BusinessMagazin

Tag: drept

  • Costel Gîlcă, avocat axat pe dreptul muncii: „Vom continua să lucrăm de acasă şi după coronavirus, iar asta va avea un efect şi asupra salariilor”

    Consecinţele pe termen lung ale muncii de acasă sunt greu de prezis.

    Costel Gîlcă, avocat specializat în dreptul muncii, a spus într–un interviu acordat Business MAGAZIN că el este de părere că vom continua să ne desfăşurăm activitatea aşa chiar şi după ce norul pandemiei va trece. „Până la urma cred că efectul principal al acestei crize acesta va fi că se va schimba paradigma relaţiei de muncă. Eu cred că în această criză se încheie perioada cunoscută în istorie ca fiind de industrializare şi cu toţii ne vom întoarce la ceea ce era înainte de industrializare şi anume munca la domiciliu”, crede Costel Gîlcă.

    „Noi, cei care am prins această perioadă, avem în minte că trebuie să te duci la serviciu şi că serviciul este un loc de muncă în altă parte decât domiciliul. Ei bine, acum, cu noile tehnologii, cu inteligenţa artificială, ne vom întoarce să lucrăm înapoi acasă ceea ce va aduce – şi poate folosesc o expresie mare – la salvarea planetei”, crede avocatul.

    El se referă la faptul că milioane de oameni s-au obişnuit să bată oraşele dinspre sud spre nord şi invers ca să facă de fapt ceea ce pot să facă şi de acasă: să trimită e-mailuri şi să facă un schimb de informaţii. „Imaginează-ţi că toţi oamenii aceştia sau o bună parte – 30%-50% dintre ei – vor munci de acasă.” Indicii de poluare din toată lumea s-au schimbat, iar avocatul Costel Gîlcă este de părere că trendul telemuncii generat de această criză va continua şi va ajuta la îmbunătăţirea condiţiilor de mediu şi după ce această criză se va fi încheiat: „Vom rămâne acasă atât timp cât dincolo de acest virus vom învăţa un alt obicei şi anume acela de a lucra de acasă. Aceasta va duce la scăderea salariilor, dar salariile scăzute vor fi în concordanţă şi cu cheltuielile pe care le avem, aflate şi acestea în scădere. În măsura în care nu te mai deplasezi de acasă la locul de muncă, nu mai cobori să iei mâncare, haine ca să ai de fiecare dată la locul de muncă, evident că şi cheltuielile tale vor scădea.”

    De asemenea, el observă un alt efect colateral al izolării. „Izolarea aceasta are un efect şi asupra relaţiilor de muncă pentru că pentru prima dată se studiază efectele psihologice ale muncii de acasă, ale modului în care indivizii reacţionează în izolare, dar în acelaşi timp şi care este efectul acestei izolări asupra relaţiilor de muncă. Este pentru prima dată când la nivel global se vor face studii în acest sens, iar dacă aceste studii arată că individul uman reacţionează pozitiv la această izolare – aproape completă – cu siguranţă relaţiile de muncă se vor schimba şi vom intra într-o nouă epocă a relaţiilor de muncă. Este un experiment la nivel mondial care vizează relaţia individului uman aflat într-o relaţie de muncă, muncă pe care o prestează în izolare.”

    „În acest moment cu toţii avem acest reflex psihologic de a ieşi să socializăm în stânga şi în dreapta. O să stăm 4-6 săptămâni în izolare, iar reflexul nostru se va schimba, astfel că treptat vom începe să avem un alt reflex şi anume, acela de a fi în izolare şi de a socializa la distanţă cu ceilalţi. Prin urmare, un alt efect al distanţării sociale ar putea fi să învăţăm că putem să trăim socializând de la distanţă cu ceilalţi. Din perspectiva relaţiilor de muncă, pentru mine această perioadă reprezintă finalul perioadei numite de industrializare, finalul unui anumit tip de relaţii de muncă şi un nou început, fundamental diferit de tot ce-a fost perioada industrializării, în care rolul principal îl vor avea noile tehnologii.”

    El observă că ţările care vor fi cel mai afectate de acest virus sunt ţările cele mai industrializate: „Exact acolo unde trebuie să schimbăm paradigme, reflexe sociale, aici sunt efectele cele mai grave fiindcă aici trebuie să schimbăm stilul de viaţă astfel încât să salvăm planeta pe termen lung. „Ce sens are să te duci să stai într-o clădire nou-nouţă, la birou, în 10-20 de metri pătraţi, când pe perioada zilei casa ta este goală? Un individ «consumă» două clădiri, ceea ce este un nonsens. De ce să faci drumuri când tu poţi să lucrezi de fapt de acasă, folosind spaţiul tău? Are sens să foloseşti o clădire cum sunt marile clădiri de birouri, pentru sute de milioane de lei care se consumă pe întreţinere când tu poţi să lucrezi de acasă? Până la urmă casa ce a devenit? Casa a devenit un fel de hotel în care dormim şi atunci se va schimba paradigma, casa va deveni şi locul meu de muncă, ceea ce a fost înainte de perioada industrializării.” Avocatul specializat în dreptul muncii precizează, apelând la cunoştinţele sale din domeniul istoriei: „Munca la domiciliu nu a apărut acum, a existat de la babilonieni încoace, în Egiptul antic a existat muncă la domiciliu, au existat contracte de muncă, în perioada Evului Mediu. Schimbarea de paradigmă a muncii cu plecatul de acasă se întâmplă doar în perioada industrializării, când mase mari de oameni sunt băgate în aceeaşi hală, iar acum uitaţi-vă câte zeci, sute de clădiri de birouri există, iar ele sunt pline ziua, noaptea sunt goale, iar noaptea venim doar să dormim acasă. Nu putem să folosim noi casa şi în loc de birou? Până la urmă ce îmi trebuie pentru munca pe care o desfăşor? Un calculator, conectare la internet, un fax şi eventual un copiator.”

    Astfel, crede că unul dintre domeniile care vor fi influenţate de această criză va fi cel al imobiliarelor. „Angajatorul se va gândi: „Am nevoie de activitate, dar nu am nevoie de toată lumea, fiindcă în şase săptămâni am realizat că se poate munci destul de eficient şi de acasă – are sens să plătesc eu 5.000 -10.000 -20.000 -100.000 de euro chirie pe spaţiu?” 

    De asemenea, crede că un posibil efect al acestui stil de muncă va fi scăderea salariilor. „Pot să scadă salariile, dar pot să scadă şi costurile noastre – dacă eu nu mă deplasez, dacă eu nu mai mănânc la restaurant, îmi schimb obiceiurile, stau acasă, evident că nici nu voi consuma. Prin urmare, per ansamblu pot să rămân la acelaşi nivel de viaţă, dar nu voi mai fi consumerist. Este posibil ca această criză să modifice inclusiv comportamentul nostru de consumator. Te duceai jos la parterul clădirii, socializai cumpărând ceva, de acasă la birou îţi mai luai ceva – se schimbă paradigma noastră de gândire, se termină perioada industrializării, de consumerism.” Oferă un exemplu în acest sens: dintr-un salariu de 5.000 de lei, circa 35% erau direcţionaţi înspre consumul lunar, înspre mersul la serviciu – dacă stăm acasă, experimentăm faptul că nu se mai consumă chiar atât de mult.

