INSULA, UN FEL DE ACCIDENT GEOLOGIC CU ŞANSE REDUSE DE A SE MAI REPETA, EXISTĂ DE 18 MILIOANE DE ANI, DAR ESTE LOCUITĂ DE NUMAI 1.100 DE ANI. Islanda, un morman de lavă răsărit din adâncurile Atlanticului şi care ar putea dispărea din nou, este numită cu afecţiune „Stânca” de către localnici. Tradiţional, islandezii au fost fermieri şi pescari înainte de a-şi transforma ţara într-un cazinou al capitalului global, cam pe la începutul mileniului.
Acum, islandezii au revenit la pescuit şi vorbesc cu plăcere despre călătoria lor înapoi către normalitate financiară. Reporterii de la Spiegel au discutat cu un investitor, un ministru de finanţe şi un pescar, pe lângă un economist şi o expertă în relaţii şi împletit, care consideră că Islanda „s-a regăsit”.
Perioada 2008-2011 este privită ca una dintre cele mai grave crize financiare din istorie. Foarte probabil, nicio ţară nu a mai reuşit să acumuleze sume atât de mari de bani pe cap de locuitor, numai pentru a fi pierdute din nou într-o perioadă şi mai scurtă de timp.
Islanda, însă, cu o populaţie de numai 320.000 de persoane, a reuşit ceea ce pare a fi cea mai rapidă recuperare. Din 2011, PIB se află în creştere, cel mai recent cu o rată de 2%. În plus, salariile urcă, datoria naţională este în declin, iar guvernul a plătit înainte de termen o parte din fondurile pe care le-a primit de la FMI în 2008. Este un semn de încredere.
Cum au făcut însă islandezii ceva ce alţii par să nu reuşească? Se poate învăţa o lecţie din experienţa lor?
ECONOMISTUL. „La originile miracolului islandez s-a aflat Germania„, afirmă Ásgeir Jónsson, 43 de ani, în biroul său, în timp ce studiază mai multe diagrame. Toate arată căderi abrupte în toamna anului 2008, urmate de o revenire graduală în 2010. Dar de ce Germania? Lui Jónsson, în mod cert, îi face plăcere surpriza pe care o produce vizitatorilor săi.
Jónsson a fost economist-şef la Kaupthing Bank, una dintre cele trei bănci islandeze care s-au prăbuşit peste noapte la începutul crizei, după ani de creştere fără precedent. Miliardele s-au evaporat instantaneu, în timp ce mii de deponenţi şi de investitori străini s-au temut că-şi vor pierde banii.
Slujba lui Jónsson a dispărut de asemenea, iar în noul său timp liber fostul economist a scris cartea „De ce Islanda? Cum una dintre cele mai mici ţări ţări din lume a devenit cea mai mare victimă a crizei financiare”.
Banii din Germania sunt cei care au invadat Islanda după ridicarea restricţiilor asupra sectorului bancar în anii ‘90, afirmă Jónsson. Germania este şi în prezent cel mai mare creditor al ţării. În 2010, băncile germane aveau de recuperat 20 de miliarde de euro din Islanda. „Germania are o slăbiciune pentru Islanda. Chiar şi Wagner a împrumutat din legendele noastre pentru operele sale„, a spus Jónsson, care acum lucrează ca profesor de economie în capitala Reykjavik.
Numărul turiştilor germani s-a situat în 2012 la 65.000, pe locul al treilea după cei din SUA şi vizitatorii din Marea Britanie.
Revenirea rapidă a Islandei a depins de o serie de măsuri la care Paul Krugman, laureat al premiului Nobel, s-a referit ulterior cu formularea „să faci o Islandă„. Krugman, un admirator al recuperării impresionante a insulei, a recomandat o serie de politici similare şi altor ţări aflate în criză. Regulile ar fi în mare ca băncile cu probleme să fie lăsate să se prăbuşească, moneda să fie devalorizată dacă este proprie, să fie introduse măsuri de control al capitalului şi să se evite încercările de plată a datoriilor externe.
Reţeta pare extremă şi aşa a şi fost. În timp ce în Irlanda statul a pompat zeci de miliarde de euro în bănci ca acestea să-şi poată plăti creditorii, în Islanda populaţia a votat împo-triva unei astfel de situaţii în două referendumuri diferite. Au considerat că nu trebuie să plătească ei pentru lăcomia investitorilor atraşi de dobânzile mari ale băncilor islandeze.
Jónsson dă doar din cap, obosit, când este întrebat dacă se simte vinovat. Afirmă că a fost printre puţinii care au avertizat asupra situaţiei înaintea crizei. Acum, însă, este încântat de oportunităţile ţării sale, aceleaşi pe care le-a avut întotdeauna.
„Oameni care nu se feresc de muncă. O democraţie sănătoasă. O populaţie educată. Turism. Resurse naturale, precum energia eoliană, hidro şi geotermală. Şi pescuit. Ce am fi fără pescuit?„, se întreabă retoric economistul.
