BusinessMagazin

Tag: desert

  • A apărut primul trailer pentru “Mad Max: Fury road” – FOTO SI VIDEO

    “Mad Max: Fury road” a avut un buget de 100 de milioane de dolari şi este regizat de George Miller, cel care a produs şi primele filme ale francizei, lansate în anii ’80. Din distribuţie fac parte Tom Hardy (“Inception”, “The Dark Knight rises”), Charlize Theron (“Monster”, “Hancock”) şi Rosie Huntington-Whiteley (“Transformers: Dark of the Moon”).

    Filmările s-au desfăşurat în mare măsură în deşertul din Namibia şi în Australia. Producţia va fi lansată pe 15 mai 2015.

    “Mad Max” este o poveste plasată într-un cadrul post-apocaliptic, unde toată lumea luptă doar pentru a supravieţui. Primul film, lansat în 1979, a fost urmat de “Mad Max: Road Warrior” şi “Mad Max: Beyond Thunderdome”.

    Considerat unul dintre cele mai de succes filme ale anilor ’80, seria “Mad Max” a avut încasări cumulate de peste 300 de milioane de dolari.

     

  • Zece batoane de ciocolată care au schimbat industria dulciurilor

    10. Milky Way

    Când a debutat în anul 1923, a fost primul baton care să se inspire dintr-un desert cunoscut: milkshake-ul cu acelaşi nume. Ani mai târziu, acelaşi desert avea să inspire batonul Dulce de Leche şi plăcinta cu brânză şi căpşuni a celor de la Kit Kat.

    9. Nestle Crunch

    Înainte de lansarea acestui baton, interiorul produselor de acest gen erau umplute cu nuci, caramel sau alte creme. Introducerea orezului expandat a lansat un nou curent în industrie şi a ajutat la scăderea preţurilor.

    8. Cadbury Milk Chocolate

    Fabrica din Birmingham, Anglia, locul unde aceste batoane au fost concepute în 1897, funcţionează şi în ziua de astăzi, iar batoanele Dairy Milk sunt în continuarea printre cele mai vândute din lume.

    7. Scharffen Berger

    Primul baton de ciocolată de casă a avut lansarea în 1997 şi a fost un succes instantaneu. A fost lansat în variante cu conţinut ridicat de cacao, de peste 75%.

    6. Grenada Chocolate

    Deoarece batoanele de ciocolată sunt produse mai ales în Europa şi America de Nord, fermierii care au grijă de soiurile de cacao nu primesc, de cele mai multe ori, laudele meritate. Astfel, compania Grenada Chocolate, fondată în 1999 de un expat american încearcă să folosească resursele locale fără a mai apela la producătorii străini.

    5. Snickers

    La mai bine de 80 de ani de la lansare, acest baton produs de compania Mars este cel mai bine vândut produs din industrie. Chiar dacă nu a revoluţionat în vreun fel piaţa de profil, Snickers reprezintă nivelul de referinţă atunci când ne gândim la ciocolată.

    4. Nestle Milk Chocolate

    Înainte de introducerea sa în 1875, batoanele de ciocolată aveau un gust amărui. Producătorii de ciocolată nu puteau îndulci produsele cu lapte normal, pentru că ar fi subţiat prea mult crema. Astfel, prin ideea de a folosi lapte condensat, cei de la Nestle au schimbat complet industria.

    3. Toblerone

    Celebrul baton a debutat în 1908, iar ciocolata elveţiană este şi astăzi unul dintre cele mai căutate dulciuri.

    2. Hershey’s Milk Chocolate

    Poate că Nestle a inventat batonul de ciocolată cu lapte, însă Hershey este compania care l-a făcut celebru. Milton Hershey a reuşit să construiască un sistem impresionant de distribuţie, transformând batonul într-o obsesie americană. În Statele Unite există chiar şi un muzeu dedicat celebrului produs.