  • Cât de mult îţi invadează şefii viaţa când lucrezi de acasă în România. În unele cazuri, sunteţi spionaţi ca în filme

    Angajatorii au atât dreptul, cât şi obligaţia de a monitoriza activitatea salariaţilor care lucrează de acasă în această perioadă, potrivit avocaţilor Alexandra Dunăreanu şi Alexandru Moraru, asociaţi ai casei de avocatură Filip & Company. 

    Astfel, potrivit lor, monitorizarea salariaţilor care lucrează de acasă prin intermediul dispozitivelor puse la dispoziţie de către angajator este atât un drept, cât şi în egală măsură o obligaţie a angajatorilor. Potrivit legii, fiecare angajator trebuie să ţină o evidenţă a orelor de muncă prestate zilnic de către salariaţi, pentru a o pune la dispoziţia inspectorilor de muncă în eventualitatea unui control. Omisiunea de a ţine această evidenţă poate atrage amendarea angajatorului cu până la 3.000 de lei.

    „În contextul actual, în care majoritatea angajaţilor lucrează de acasă, devine incidentă legislaţia privind telemunca, situaţie în care o monitorizare legală va avea de asemenea în vedere şi dreptul angajatorilor de a verifica activitatea salariaţilor (i.e., telesalariaţilor), în condiţiile stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă sau regulamentul intern”, spun avocaţii.  

    Monitorizarea angajaţilor poate fi văzută şi ca o activitate aflată în strânsă legătură cu îndeplinirea obligaţiei angajatorilor de a verifica şi întreţine echipamentele de muncă necesare telemuncii (de exemplu, laptopurile puse la dispoziţia angajaţilor), dar şi a verificării respectării de către angajaţi a anumitor reguli existente la nivelul companiei. În acest context, monitorizarea ar putea viza inclusiv activitatea efectuată de telesalariaţi prin intermediul acestor echipamente şi modalitatea de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu, observă ei.

    Totuşi, monitorizarea telesalariaţilor trebuie privită şi din perspectiva protecţiei datelor cu caracter personal, fiind susceptibilă a atrage responsabilităţi şi provocări suplimentare pentru angajatori, deoarece poate genera riscuri semnificative privind confidenţialitatea telesalariaţilor dacă activităţile de monitorizare sunt excesive în raport de drepturile şi libertăţile lor sau nu sunt susţinute de existenţa unui interes de afaceri legitim, echilibrat, motivat şi proporţional.

    „Angajatorii trebuie să respecte principiile cheie prevăzute de Regulamentul general privind protecţia datelor (RGPD) referitoare la prelucrarea datelor salariaţilor în mod legal, echitabil şi transparent cu asigurarea integrităţii, exactităţii şi confidenţialităţii datelor, precum şi colectarea acestora cu respectarea principiilor limitării legate de scop, stocare şi reducerii la minimum a datelor, cu respectarea dreptului salariaţilor la viaţă privată şi de familie.

    Anterior desfăşurării activităţilor de prelucrare, angajatorii  vor trebui să efectueze un test de echilibru prin care să documenteze faptul că respectivele prelucrări se află în echilibru cu drepturile şi libertăţile angajaţilor şi că nu sunt în măsura a reprezenta o încălcare a acestora”, precizează avocaţii.

    Cum se face însă, mai exact, pontajul de la domiciliu?

    Adrian Dinu, fondator al firmei axată pe pontaj electronic, control acces wireless şi monitorizare active de la distanţă Creasoft oferă exemplul firmelor de IT, în care era o practică obişnuită ca angajaţii să lucreze acasă o zi pe săptămână: în cadrul acestora, verificarea angajaţilor care lucrau de acasă se făcea prin sondaj: „Managerul şeful unui departament îi suna prin sondaj pe angajaţi, organiza conferinţe audio sau la anumite ore, în încercarea de a afla dacă angajaţii sunt măcar acasă şi implicit în a determina dacă măcar pe perioada conferinţei/apelului să deschidă proiectele la care lucrau ca să prezinte date despre evoluţia muncii lor”. De asemenea, în situaţia unora dintre ei, se cereau şi rapoarte de activitate, în care angajatul completa ceea ce a lucrat. „Cam aceste erau mijloacele de control, limitate la timpul managerului, care mai avea şi el şi alte sarcinmi. Au existat însă şi companii care implementau altfel de modalităţi de monitorizare: „Au existat şi companii care implementau programe de monitorizare de activitate pe PC, fără pontaj, mai degrabă de semispionaj, în sensul că se instalau aceste aplicaţii de către administratorii de reţea pe PC-urile angajatorilor, de obicei fără să fie informaţi angajaţii. Acest tip de aplicaţii de monitorizare se intercalau între aplicaţiile care pornesc odată cu PC-ul şi se efectua un transfer de date netransparent la o bază de date, din care rezultau anumite rapoarte legate de ce a scris/ce a butonat angajatul, pe ce site-uri a navigat, la ce film s-a uitat, dacă a copiat vreun fişier, dacă a trimis pe e-mail vreun fişier de pe un „black list” etc.”, observă Adrian Dinu.

    Aplicaţia monitorizată oferită de Creasoft permite angajatului să ştie când este monitorizat de angajator. „Transparenţa este dată şi de faptul că angajatorul face cunoscut angajatului care sunt acele activităţi pe PC (de divertisment de exemplu), care nu vor intra în calculul orelor pontate. Scopul nu este de a-l prinde pe angajat cu lecţia neînvăţată. Rezultatul muncii este însă cel care contează pentru fiecare angajator aşa că cei care nu performau înainte de această schimbare nu vor fi cei care vor aduce cele mai multe rezultate nici acum, indiferent de cât de multe ore vor ponta, dar vor fi forţaţi să lucreze un minimum necesar. Cum, de altfel, sunt angajaţi care sunt performanţi într-un timp mult mai scurt şi apoi se pot uita la Netflix”, descrie el raţiunea aplicaţiei sale.

    În ceea ce priveşte bugetele direcţionate de companie în acest tip de produse, Adrian Dinu spune că preţurile pentru licenţa software în condiţiile situaţiei de urgenţă în care ne aflăm sunt de 0,5 euro/lună/angajat timp de minimum două luni sau până la încheierea stării de urgenţă. Or, bugetul alocat de companii în această direcţie nu este unul consistent: la un număr mediu de 200 de angajaţi/companie, efortul financiar al unei companii va fi de 100 de euro/lună, sumă care include şi TVA. „Bugetul este mic pentru că abia îşi pot permite companiile în acest moment să direcţioneze bani către altceva decât salarii. Aşa că, pe această perioadă de criză scopul este să nu fim pe pierdere şi să consolidăm baza actuală de clienţi, la care să adăugăm companiile care au mulţi angajaţi care lucrează de acasă”, spune el.

