaşi n Clujul are nevoie de mai mulţi absolvenţi de facultăţi de IT pentru a atrage noi proiecte. 

    Dacă angajatorii din Iaşi au su­fi­cient de multă forţă de muncă dis­ponibilă, dar care nu este foarte bine pregătită, iar şo­ma­jul este în continuare destul de ri­dicat, la polul opus se află Timişoara, unde numai cine nu doreşte nu are un loc de muncă. În Cluj, companiile se confruntă cu un deficit foarte mare de candidaţi în industria IT, ceea ce aduce firmele în situaţia de a refuza proiecte din lipsă de personal – acestea au fost doar câteva dintre cele mai importante declaraţii făcute în cadrul primelor trei ediţii regionale ale dezbaterilor HR Insider realizate până în prezent de ZF Corporate.