    1. Kit Kat

    Fiind primul baton care s-a promovat cu ideea de a fi împărţit cu alţii, Kit Kat este creditat cu transformarea batoanelor de ciocolată într-o gustare socială. A fost, deasemenea, primul produs-desert care să fie recunoscut la nivel global. Zeci de ani mai târziu, batonul rămâne o obsesie globală: chiar şi gigantul IT Google a denumit una din versiunile sistemului de operare Android “Kit Kat”.

  • REPORTAJ – Un colonel rămas fără un picior în Afganistan a condus în continuare un batalion: Nu am renunţat la Armată pentru că e ceea ce ştiu eu să fac. Viaţa e frumoasă

     Colonelul Augustin Pegulescu, în vârstă de 47 de ani, este acum locţiitorul şefului de stat major la Brigada 18 Infanterie “Banat”, iar până recent a fost comandantul Batalionului 32 Infanterie “Mircea”, atunci fiind singurul comandant de batalion român cu un picior amputat.

    Prima misiune a colonelului a fost în anul 1997, pe când România nici măcar nu era invitată să adere la NATO. Misiunea se numea “ALBA” şi avea loc în Albania, pentru o perioadă de cinci luni. Plecarea militarilor români s-a făcut prin Portul Constanţa, cu tehnica militară cu tot.

    “Începând cu anul 1994 am fost încadrat la Batalionul 26 Infanterie «Scorpionii Roşii» din Craiova. Am participat împreună cu acest batalion, în 1997, în Albania, la misiunea «ALBA». Aceasta a fost prima misiune pentru mine. A fost o misiune sub egida OSCE, Albania era pe atunci cumva zguduită din temelii de nişte jocuri piramidale care au pus în pericol legitimitatea statului.

    La un moment dat, era o ţară neguvernabilă şi atunci s-a luat decizia de trimitere a acestei misiuni acolo. Am stat acolo cinci luni. Ne-am deplasat cu vaporul de la Constanţa, cu tehnică şi cu aproximativ 500 de oameni. Misiunea a fost prima pentru mine, aşa că era cu caracter de noutate pentru mine. Până la urmă, ca orice misiune desfăşurată într-un teren necunoscut, cu oameni care te pot percepe în fel şi chip, misiunea nu a fost neapărat o bucurie”, îşi aminteşte Pegulescu.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Energie pentru bursă

    DE MAI MULTE ORI AMÂNAT, inevitabilul s-a produs când guver-nul a dat undă verde ca oferta publică de vânzare a 10% din acţiunile Nuclearelectrica să înceapă pe 9 septembrie. Despre listarea Nuclearelectrica se vorbeşte şi se scrie încă din 2011, iar investitorii aproape că îşi pierduseră răbdarea şi încrederea în termenele anunţate de Executiv. Privatizarea Nuclearelectrica, companie care produce 20% din necesarul naţional de energie şi operează cele două reactoare de la Cernavodă, a fost asumată de guvern în acordul cu Fondul Monetar Internaţional.

    Listarea pe bursă a Nuclearelectrica are loc printr-o majorare de capital de 10%, la care statul nu va subscrie, structurată sub forma unei oferte publice de vânzare la care pot participa investitorii de pe bursă. Compania speră să atragă din vânzarea acţiunilor o sumă cuprinsă între un minim de 64 milioane de euro şi un maxim de 85 milioane de euro. Preţul unei acţiuni se situează între 11,2 lei/acţiune şi 15 lei/acţiune, statul alegând să nu dea un preţ fix pentru a stimula cererea. Dacă investitorii vor cumpăra toate acţiunile scoase la vânzare, adică oferta va fi subscrisă integral, acţiunile Nuclearelectrica vor intra la tranzacţionare la bursă.