    Şi  Silviu Stahie, specialist în securitate informatică la Bitdefender observă că angajaţii pot fi monitorizaţi de companii, iar acest lucru este perfect legal. „Angajatorii pot folosi metote proprii de monitorizare a angajaţilor, precum aplicaţiile software dedicate sau chiar prin corelarea activităţii cu orele de program – de exemplu, când s-au conectat calculatoarele la serverul VPN al companiei, când s-au trimis e-mailuri sau când şi cum ao fost folosite aplicaţiile de business.”

    De cele mai multe ori, conectarea la reţeaua companiei se face printr-un serviciu VPN aprobat şi agreat. O astfel de soluţie de VPN oferă acces la resursele companiei, dar e posibil ca nu tot traficul generat să fie rutat prin reţeaua companiei.  „Este de reţinut că un serviciu VPN nu anonimizează traficul între angajat şi companie, ci doar asigură un coridor sigur de comunicare între cei doi. În general, în funcţie de profilul companiei, o problemă mult mai stresantă decât timpul petrecut de angajaţi lucrând de acasă sau activitatea lor efectivă este securitatea infrastructurii”, crede specialistul în securitate informatică.

    Componenta de securitate a datelor e adresată în general prin instalarea unor instrumente specifice, gestionate de la distanţă de echipele de IT. Soluţiile de securitate pentru mediul business protejează laptopurile companiilor de atacuri malware, de spam şi phishing. Soluţiile de protecţie a datelor şi soluţiile de criptare protejează informaţiile companiei în eventualitatea distrugerii sau pierderii sistemului. „Un exemplu simplu ilustrează riscurile la care îşi supun companiile angajaţii. După ce o persoană îşi termină activitatea profesională, foloseşte laptopul de la serviciu pentru a verifica emailul propriu şi deschide un mesaj cu malware care infectează sistemul. Acum, potenţialii atacatori pot folosi sistemul compromis pentru infiltrarea în reţeaua companiei”, explică el un scenariu prin care datele companiei pot fi puse în pericol.


     

  • Cine sunt femeile care salvează lumea. Ele sunt personajele cheie care coordonează lupta cu COVID-19

    Răspândirea noului coronavirus la nivel global a transformat această epidemie în pandemie, iar şocurile economice generate de îngheţarea activităţii în cele mai multe sectoare transformă încetinirea economică în ceea ce vom cunoaşte în viitor drept Criza COVID-19. Ce este diferit acum faţă de orice altă criză? Structurile de conducere care trebuie să salveze economiile globale sunt conduse astăzi de unele dintre cele mai puternice femei pe care le-a văzut istoria.

    Christine Lagarde este şefa Băncii Centrale Europene, ceea ce înseamnă că toată zona euro se bazează pe susţinerea ei în timp de criză. Lagarde a răspuns până acum cu un plan masiv de achiziţie de active în valoare de 750 miliarde euro – prin care se angajează să cumpere atât titluri de stat, cât şi datorie corporate.

    Ursula von der Leyen este femeia care trebuie să ţină Uniunea Europeană unită în aceste momente, întrucât cel mai afectate ţări, precum Italia, Franţa şi Spania, îi cer să deblocheze sute de miliarde de euro pentru a salva economia aflată în faţa crizei. Până acum, ea a activat o serie de mecanisme de câteva zeci de miliarde de euro, prin care ajută statele membre şi businessurile mici din acestea.

    Cancelarul Angela Merkel este deja la a treia criză – după criza financiară şi criza creditului – dar de data aceasta strategia nemţească e diferită: austeritatea din ultimii şapte ani este aruncată pe fereastră, iar Germania pregăteşte un pachet de 350 miliarde euro, adică 10% din PIB, pentru a ajuta economia şi businessurile, – care are chiar şi o componentă de 50 miliarde euro care ajută artiştii şi liber-profesioniştii.

    Kristalina Georgieva a scos la bătaie tot arsenalul Fondului Monetar Internaţional şi a anunţat că mobilizează întreaga capacitate de creditare de 1.000 miliarde dolari pentru a ajuta ţările aflate în criză. Cu FMI ca ultimă variantă pentru mulţi, Georgieva este pregătită să îşi folosească experienţa dobândită în lucrul cu crizele umanitare pentru a o trece şi pe aceasta – care este acum de natură globală.

    Cu euro în mână

    Născută în 1956, Christine Lagarde este un politician francez, avocat de profesie, care a preluat conducerea Băncii Centrale Europene (BCE) la data de 1 noiembrie 2019.

    Ea a devenit astfel prima femeie care ocupă această poziţie, însă este doar una dintre poziţiile de rang înalt în care Lagarde a făcut pionierat. În 2007, Christine Lagarde a devenit prima femeia care a ocupat funcţia de ministru de finanţe în Franţa, timp de patru ani, până în 2011.
    Plecarea ei de la conducerea ministerului de finanţe al Franţei a fost urmată de un traseu istoric, întrucât ea a devenit prima femeie care a condus Fondul Monetar Internaţional (FMI) – la şefia căruia a stat până în 2019, când a preluat conducerea BCE.
    Însă fiecare pas din traseul ei a fost marcat de nuanţele pionieratului. După ce şi-a terminat studiile la prestigioasa şcoală de fete Holton-Arms din Bethesda, Maryland, Lagarde a studiat dreptul la Universitatea din Paris, unde a fost şi lector după absolvire, înainte de a se specializa în dreptul muncii.
    În 1981, Lagarde se alătură firmei de avocatură Baker & McKenzie în Paris, unde a devenit partener în 1987, pentru ca mai apoi să fie prima femeie din comitetul executiv al firmei, în perioada 1995-1999.
    Ea a fost votată preşedinte al comitetului executiv al casei de avocatură pentru prima dată în 1999 şi s-a mutat în Chicago, schimbând strategia firmei spre una în care avocatul merge spre client, ceea ce a adus profituri record la acel moment, potrivit biografiei din Encyclopaedia Britannica.
    După ce făcut parte în 2003
    dintr-un grup de lucru interguvernamental SUA-Polonia ale cărui eforturi au dus la un contract de 3,5 miliarde dolari, Lagarde a primit în 2004 cea mai mare recunoaştere a statului francez, fiind decorată cu Legiunea de Onoare de către preşedintele Jacques Chirac, care a descris-o drept un model de urmat – în ceea ce anumiţi critici din Franţa au considerat a fi un conflict de interese.
    Lagarde s-a întors în Franţa în iunie 2005 pentru a face parte din cabinetul premierului Dominique de Villepin, ca ministru al comerţului, înainte de a fi pentru o scurtă perioadă în fruntea ministerului pentru agricultură şi pescuit în 2007. Ca ministru al comerţului a avut o politică îndreptată spre încurajarea investiţiilor străine, cât şi spre identificarea unor noi pieţe internaţionale pentru produsele francezilor.
    În iunie 2007, Lagarde a fost desemnată ministru de finanţe de preşedintele Nicolas Sarkozy şi a devenit prima femeie din ţările G8 care a deţinut o poziţie cu atât de multă influenţă.
    În iunie 2011 a preluat funcţia de preşedinte al FMI în mijlocul crizei datoriilor din Grecia, după demisia lui Dominique Strauss-Kahn, unde a pus în aplicare o serie de măsuri care au fost considerate controversate atunci, dar s-au dovedit eficiente în următorii ani. Astfel, Lagarde a fost votată în 2016 pentru al doilea mandat la şefia FMI, unde a rămas până în noiembrie 2019. În mijlocul uneia dintre cele mai mari crize financiare pe care le-a cunoscut lumea modernă, Christine Lagarde conduce instituţia responsabilă de stabilitatea euro – o misiune importantă şi dificilă, întrucât ea a fost deja criticată iniţial pentru că nu a luat măsuri mai stricte.
    Însă ea a pus la lucru un program de achiziţie de datorie – atât titluri de stat, cât şi datorii corporate – în valoare totală de 750 miliarde euro.
    Criza este departe de a fi rezolvată şi pentru a-i putea pune capăt va fi nevoie de mutări curajoase, nervi tari şi de câteva „premiere” – specific pentru Lagarde.

