Un interviu cu Anya Schiffrin, soţia economistului Joseph Stiglitz, publicat de Reuters cu câteva zile înainte de începerea reuniunii anuale de la Davos, a fixat într-o cheie uşor tabloidă reflecţiile ulterioare pe marginea utilităţii Forumului Economic Mondial: “nevestele de la Davos” sunt preocupate să-şi ia cu ele creme hidratante ca să facă faţă aerului de munte, tinerele nou-venite sunt mai înclinate să poarte tocuri înalte decât cizme antiderapante şi în general toată lumea bârfeşte discret despre beţiile şi aventurile nocturne ale onorabililor invitaţi la Forum de sex masculin.
Anya Schiffrin aprecia că Forumul e mai interesant în perioadele de revolte sociale, aşa încât anul acesta vor fi multe sesiuni despre protestele Occupy sau despre “primăvara arabă”; cu tâlc, soţia lui Stiglitz rememora însă o intervenţie de acum câţiva ani a unui participant la o sesiune despre încălzirea globală, care spunea că schimbarea climei are şi o parte bună pentru afaceri, fiindcă face mai uşoară forarea după petrol sub gheţari. În fine, zicea ea, “anul acesta vom vedea mai mulţi şefi de state cu vederi conservatoare, din moment ce aşa de puţine guverne democratice au supravieţuit alegerilor şi turbulenţelor din 2011”.
Ironia doamnei trimitea la un cinism latent al participanţilor la Forum, fie ei manageri, bancheri, analişti sau politicieni, cinism care s-a simţit încă dinainte ca lucrările să înceapă oficial. George Soros şi Nouriel Roubini s-au grăbit să revină în primplan cu previziuni catastrofice, în funcţie de obsesiile şi de interesele financiare ale fiecăruia (Soros: vine un război sau măcar o serie de tulburări sociale; Roubini: BCE trebuie să tipărească urgent bani, UE trebuie să accepte falimentul Greciei), iar preşedintele Goldman Sachs, Gary Cohn, a dezavuat îngrijorat ideea de impunere a unei taxe globale asupra tranzacţiilor financiare, ameninţând că efectul ei ar fi părăsirea Europei de marile grupuri bancare şi scumpirea serviciilor financiare pentru clienţi.
Instituirea taxei, pe care liderii Europei continentale se luptă s-o impună în 2013 pentru a descuraja tranzacţiile riscante şi a recupera o parte din banii cheltuiţi cu susţinerea băncilor, ar însemna, după Cohn, ca băncile cuminţi gen Goldman Sachs să abandoneze o serie de activităţi speculative cu grad mare de risc (şi cu câştiguri mari) în favoarea fondurilor speculative şi a “sectorului bancar gri”, pentru că “riscul va migra de la sectorul bancar reglementat spre cel opac, nereglementat”. Să admitem totuşi că nu era treaba lui Cohn să propună statelor o egalizare a terenului de luptă, printr-o extindere a reglementărilor şi asupra fondurilor speculative (chit că ideea e vehiculată încă de prin 2002, când The Economist trăgea semnale de alarmă asupra pericolului ca “sectorul opac, nereglementat” să provoace o criză de sistem).
Ideea avea să fie reluată aproape imediat la Forum de premierul britanic David Cameron, care a proclamat că introducerea taxei pe tranzacţiile financiare, tocmai când Europa se luptă să se menţină pe creştere economică, e “pur şi simplu o nebunie” ce va costa pierderea a mii de locuri de muncă (cert e că în City s-ar pierde într-adevăr destule). Nu doar taxa l-a enervat însă pe Cameron, ci birocraţia şi mulţimea de reglementări ale pieţei muncii şi ale comerţului din UE “impuse în numele protecţiei sociale”, tocmai când Uniunea are nevoie de locuri de muncă şi de capacitate de adaptare, ca să facă faţă concurenţei americane şi asiatice.
Explicaţia lui pentru faptul că zona euro, ca nucleu al UE, a pierdut teren în această concurenţă e că nu s-a format ca o uniune monetară sănătoasă, cu o bancă centrală care să susţină toată arhitectura financiară şi o bază de transferuri fiscale şi de instrumente de datorie comune. “Nu că zona euro nu le-ar avea pe toate acestea; problema e că nu are niciuna”, a spus Cameron, în râsetele sălii.