    În momentul publicării acestui articol, pe 16 septembrie, oferta Nuclearelectrica tocmai a intrat în cea de-a doua şi ultima săptămână de derulare. Vineri, 20 septembrie, este ultima zi când se mai pot face subscrieri. Oferta este structurată pe două tranşe: 15% din acţiuni pot fi cumpărate de investitorii mici, de retail, iar restul este alocat investitorilor instituţionali, adică fondurilor de investiţii străine, fondurilor de pensii, companiilor de asigurări, fondurilor mutuale, SIF-urilor şi altor investitori calificaţi. Această tranşă reprezintă 85% din numărul total de acţiuni vândute, adică circa 21,563 milioane de acţiuni. Pe această tranşă se formează preţul final al ofertei în funcţie de preţurile oferite de investitori.

    INVESTITORII MICI NU POT SUBSCRIE DECÂT LA PREŢUL MAXIM DE 15 LEI/ACŢIUNE, ÎNSĂ CEI CARE AU CUMPĂRAT ÎN PRIMELE TREI ZILE, pe 9, 10 şi 11 septembrie, beneficiază de un discount de 8% din preţul final. Subscrierile făcute de micii investitori din zilele următoare sunt răsplătite cu un discount de 3% din preţul final.

    În primele trei zile de ofertă, volumul de acţiuni Nuclearelectrica pentru care au subscris micii investitori a depăşit de peste cinci ori nivelul disponibil pe această tranşă. Sumele alocate au ajuns la 203,8 milioane lei (45,6 milioane euro), investitorii fiind atraşi de discountul de 8% acordat până miercuri, inclusiv.

    Subscrierile au început luni dimineaţă, iar până miercuri, 11 septembrie, la ora 17:00, pe tranşa subscrierilor mici (între 100 şi 15.000 de acţiuni) au fost plasate 3.277 de ordine, pentru aproape 13,6 milioane de titluri.  Printre investitorii care au cumpărat în primele zile se numără şi V.B., un fost angajat al Nuclearelectrica, în prezent pensionar.
     

  • Călătorie la capătul lumii – GALERIE FOTO

    Am stat în Peru aproape trei săptămâni şi nu mi-au ajuns. Mi-au rămas de bifat pe listă plajele din nord, lacurile ascunse în munţii Huaraz şi lacurile de sare de la Maras. Lista este însă mult mai scurtă decât cea a locurilor bifate.

    Dacă ar fi să alcătuiesc un top al experienţelor ce nu trebuie ratate (este destul de dificil pentru că bătălia pentru podium a fost tare strânsă) pe prima poziţie ar fi deşertul Atacama, de unde nu trebuie să pleci fără să faci sandboarding – să te dai cu placa pe dunele înalte de câteva zeci, chiar peste 100 de metri -, să conduci un buggy – o maşină ce pare ruptă dintr-un joc sau dintr-unul dintre filmele din seria Transformers – şi să înnoptezi la unul dintre hotelurile din oaza Huacachina.

    Tot aici merită să faci o vizită la una dintre cramele care produc băutura locală Pisco. După o degustare ce cuprinde cinci tipuri de Pisco şi două de vin capeţi mai mult curaj pentru a te arunca peste dune într-un buggy. “Avem vin pentru făcut copii, dar avem şi pisco pentru despărţiri. Avem pentru de toate”, zâmbeşte ghidul grupului.

    Dacă pisco simplu, nearomat, este greu de digerat, nu trebuie decât să adaugi suc de lămâie, zahăr, albuş de ou şi scorţişoară şi e gata cocktailul pisco sour – una dintre cele mai cunoscute băuturi locale. În opinia localnicilor pisco sour merge cel mai bine cu un cuy (porcuşor de Guineea) sau cu o friptură de alpaca. Cei care nu vor animalele în farfurie, pot admira porcul de Guineea viu, îmbrăcat în straie de sărbatore, iar cu alpaca pot socializa direct, aceasta fiind interesată de un contact direct cu turiştii. Alpaca, la fel ca lama, este un animal domesticit, căruia îi place să ofere turiştilor în amintire un sărut. Nu trebuie decât să pari interesat.

    La polul opus, vicuna – un animal înrudit cu celelalte două şi des întânit în Peru – este sălbatică. Mai mult, vicuna este un animal protejat de lege, astfel că vătămarea sau uciderea ei se pedepseşte cu închisoarea şi cu o amendă de câteva mii de dolari. Poate părea cam mult pentru un animal ce arată ca o combinaţie de cămilă şi capră.