    Luptătoarea pentru Europa Unită

    Ursula von der Leyen, născută în 1958 în Bruxelles, Belgia, a fost prima femeie din politica germană numită la conducerea Ministerului Apărării.
    Von der Leyen a ocupat această funcţie în perioada 2013-2019, înainte de a fi aleasă drept prima femeie care să devină preşedinte al Comisiei Europene – corpul executiv al Uniunii Europene.
    Născută Ursula Albrecht, ea este fiica politicianului german Ernst Albrecht, care a fost şeful de cabinet al Comisiei Comunităţii Economice Europene – una dintre cele trei organizaţii regionale care au format Uniunea Europeană de astăzi.
    În ceea ce priveşte studiile, Von der Leyen are o colecţie surprinzătoare de diplome şi aptitudini, care s-ar putea dovedi extrem de utile în actuala criză cu care se confruntă omenirea.
    Ea a studiat economie la universităţile din Gottingen şi Munster, precum şi la London School of Economics, însă de la aceasta din urmă nu a absolvit. În schimb, ea s-a înscris la Facultatea de Medicină din Hanovra, pe care a absolvit-o în 1987.
    Ursula von der Leyen a lucrat într-o  clinică de ginecologie timp de patru ani, până în 1992, timp în care a obţinut un doctorat în medicină.
    Între 1992 şi 1996 a trăit în Statele Unite cu soţul ei, Heiko von der Leyen, care studia la Universitatea din Stanford. După ce s-a întors în Germania, a fost membru al departamentului de epidemiologie, medicină socială şi cercetare medicală al Facultăţii de Medicină din Hanovra. Von der Leyen, care a intrat în partidul german Uniunea Creştin-Democrată (CDU) în 1990, s-a implicat în mediul politic din Saxonia Inferioară în 1996 – statul federal în care tatăl său a guvernat în perioada 1976-1990.
    Ea a ocupat o serie de funcţii la nivel local şi la federal, înainte de a fi aleasă în 2004 în comitetul de conducere al CDU. În 2005, ea a fost numită ministru pentru familie, cetăţeni seniori şi femei în primul cabinet condus de cancelarul Angela Merkel.
    Printre măsurile luate de Von der Leyen pentru a combate natalitatea redusă este inclus şi concediul maternal plătit, pe care ea l-a implementat în Germania, alături de alte beneficii substanţiale pentru cei care aleg să aibă copii.  În 2009, Ursula von der Leyen a fost aleasă membră a parlamentului german – Bundestag – şi a devenit ministru al muncii şi afacerilor sociale, funcţie pe care a păstrat-o pe timpul crizei financiare. La finalul anului 2019, ea a fost numită vicepreşedinte al CDU.
    În 2013 mulţi o vedeau deja pe Von der Leyen drept o potenţială succesoare pentru Angela Merkel. Ea a devenit prima femeie care conduce Ministerul Apărării, o funcţie din care a încercat să reformeze armata federală. Cu toate aceastea, ea s-a confruntat cu o serie de probleme internaţionale precum anexarea peninsulei Crimeea de către Rusia în 2014. Un an mai târziu s-a confruntat cu criza refugiaţilor care au ajuns în Europa şi cereau azil Germaniei. Ea a fost printre vocile care au încercat să explice maselor că este greşit să consideri refugiaţii terorişti, însă poziţia ei a fost criticată dur după atacurile teroriste din Paris, în 2015, şi Bruxelles, în 2016.
    În octombrie 2018, când CDU a mai pierdut o parte din putere la alegerile regionale, Merkel a anunţat că nu va candida pentru un nou mandat la şefia partidului. Von der Leyen a respins ideea de a intra în cursa pentru conducerea CDU – funcţie care a ajuns mai târziu la protejata Angelei Merkel, Annegret Kramp-Karrenbauer.
    În conjunctura politică a anului 2019, liderii Consiliului European căutau un înlocuitor pentru Jean-Claude Juncker, dar faptul că structura Parlamentului European s-a schimbat după alegerile europarlamentare i-a pus pe liderii europeni în faţa unei situaţii dificile: o variantă care să mulţumească şi partidele de centru-dreapta, şi pe cele de centru-dreapta şi care să obţină susţinerea câtorva dintre verzi, liberali şi eurosceptici pentru a câştiga confirmarea.
     Deşi era văzută ca o persoană din afara Bruxelles-ului, Ursula von der Leyen a fost confirmată cu 383 din 747 de voturi la conducerea Comisiei Europene, întrucât avea nevoie de
    374 de voturi – ceea ce arată că votul a fost la limită. La data de 1 decembrie, ea a devenit prima femeie numită preşedinte al Comisiei Europene. Astăzi, când lumea se confruntă cu pandemia de COVID-19, cumulul de aptitudini dobândit de Ursula von der Leyen pare mai util ca niciodată, în special într-un moment în care globalizarea este pusă în pericol, iar colţii naţionalişti ameninţă visul european.

