Zice literatura apocrifă că Iuda, de fapt, nu ar fi vrut să-l trădeze pe Isus decât pe ici pe colo. E drept că-i plăceau banii şi lui la fel ca lui Dragnea, Tudose sau Mişa, de aia l-a vândut pe cel pe care-l numea Învăţătorul, dar în capului şi-ar mai fi zis: nu-l vând decât de aici de la poala Templului până colea în Gradina Ghetsimani că nu-i drum lung, iar mai încolo se descurcă el că de aia-i Fiul lui Dumnezeu! Iuda, ca mulţi alţii din vremea lui, aştepta de fapt un Mesia care să-i scape pe iudei de romani că aşa interpretau ei vechile prorocii; iar faptul că Isus s-ar fi descurcat el cumva i-ar fi dovedit că, de fapt, chiar este cel aşteptat. Dar a cam dat-o-n bară cu socoteala şi, când a vâzut că ăla dă ochii peste cap pe bune, s-a dus în templu şi a aruncat arginţii luaţi ca preţ al trădării şi apoi s-a spânzurat – aceasta gest din urmă fiind recunoaşterea vinei lui.
De ce are vină Iuda în povestea biblică şi de ce, peste veacuri, povestea este spusă şi răspusă? Chiar dacă s-ar putea ca nicio iotă din ea să nu fie adevărată? Pentru ca toţi să-şi aducă aminte sau să inveţe, dacă nu ştiu, că nu-i frumos să trădezi!
Din zorii FSN-ului comunist şi până azi în rodnicia PSD-ului plin de milionari deviaţionişti cu vile, insule şi vacanţe la Monte Carlo, partidul ăsta a susţinut că ţine cu poporul. L-a mituit pe popor în fel şi chip, a făcut milionari din liderii lui de sindicat ca să-şi cumpere pacea socială, dar a păstrat aparenţa de „partid al stângii”.
Din această săptămână însă PSD nu mai este partidul „poporului”, este „partidul statului”.