    Niciunul dintre cele două nu are însă o blană atât de scumpă. Un pulover din lână de vicuna poate ajunge la câteva mii, chiar zeci de mii de dolari. “Este considerat un material mai fin decât caşmirul”, justifica preţul Miguel, directorul unui magazin de ţesături din alpaca, baby alpaca şi vicuna. Dacă 6.000 de dolari pentru un pulover din lână de vicuna pare prea mult, atunci poate pare rezonabil să dai 600 de dolari pentru unul din baby alpaca.

    Dacă nu, rămâne întotdeauna opţiunea de a da 30 de soles, moneda naţională, sau 12 dolari, pentru un pulover vândut pe stradă, pe marginea şoselei sau în pieţe de localnici. Nu are fir de lână de vicuna, însă este făcut dintr-un amestec ce conţine lână de alpaca. Preţul de pornire nu este niciodată atât de mic însă poate fi negociat. Peruanii nu au plăcerea negocierii ca în cazul turcilor sau al marocanilor, aşa că negocierile nu vor fi nici foarte lungi şi nici foarte spumoase. Poţi obţine însă reduceri de 50% sau chiar mai mult.

  • Povestea românului de 170 de milioane de dolari care a decis să ia viaţa de la zero în Sahara

    ANUL 2010 A VENIT CU O PROVOCARE MAJORĂ, pentru că am decis să schimb nu numai industria, ci şi continentul”, îşi aminteşte Adrian Vasiliu. Atunci a preluat conducerea Star Brands & Star Goods, distribuitorul P&G, Nestlé, Puratos şi al altor câteva companii multinaţionale prezente pe piaţa algeriană. „A fost o schimbare radicală de mediu şi cultură locală.”

    Executivul nu era străin de pieţele externe, însă cariera sa se conturase în Europa, având nu mai puţin de 13 ani în cadrul gigantului american Procter & Gamble şi alţi doi ani în care a lucrat pentru Diageo, cel mai mare producător mondial din domeniul băuturilor alcoolice.

    UN NOU MOD DE VIAŢĂ. Decizia de a pleca în Algeria şi a lucra în distribuţie a fost uşoară, spune el, pentru că experienţele pe alte pieţe ajută la dezvoltarea personală şi la transformarea unui individ într-un om de afaceri. Schimbarea a fost totuşi una majoră, deoarece a presupus adaptarea la un nou mod de viaţă, departe de prieteni şi de stilul european. „Îţi redescoperi alte trăsături interioare pe care le ignori în lumea trepidantă a bătrânului continent.„ El spune că petrece mai mult timp în familie, citeşte mai mult şi ignoră televizorul, internetul devenind astfel principala sursă de informaţii despre ceea ce se mai întamplă în ţară. „Venind de la Diageo, a trebuit să renunţ complet la lumea strălucitoare a vieţii de noapte din barurile şi cluburile responsabile de majoritatea cifrei mele de afaceri pentru o viaţă personală mult mai liniştită la malul Mării Mediterane.”

    Totuşi s-a adaptat rapid deoarece avea deja experienţa acomodării într-o altă ţară, chiar dacă diferenţele culturale dintre România şi Algeria sunt mult mai mari decât cele dintre piaţa locală şi Elveţia sau Serbia. „Dacă decizi să trăieşti într-o altă ţară, trebuie în primul rând să eviţi comparaţiile cu ceea ce ai lăsat în urmă şi să te concentrezi în a-ţi găsi un alt echilibru în noul mediu.„ Uitându-se în urmă, spune că în afara familiei şi a prietenilor pe care i-a lăsat acasă îi lipseşte viaţa culturală bogată a Bucureştiului, precum şi actul general de socializare atât de diferit „într-o societate laică precum cea românească, prin comparaţie cu cea algeriană unde religia şi restricţiile care sunt impuse din cauza ei modelează în mod diferit relaţiile interumane”.