    Responsabila cu răspunsuri în vreme de criză
    Kristalina Ivanova Georgieva-Kinova, născută în 1963, este economist de origine bulgară şi a devenit în octombrie 2019 prima şefă a Fondului Monetar Internaţional (FMI) care provine din Europa Centrală şi de Est.
    Georgieva a studiat economia la Universitatea Naţională de Economie din Sofia, unde a obţinut şi un doctorat în ştiinţe economice.  
    Începând cu anul 1977 şi până în 1993, Kristalina Georgieva a fost profesor asociat la Universitatea de Economie. În tot acest timp, ea a ţinut cursuri ca profesor invitat atât la London School of Economics, cât şi la vestitul Massachusetts Institute of Technology (MIT). Până acum, ea a scris peste 100 de lucrări academice şi a fost autoarea unui manual de microeconomie.
    Din 1993 şi până în 2010 ea a ocupat mai multe poziţii în Banca Mondială, începând cu cea de economist de mediu pentru Europa şi Asia Centrală. De la această poziţie a avansat în cadrul Băncii Mondiale până când a ajuns directorul Departamentului de Mediu. Din acest rol ea supraveghea circa 60% din operaţiunile de creditare ale grupului.
    Din 2004 şi până în 2007, Georgieva a fost directorul Băncii Mondiale pentru Federaţia Rusă. Când s-a întors în Washington a fost numită în 2008 în poziţia de vicepreşedinte şi secretar corporate în 2008. Din acest rol ea a operat ca un liant între managementul Băncii Mondiale, boardul director şi ţările care sunt acţionari.
     În 2010, Georgieva a fost chemată de Jose Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene de atunci, să devină comisarul pentru cooperare internaţională, ajutoare umanitare şi răspuns în caz de criză.
    Ea a lucrat în numele Uniunii Europene în cazul mai multor dezastre din ultimul deceniu, începând de la cutremurul din Haiti din 2010 şi până la cutremurul din Chile şi inundaţiile din Pakistan. Tot ea a fost comisarul care a ajutat România la inundaţiile din 2010.
    În 2014, când Jean-Claude Juncker a devenit preşedintele Comisiei Europene, acesta a numit-o pe Kristalina Georgieva în funcţia de vicepreşedinte al Comisiei Europene, responsabiă cu bugetul şi resursele umane. Astfel, în funcţia pe care a ocupat-o până în 2016, Georgieva a gestionat un buget de 161 miliarde euro şi 33.000 de angajaţi.
    În 2017, Kristalina Georgieva a ocupat poziţia de CEO al Băncii Mondiale până în 2019, iar pentru o perioadă de trei luni în acest interval a fost şi preşedinte interimar al Grupului Băncii Mondiale.
    A părăsit Banca Mondială în 2019, când a devenit a doua femeie din istorie care conduce FMI, după Christine Lagarde, care a plecat să conducă BCE.
    În criza COVID-19 Georgieva a scos „armele” pe masă. FMI a anunţat că va mobiliza întreaga capacitate de creditare de 1.000 miliarde dolari pentru a ajuta economiile lumii să treacă peste şocurile generate de răspândirea virusului.

    Măsuri de la cea mai mare economie europeană

    Născută în 1954 cu numele Angela Dorothea Kasner, puternicul politician german Angela Merkel a devenit în 2005 prima femeie numită în funcţia de cancelar al Germaniei din istorie.

    După ce şi-a obţinut diploma în fizică de la Universitatea din Leipzig (atunci Universitatea Karl Marx), a lucrat în cadrul Academiei de Ştiinţe din Berlinul de Est. În 1982, Merkel şi soţul ei pe care îl cunoscuse în 1977, Ulrich Merkel, au divorţat, însă ea şi-a păstrat numele pe care îl poartă şi astăzi. În 1986, Angelei Merkel i-a fost acordat un doctorat pentru teza ei în chimie cuantică.
    După căderea Zidului Berlinului din 1989, Merkel s-a alăturat noului partid democrat fondat în Germania şi în februarie 1990 a devenit purtător de cuvânt al partidului.
    În aceeaşi lună, partidul democrat nou fondat a intrat în coaliţia conservatoare Alianţa pentru Germania – formată din Uniunea Creştin-Socială (CSU) şi Uniunea Creştin-Democrată (CDU). În august 1990, Angela Merkel se înscrie în CDU. În primele alegeri electorale de după reunificare, care au avut loc în decembrie 1990, Merkel a câştigat un loc în camera inferioară a Parlamentului.
    În 1991, cancelarul german Helmut Kohl a numit-o pe Merkel ministru pentru femei şi tineret. Când Lothar de Maiziere a demisionat din funcţia de vicepreşedinte al CDU, a deschis calea pentru alegerea Angelei Merkel în locul său.
    După alegerile din 1994, Merkel a devenit ministru al mediului şi a prezidat prima Conferinţă Climatică a Naţiunilor Unite în Berlin, în primăvara anului 1995. În septembrie 1998 CDU a ieşit de la putere şi a fost înlocuit de Partidul Social Democrat din Germania (SPD). În aprilie 2000 Merkel a devenit prima femeie din istorie care a ajuns la conducerea partidului CDU, precum şi prima persoană care nu aparţine credinţei catolice şi ocupă acastă funcţie în partid. În 2002, alianţa CDU-CSU a pierdut alegerile, iar Merkel a devenit liderul opoziţiei.
    Pe măsură ce susţinerea naţiunii pentru SPD a scăzut, cancelarul Schröder a organizat alegeri anticipate în septembrie 2005, iar alianţa CDU-CSU a câştigat la diferenţă de un procent. Atât coaliţia, cât şi SPD voiau să facă parte din guvern, ceea ce a dus la unul dintre cele mai importante compromisuri din politica germană – cu Angela Merkel drept cancelar.
    Mandatul ei a fost reînnoit în septembrie 2009, întrucât SPD a pierdut foarte mult teren şi a ieşit din coaliţia de guvernare. Acest al doilea mandat al Angelei Merkel a fost marcat de criza din zona euro şi de măsurile de austeritate impuse atunci pentru a trece de această criză.
     După alegerile federale din 2013, Merkel s-a văzut nevoită să încheie o nouă alianţă cu SPD, pentru a nu fi nevoită să conducă ţara cu Partidul Verzilor – un partid care se îndepărtează mult de centrul politic. În data de 17 decembrie a acelui an, ea a devenit pentru a treia oară consecutiv cancelarul Germaniei. Deşi ultimii ani au fost mai tumultuoşi, Merkel a reuşit să obţină al patrulea mandat la conducerea Germaniei după alegerile din 2017. Astăzi, când lumea se scufundă într-una dintre cele mai dure crize economice din cauza efectelor generate de pandemia de COVID-19, Merkel şi liderii politici din Germania trebuie să vină cu un răspuns puternic în faţa populaţiei şi a businessurilor.
    Una dintre cele mai îndrăzneţe mutări în acest sens a fost anunţarea finalului politicilor de austeritate, întrucât Comisia Europeană a dat liber la deficite, iar Germania vrea să arunce 350 miliarde euro, echivalentul a 10% din PIB, în lupta cu criza.

  • Madonna califică noul coronavirus drept „marele” agent al „egalizării sociale”

    Madonna a calificat noul coronavirus drept „marele” agent al „egalizării sociale” într-un clip bizar publicat pe contul său de Instagram.

    Goală, aşezată în cada plină cu apă, cântăreaţa americană filosofează despre noua pandemie, care i-a făcut pe mulţi „egali, în multe aspecte”.

