A apărut cel mai tare politician al lumii, care nu se numeşte nici Obama, nici Sarkozy, nici Merkel, ci Piaţa, ne anunţa zilele trecute preşedintele Traian Băsescu. “Piaţa ne-a pus pe toţi cu spatele la zid, cel puţin pe europeni, şi ne cere mai mult decât putem da”, spunea Băsescu, remarcând că nu a mai auzit în ultimele luni “politicieni care să vorbească despre ce este de făcut pentru popoarele lor, care este situaţia financiară a celor care i-au ales”, ci numai discuţii despre cum pot fi satisfăcute cererile pieţei.
Această realitate este de departe cel mai important fenomen care a definit anul 2011 din punct de vedere economic şi politic: pentru politicieni, ea a însemnat reducerea importanţei lor până la ieşirea totală din scenă (cazul lui Berlusconi sau Papandreou), în timp ce pentru cetăţenii de rând a însemnat pierderea de facto nu numai a suveranităţii statelor lor, ci şi a individualităţii economiilor, judecate tot mai mult în bloc de către pieţe (blocul Europei de Est, blocul periferic al zonei euro, nucleul zonei euro, zona cu bănci austriece, zona cu bănci greceşti). Este ceea ce constata acelaşi preşedinte Băsescu de fiecare dată când îi acuza ori pe liderii europeni că din cauza indeciziei lor creşte CDS-ul României, ori pe bancherii austrieci că din cauza intenţiei lor de reducere a supraexpunerii în Est rămâne economia românească nefinanţată, ori pe liderii opoziţiei autohtone că periclitează siguranţa naţională atunci când cer relaxări fiscale sau când depun moţiuni de cenzură. Marja tot mai restrânsă în care pot acţiona decidenţii politici (vorba vine) în beneficiul electoratului se completează cu ceea ce evidenţia Jeffrey Franks de la FMI – urgenţa de a adopta o atitudine nu doar prudentă, ci defensivă exact ca la război, în faţa pieţelor care “îşi caută următoarele victime printre statele vulnerabile” şi le vânează asemenea hoţilor care caută maşini fără sisteme de protecţie.
În această logică, Jeffrey Franks spunea că România poate evita să devină o victimă a pieţelor dacă elimină principalele slăbiciuni din economie, dacă îşi asigură fonduri-tampon de protecţie a sistemului financiar şi dacă îşi respectă strategia asumată pe termen lung. Problema e însă cum pot fi corect calibrate aceste trei elemente, astfel încât zelul de a face pe plac FMI, pieţelor, investitorilor în anumite privinţe să nu creeze vulnerabilităţi ulterioare la fel de periculoase în alte privinţe. L-am citat recent pe Paul Donovan, economist al UBS, ce rezuma cea mai nouă tendinţă manifestată pe pieţe, care nu mai cer statelor doar austeritate, ca în 2010, ci şi creştere economică, după ce şi-au dat seama că austeritatea simplă nu poate duce decât la un nou episod de recesiune şi deci la şanse şi mai mici de a-şi recupera banii investiţi în obligaţiuni suverane. Tema riscului de recădere în recesiune ca efect al austerităţii nu e nouă, însă în ultimele luni a căpătat şi forma unor estimări concrete pentru 2012, lansate deja de cei mai pesimişti analişti inclusiv la adresa României: britanicii de la Capital Economics anticipează că economia românească va scădea la anul cu 0,5%, alături de cele din Cehia, Ungaria sau Bulgaria, din trei motive principale: vulnerabilitatea la turbulenţele financiare (deci un posibil deficit de finanţare), recesiunea din zona euro (care deprimă activitatea din industrie şi export) şi faptul că 2012 nu va mai fi un an agricol la fel de bun ca 2011. Punând răul înainte, ce resurse are România să se apere de o astfel de perspectivă?