    DIN BALCANI SPRE ORIENT. „Am avut şansa ca în 1989 să fiu încă pe băncile şcolii, aşa că am reuşit să mă adaptez rapid la noul mediu şi să îmi găsesc propriul drum.„ A început să lucreze încă din timpul Facultăţii de Studii Economice în Limbi Străine din cadrul ASE, primele poziţii fiind în mass-media. Începând cu 1995 s-a angajat la Procter & Gamble România, cel mai mare jucător din industria bunurilor de larg consum nealimentare, cu afaceri de peste 300 mil. euro anual. Gigantul american a intrat oficial pe piaţa locală în 1993 şi un an mai târziu a deschis primul birou al companiei în zona Balcanilor. În 1995 P&G cumpăra fabrica de detergenţi din Timişoara, într-o perioadă când investitorii străini puteau fi număraţi pe degetele de la o mână. „Începutul carierei mele în P&G a coincis cu intrarea marilor lanţuri de magazine în zona balcanică”, iar el conducea echipa care se ocupa de administrarea relaţiilor comerciale cu retaileri precum Metro, Mega Image, Billa, Selgros sau Carrefour. Iniţial se ocupa doar de relaţiile pentru România, însă ulterior a preluat şi atribuţiile pentru Bulgaria, Serbia, Bosnia & Herţegovina şi Macedonia.

    „A urmat o experienţă de câţiva ani ca market strategy and planning manager pe zona Balcanilor şi mai apoi la nivel regional, fiind responsabil pentru categoria de îngrijire a părului pentru Europa Centrală si de Est, Orientul Mijlociu şi Africa.„ Ultimul său rol în P&G a fost acela de division manager pentru zona Balcanilor de Vest: Serbia, Muntenegru şi Bosnia & Herţegovina. „În cei 13 ani de P&G am avut şansa să lucrez şi să locuiesc în mai multe ţări, precum Elveţia şi Serbia şi să mă adaptez diferitelor culturi.” Cu o populaţie majoritar musulmană, Algeria face însă notă discordantă cu tot ce se întâmplă pe bătrânul continent.

  • Balene în deşert! Care este explicaţia uneia dintre cele mai mari descoperiri – FOTO

    Unii dintre cercetători cred că balenele au fost dezorientate şi au eşuat, în timp ce alţii consideră că acestea au rămas captive într-o lagună, însă nu se cunoaşte încă motivul pentru care balenele au ajuns în deşert, la aproape un kilometru depărtare de mare , scrie dailymail.co.uk.

    Scheletele a 75 de balene despre care se crede că au peste două milioane de ani au fost descoperite în deşertul Atacama din Chile. Oasele au fost găsite în timpul unui proiect de lărgire a străzii, iar până în prezent spaţiul în care au fost găsite este de lungimea a două terenuri de fotbal.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Reportaj: Andrii Popa în deşertul marocan

    In urmă cu mai puţin de opt luni zeci de mii de marocani protestau pe străzile Rabatului, capitala statului, cerând o nouă constituţie şi eliminarea corupţiei de la nivelul autorităţilor centrale. La sfârşitul lunii septembrie zeci de mii de marocani erau pe stradă în Rabat, dar de această dată nu pentru a protesta, ci pentru că se întorceau de la muncă, mergeau la cumpărături sau la moschee. “Maroc? Eşti sigură că vrei să mergi în Maroc? În Maroc sunt atentate şi proteste.” Cuvântul Maroc se repeta sistematic şi niciodată cu alt sens decât peiorativ. Nimeni nu se gândise la Marocul lui Humphrey Bogart şi al lui Ingrid Bergman, la Marocul lui Yves Saint Laurent sau la cel al cumpărăturilor.