    „Asta este treaba cu COVID-19, nu îi pasă cât eşti de bogat, cât eşti de celebru, cât eşti de amuzant, cât eşti de deştept, unde locuieşti, câţi ani ai, ce poveşti grozave poţi spune, este marele agent al egalizării sociale şi ceea ce este groaznic legat de el, este şi un lucru măreţ.

    Ceea ce este groaznic este că ne-a făcut egali în multe aspecte. Şi ceea ce este minunat este că ne-a făcut egali în multe aspecte. Aşa cum spuneam la finalul piesei ‘Human Nature’, în fiecare noapte, toţi suntem în aceeaşi barcă. Dacă nava se scufundă, toţi ne ducem în jos”, a spus Madonna.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • OPINIE Bogdan Botezatu, director de cercetare în ameninţări informatice, Bitdefender: “Riscurile work-from-home – la ce se expun companiile când angajaţii lucrează din afara sediului”

    Un beneficiu oferit frecvent de angajatori în 2020 este tocmai work-from-home, care permite angajaţilor să îşi îndeplinească sarcinile de serviciu din confortul de acasă. Deşi avantajele acestor practici pentru angajat şi angajator sunt de necontestat, riscurile legate de securitatea informaţiilor din organizaţie sunt pe măsură.
    Studiile recente relevă că angajaţii rămân cea mai slabă verigă în faţa atacurilor informatice îndreptate asupra businessurilor. O cercetare întreprinsă de Bitdefender arată că 57% din directori sunt predispuşi la neglijenţe procedurale cu privire la protejarea datelor sau a sistemelor de pe care lucrează. La sfârşitul anului 2019, un sfert din şefii departamentelor de securitate recunoşteau că organizaţia lor suferise o breşă informatică. Aceiaşi factori de decizie spuneau că, folosind soluţiile de securitate curente, le-ar lua cel puţin o săptămână să depisteze o breşă.
    Dacă unii atacatori informatici exploatează vulnerabilităţi direct în sistemele informatice, majoritatea joacă pe cartea sigură a neglijenţei sau indiferenţei angajaţilor. Ei pot folosi metode de inginerie socială ca să păcălească personalul, cu precădere pe cel din management, printr-un mail înşelător menit să-i facă să divulge date de acces sau să autorizeze tranzacţii financiare în conturi controlate de răufăcători.
    Riscul de a suferi o breşă creşte şi mai mult când angajaţii se conectează de acasă la infrastructura companiei. Departe de protocoalele de securitate din companie, dar şi distraşi de familie, televizor şi activităţi casnice, angajaţii se expun la numeroase ameninţări informatice şi sporesc şansele firmei de a suferi o breşă de securitate. Reţeaua wireless de acasă nu este la fel de sigură ca cea de la birou, iar multitudinea aparatelor personale conectate măreşte considerabil suprafaţa de atac. Trebuie doar ca atacatorul să găsească un produs smart vulnerabil din locuinţă, precum o cameră video de supraveghere prost securizată, pentru a obţine acces la alte dispozitive din reţeaua victimei.
    Mult mai nesigure sunt reţelele Wi-Fi publice, cum ar fi cele din cafenele, hoteluri, gări sau aeroporturi. Acestea trebuie evitate complet, nu doar în interes de serviciu, dar şi pentru uz personal. Au protocoale slabe de securitate şi sunt susceptibile la interceptări ale comunicaţiilor.
    Scoaterea dispozitivelor de serviciu din perimetrul companiei aduce şi riscul pierderii acestora în locuri publice. Cel puţin un sfert dintre angajaţi recunosc că încalcă protocoale de securitate, precum folosirea unui VPN, când lucrează de la distanţă. Mai grav, dacă firma le permite, unii folosesc calculatoarele personale pentru activităţi de serviciu, chiar dacă dispozitivele nu au implementate măsuri de control şi securitate la fel de stricte ca dispozitivele companiei. Bitdefender raportează anual o creştere a atacurilor informatice care vizează companii, iar organizaţiile din România nu sunt o excepţie. Dar şi simple neglijenţe ies tot mai des la iveală din cauza noilor reglementări în vigoare. Anul trecut, în România a fost dată una din cele mai mari amenzi sub incidenţa GDPR în Europa. UniCredit Bank a plătit atunci 130.000 euro. Motivul? Neaplicarea măsurilor adecvate pentru protecţia datelor bancare ale clienţilor.
    Acelaşi studiu Bitdefender la care au răspuns peste 6.000 de angajaţi din securitate informatică arată că firmele care instruiesc angajaţii să depisteze ameninţări digitale sunt proporţional mai eficiente şi mai rapide în oprirea la timp a unui atac. 38% dintre cei chestionaţi sunt de acord că instruirea este cea mai bună metodă de prevenţie a unui atac cibernetic. Astfel, instruirea angajaţilor e cel mai bun prim pas pentru o securitate informatică solidă.
    Fireşte, soluţiile de securitate joacă un rol important în protejarea sistemelor informatice şi a datelor într-o companie. Există soluţii moderne de analiză a traficului de date care sporesc vizibilitatea departamentului IT asupra terminalelor conectate la reţeaua companiei. Aceste instrumente folosesc inteligenţă artificială şi analiză comportamentală ca să depisteze anomalii în traficul de date care intră şi iese din infrastructură, dar şi în interiorul acesteia, şi protejează astfel nu numai împotriva atacurilor externe, ci şi împotriva angajaţilor neglijenţi sau rău-intenţionaţi.
    Omul e veriga cea mai slabă în tot acest lanţ. Din fericire, tehnologia vine să acopere şi acest gol şi să limiteze orice potenţial de a greşi în locuri unde eroarea poate avea consecinţe devastatoare.

  • Ecosistemul din gunoi

    Pe aceste deşeuri, artista ataşează mici sculpturi pe care le pictează în culori vii, făcând să pară ca şi cum diverse plante şi vieţuitoare şi-au ales sticla sau recipientul drept casă, formând un mic ecosistem. Ideea pe care artista susţine că doreşte s-o transmită este cea a relaţiei dintre om şi natură, precum şi faptul că natura are capacitatea de regenerare dacă oamenii reduc poluarea. 

  • Rochia-turn

    Înguste la partea superioară şi mai largi la bază, rochiile copiază aspectul multistratificat al turnului şi se regăsesc în colecţiile unor case ca Chanel, Valentino, Dior, Oscar de la Renta ori sub formă de modele mai ieftine în ofertele unor retaileri de modă. Motivul popularităţii acestui tip de rochie îl reprezintă faptul că le permite femeilor să fie foarte relaxate când o poartă, deoarece nu accentuează talia şi nu scoate în evidenţă silueta.

  • Cât de eficiente sunt măştile chirurgicale, ne protejeaza sau nu de gripă sau coronavirus ?

    O mască chirurgicală obişnuită nu poate să îi protejeze pe utilizatorii acesteia de răspândirea unui virus, potrivit articolelor publicate în presa internaţională. Dr. William Schaffner, un specialist de la Universitatea Vanderbilt din Tennessee, Statele Unite, a subliniat acest aspect într-un interviu pentru livescience.com.
    Potrivit lui, un alt tip de mască, mai complexă, cunoscută drept masca de praf de unică folosinţă N95 cu supapă, realizată dintr-un material mai special, este mai utilă în astfel de situaţii.

    Masca N95 de unică folosinţă este mai groasă decât o mască chirurgicală obişnuită, dar Schaffner nu recomandă deocamdată folosirea ei de către publicul larg. Motivul invocat de el se leagă de faptul că este destul de greu să porţi o astfel de mască, „Este mai dificil să respiri printr-un material mai gros precum cel din care este alcătuită această mască. Trebuie să munceşti ca să inspiri şi ca să expiri. Este puţin claustrofobic. În interiorul măştii este umed şi cald”, a spus Schaffner.

    „Eu personal le pot purta atunci când este nevoie timp de o jumătate de oră. Apoi trebuie să mă eliberez, să respir adânc şi abia apoi să o pun din nou”, a adăugat el. De asemenea, chiar dacă este posibilă achiziţia online a unei astfel de măşti, el nu îi sfătuieşte pe oameni să facă acest lucru. „Chiar dacă nu există o criză de astfel de măşti acum, ar putea fi dacă prea multă lume cumpără una în mod nenecesar”, a spus el în articolul publicat de livescience.com.

    Măştile chirurgicile sunt create pentru chirurgi, fiindcă aceste produse fac treabă bună în ceea ce priveşte păstrarea elementelor patogene din nasul şi gura medicului din câmpul respiratoriu, a spus el. În unele ţări asiatice, precum China şi Japonia, nu este neoobişnuit ca oamenii să poarte măşti chirurgicale în public pentru a se proteja de poluare şi agenţi patogeni.

    Pe de altă parte însă, acele măşti nu ajută prea mult în contextul unui virus. „Aceste măşti nu sunt create pentru a păstra în afară particulele virale. „Nu sunt utile împotriva virusurilor şi nu sunt suficient de strânse pe faţa voastră astfel încât să asigure protecţie”, a spus el. Medicul a mai precizat că anumiţi oameni folosesc măşti chirurgicale când sunt ei înşişi bolnavi. „Când eşti bolnav, cel mai bine este să nu mergi în locuri publice. Acela este momentul să stai acasă”, a spus Schaffner.

     

  • Povestea farmacistului care a transformat Coca-Cola într-una dintre cele mai iubite băuturi de pe planetă

    Dacă nu ar fi întâlnit omul potrivit la locul potrivit, Poate că Asa Griggs Candler ar fi rămas un simplu farmacist. A avut însă norocul de a-şi fi intersectat destinul cu cel al lui John Stith Pemberton, inventatorul Coca-Cola, de la care a cumpărat cunoscuta reţetă care avea să îl transforme într-unul dintre cei mai importanţi magnaţi din istoria Statelor Unite, după ce a pus bazele imperiului cunoscut astăzi în toată lumea drept The Coca-Cola Company.

    Asa Griggs Candler s-a născut pe 30 decembrie 1851 în Villa Rica, Georgia, în familia Marthei şi a lui Samuel Charles Candler, şi a avut zece fraţi. În 1888, pe când lucra ca farmacist, Asa Griggs Candler l-a întâlnit pe John Stith Pemberton (8 iulie 1831 – 16 august 1888), inventatorul Coca-Cola, care crease în mai 1886 o versiune timpurie a celebrei băuturi. Intrigat de băutura dulce, carbonatată a lui Pemberton, antreprenorul i-a oferit acestuia suma vehiculată la 1.750 de dolari (circa 47.000 de dolari la valoarea din prezent a monedei) pentru a cumpăra reţeta.

    Unele surse menţionează suma de 2.300 de dolari ca fiind adevărata valoare a tranzacţiei. Grav bolnav şi în pragul falimentului, Pemberton a acceptat, cu toate că anticipase succesul pe care îl va avea băutura şi dorise să lase reţeta moştenire fiului său, care a preferat însă banii.
    Patru ani mai târziu Candler a fondat The Coca-Cola Company. În anul următor, brandul a devenit marcă înregistrată şi a început distribuţia primelor dividende către acţionari.

    Până în 1895 compania distribuia Coca-Cola pe tot teritoriul Statelor Unite, iar în 1899 a început exportul în Cuba, doi ani mai târziu businessul extinzându-se în Europa. Antreprenorul a lansat de asemenea faimosul „contract de un dolar”, prin care vindea dreptul de a îmbutelia Coca-Cola în SUA pentru doar un dolar. La început, compania a promovat băutura drept un remediu pentru durerile de cap, dar şi ca o soluţie pentru ameliorarea oboselii psihice şi fizice.

    În 1903 Candler a decis să scoată cocaina din frunzele de coca înainte de a le amesteca cu băutura şi să vândă extractul de cocaină companiilor farmaceutice. În 1911 compania a investit 1 milion de dolari în publicitate. După patru ani, Root Glass Co. a creat sticla iconică a brandului. În 1916, când antreprenorul a fost ales primar al Atlantei, s-a retras din managementul afacerii. În timpul mandatului, el a depus eforturi considerabile pentru a reconstrui peste 1.500 de locuinţe distruse în marele incendiu din Atlanta din anul 1917. De asemenea, a făcut mai multe împrumuturi personale pentru a extinde reţeaua de apă şi canalizare, precum şi infrastructura oraşului. Candler a fost, de asemenea, şi un cunoscut filantrop, dotând numeroase şcoli, universităţi şi spitale cu cele necesare.

    În 1917 reprezentanţii businessului au decis să scadă cu 50% cantitatea de cafeină din băutură. Doi ani mai târziu fondatorul a cedat un procent majoritar din acţiunile pe care le deţinea în companie celor cinci copii ai săi (patru fii şi o fiică), care la rândul lor le-au vândut unui grup de investitori condus de omul de afaceri american Ernest Woodruff.

    În 1926 antreprenorul a suferit un accident vascular cerebral, iar pe 12 martie 1929 a murit în spitalul Wesley Memorial Hospital din Atlanta, Georgia.În 2018 The Coca-Cola Company a avut venituri de 31,85 de miliarde de dolari şi o echipă de circa 60.000 de angajaţi. În prezent compania deţine în jur de 500 de branduri răspândite în peste 200 de ţări.

  • Cine este omul care a creat cea mai mare „Revoluţie” din istoria recentă a lumii. El i-a convins pe britanici să iasă din Uniunea Europeană

    Dominic Mckenzie Cummings este un nume care nu a strălucit în trecut în mentalul colectiv al britanicilor, fiind doar unul dintre consilierii angajaţi de diferiţi politicieni pentru a-i ajuta cu diverse problematici unde aveau nevoie de expertiza specialiştilor. În prezent însă, este cunoscut drept omul care a convins britanicii să voteze pentru ieşirea din Uniunea Europeană – care este programată după mai multe amânări pentru 31 ianuarie 2020. 