    După o escală mai lungă în Milano, care ne-a permis să vizităm oraşul în timpul săptămânii modei, primul contact cu Marrakechul a fost dur. Părea parcă rupt dintr-o altă lume. La finalul vacanţei am realizat însă că întreg Marocul nu doar pare, ci este o altă lume. Plecată într-o vacanţă de descoperire, am încercat să “îndes” într-o săptămână tot Marocul. Deşi a fost puţin înghesuit, a meritat, pentru că e păcat să laşi ceva în urmă.
    Oraşul roşu, după cum îl numesc localnicii – numele provine de la faptul că toate clădirile au o culoare rozalie – este perla coroanei marocane. “Casablanca este capitala economică, Rabatul este capitala, însă Marrakech este cel mai frumos oraş din Maroc”, spune Othman Khalloufi, şoferul care ne ducea în Casablanca. Othman provenea dintr-un mic sat din munţii Atlas unde trăiesc 63 de familii ale căror principale surse de venit sunt păstoritul şi rudele care lucrează în Spania. “Marrakech este locul unde se întâmplă orice. Ai localnicii tradiţionali, care se roagă şi care încă utilizează portul tradiţional, şi ai marocanii care trăiesc după modelul european. Şi acesta e doar un exemplu.”

    La ora şapte dimineaţa, în piaţa centrală din Marrakech, Djemaa el Fna, localnicii sunt deja la muncă şi te îmbie cu un pahar de suc de portocale proaspăt stoarse, la “doar 4 dirhami paharul” (circa 30 de eurocenţi). Tot la primele ore ale dimineţii îşi deschid porţile şi primele magazine cu genţi şi pantofi din piele din piaţa centrală. Preţurile sunt mult sub cele cu care suntem noi obişnuiţi, motiv pentru care acest loc a primit denumirea de paradisul cumpărăturilor. Dar e şi un paradis al tehnicilor de negociere. “Niciodată să nu plăteşti cât ţi se cere. Totul se negociază în Maroc, şi preţul pe care îl oferi la început trebuie să fie cam o cincime din ce ţi se cere. În final trebuie să ajungeţi undeva la jumătate”, ne-a învăţat Othman. Timpul a dovedit că avea dreptate, pentru că în Maroc totul se negociază, chiar şi mâncarea la restaurant.

    Deşi există numeroase restaurante şi baruri, unde poţi să plăteşti la finalul unei mese doar cinci euro şi să fii sătul, cel mai bun loc de mâncat în Marrakech este tot piaţa centrală. Djemaa el Fna este un fel de Cenuşăreasa: prăfuită ziua şi strălucitoare noaptea. Dacă mergi ziua şi noaptea în piaţa centrală ai senzaţia că nu este acelaşi loc. Seara zeci de tarabe cu mâncare se instalează pentru a servi marocanii şi turişti care îşi fac curaj să intre. Ofertele vin din toate părţile, şi marocanii pot fi intimidanţi la început, însă după o supă de melci (5 dirhami) sau o porţie de calamari (20 de dirhami) prinzi curaj.

    Pentru o oază de linişte în Marrakech cel mai potrivit loc este Jardin Majorelle (Grădina Majorelle). Ascunsă de garduri înalte, nimic nu trădează această grădină botanică cumpărată de designerul francez Yves Saint Laurent în 1980 şi populată de turiştii străini care stau la umbră şi citesc romane sau ghiduri despre Maroc.

    După ce ai văzut Marrakech, Casablanca poate părea foarte occidentală şi nu seamănă deloc cu Casablanca lui Bogart şi Ingrid Bergman. Filmul cu pricina nu a fost însă filmat în Maroc, ci la Hollywood. După cum îi spune şi numele, Caza (aşa îi spun localnicii) este casa albă, toate clădirile fiind asortate astfel. Deşi frumoase şi armonioase arhitectonic, casele din Casablanca te duc cu gândul mai mult la imobilele din Occident decât la ceva marocan. Traficul aminteşte la rândul său de acelaşi lucru. Oraşul merită însă vizitat chiar şi numai pentru moscheea Hasan al II-lea, a treia cea mai mare din lume, după Mecca şi Medina, potrivit ghidului. Tot el spune că minaretul măsoară 210 metri şi este cel mai înalt din lume.