    Dominic Cummings nu a apucat să vadă rezultatul muncii sale de la birourile Vote Leave. El a părăsit organizaţia în februarie 2016 şi a lucrat alături de compania Babylon Health până în septembrie 2018. În 2019, el a revenit în atenţia publică când a trecut pragul reşedinţei de la Numărul 10 de pe Downing Street – unde se află sediul central al guvernului britanic – alături de noul premier britanic, Boris Johnson. UNICUL lor scop: să ducă Brexitul la bun sfârşit. 

    La finalul anului 2015, Dominic Cummings a fost numit directorul de campanie al organizaţiei Vote Leave. Pe atunci britanicii îşi aminteau despre politician doar o declaraţie a premierului de atunci, David Cameron, care spunea despre el că este un  „psihopat de carieră”.
    Cu ajutorul unor companii de analiză de date precum Cambridge Analytica, Dominic Cummings a reuşit să sintetizeze principalul mesaj pe care vor să îl audă britanicii şi să îl dea mai departe. El a creat astfel mesajul „Take back control” (n.r: „Preia din nou controlul”), cu care i-a ţintit pe cetăţenii din Marea Britanie, mizând în acelaşi timp pe principalele puncte slabe din dialogul social cotidian al ţării.
    Încercând să se pregătească pentru referendumul din 2016, calculele lui Cummings nu îi urmăreau pe britanicii care ar fi votat oricum pentru avantajele blocului comercial şi nici pe aceia care deja erau convinşi de avantajele ieşirii din Uniunea Europeană. Astfel, echipa organizaţiei Vote Leave avea o singură misiune: să îi convingă pe „indecişi” – adică pe cei care nu ştiau cum să voteze sau dacă ar fi cazul măcar să iasă la vot.
    Deoarece în acelaşi timp coexista şi organizaţia Leave.EU, care milita pentru acelaşi scop, şi cu ajutorul unor mesaje care se bazau pe problematica imigraţiei, pe influenţa puternică a Curţii Europene de Justiţie asupra justiţiei naţionale sau pe oricare alt punct sensibil de pe agenda socială a britanicilor, Cummings a reuşit: în iunie 2016, în cadrul referendumului, 51,9% dintre oamenii care au ieşit la vot au ales ieşirea din Uniunea Europeană.
    Unul dintre sloganurile de campanie s-a bazat pe sumele cu care Marea Britanie contribuia anual în blocul european. Financial Times scria la începutul lunii ianuarie că o serie de calcule făcute de organizaţiile britanice arată că ţara a pierdut deja mai mulţi bani din cauza Brexitului decât ar fi plătit către UE în toţi aceşti ani. O altă tematică pe care a pariat campania în contextul în care imigraţia devenea o problemă în societatea britanică este cea a aderării Turciei la Uniunea Europeană – o tematică falsă. Însă el a pus la punct împreună cu firmele cu care colabora o reţea digitală vastă de conturi şi pagini de Facebook, Twitter şi alte reţele de socializare, unde mesajul era personalizat pentru fiecare utilizator în parte – aceeaşi reţetă pe care istoria recentă ne-a ilustrat-o în cazul campaniei electorale care l-a transformat pe Donald Trump în preşedintele SUA.
    Cu toate acestea, Dominic Cummings nu apucat să vadă rezultatul muncii sale de la birourile Vote Leave. El a părăsit organizaţia în februarie 2016 şi a lucrat alături de compania Babylon Health până în septembrie 2018. În 2019, el a revenit în atenţia publică când a trecut pragul reşedinţei de la numărul 10 de pe Downing Street – unde se află sediul central al guvernului britanic – alături de noul premier britanic, Boris Johnson. Unicul lor scop: să ducă Brexitul la bun sfârşit.
    Cu o voce subţire şi aspectul unui cercetător excentric, Cummings a preluat o parte din fosta echipă de strategie condusă de Theresa May, iar în iulie 2019 i-a anunţat pe toţi că biroul de la numărul 10 trebuie să funcţioneze de parcă ar fi NASA – cu el la controlul misiunii. „Era impresionant. Sentimentul general era acela că am pierdut ultimii trei ani. Spunea atunci că performanţele slabe nu vor fi tolerate. Apoi a invitat pe toată lumea la ceva de băut – era foarte diferit de vechiul regim. Chiar avea puterea să te inspire”, a declarat pentru Financial Times unul dintre cei prezenţi în iulie la numărul 10. Totuşi, pe măsură ce Cummings capătă o importanţă din ce în ce mai mare, întrebările referitoare la trecutul său sunt din ce în ce mai presante. În noiembrie 2019, un whistleblower (avertizor de integritate) a ridicat întrebări cu privire la interacţiunile lui Cummings din timpul anilor petrecuţi în Rusia; el a petrecut câţiva ani în proaspăt defuncta Uniune Sovietică. Născut în Durham, Marea Britanie, în 1971, cu un tată contructor şi o mamă profesoară şi specialist în economie comportamentală, a urmat şcoala din oraşul natal, iar mai apoi liceul Exeter. A urmat universitatea Oxford, de unde a absolvit în 1994 cu specializarea de Istorie antică şi modernă, potrivit Conservative Home.
    După finalizarea studiilor, el s-a mutat în Rusia postsovietică, unde a locuit din 1994 până în 1997, implicat în mai multe businessuri. Din 1999 şi până în 2002 a coordonat din poziţia de director una dintre primele campanii împotriva uniformizării propuse de blocul european, sub denumirea „Business for Sterling” (n.r. Business pentru Lira Sterlină). Campania se împotrivea ideii ca Marea Britanie să intre în zona euro. După finalizarea acestei campanii, în următorii ani el a lucrat pentru scurt timp ca director de strategie pentru liderul Partidului Conservator de atunci, Duncan Smith. În anii ce au urmat a lucrat în cadrul unui think-tank propriu, pe care l-a închis înainte de a intra în echipa politicianului conservator Michael Gove în 2007. Dominic Cummings a stat alături de Gove din 2007 şi până în 2014 – inclusiv în perioada în care Gove a devenit ministrul educaţiei. Comportamentul său în cabinetul de la Educaţie a generat acea remarcă a fostului premier britanic David Cameron, care l-a numit un „psihopat de carieră”.
    Dincolo de mesajul lui Cummings, el îşi propune acum să reformeze modul în care se face politică la numărul 10. El a publicat pe blogul său un mesaj prin care cheamă la angajare „ciudaţii şi inadaptaţii” – făcând apel pentru data scientists, dezvoltatori de software şi economişti, care să se angajeze pentru a îmbunătăţi performanţa guvernului. Cu toate acestea, Cummings a fost acuzat de mai multe ori de ipocrizie, în contextul în care a ieşit la iveală că a accesat o subvenţie din fonduri europene în valoare de 250.000 de euro pentru propriul său business. Însuşi Cummings catalogase aceste subvenţii drept „absurde” în discursul său antieuropean, plângându-se că multe dintre subvenţii ar fi acordate „unor proprietari deja bogaţi care fac lucruri stupide cu aceşti bani”.