Dupa atentatele de la 11 septembrie 2001, am fost printre cei
care au promovat modelul turcesc ca antidotul la “ben Ladenism”.
Ultima oara cand am fost in Turcia, in 2005, discutiile mele cu
oficialii de aici au fost despre eforturile acestei tari de a se
alatura Uniunii Europene. De aceea e surprinzator sa ma intorc azi
si sa gasesc guvernul islamist al Turciei concentrat, pare-se, nu
pe aderarea la Uniunea Europeana, ci mai degraba la Liga Araba – ba
nu, chiar mai bine la frontul de rezistenta anti-Israel constituit
din Hamas-Hezbollah-Iran.
Cum s-a ajuns aici?
Numai putin, Friedman. Asta este o exagerare grosolana, spun
oficialii turci. Aveti dreptate. Exagerez, dar nu chiar atat de
mult. O serie de viduri care au aparut in Turcia si imprejurul ei
in ultimii ani au determinat guvernul islamist de la Ankara –
condus de partidul Dreptate si Progres al premierului Recep Tayyip
Erdogan – sa se indeparteze de punctul sau de echilibru dintre
Orient si Occident. Acest lucru ar putea avea implicatii enorme.
Rolul de echilibru al Turciei a fost unul dintre cei mai importanti
si silentiosi stabilopozi ai politicii globale. Iti dai seama de
asta abia cand nu mai e. Vizita la Istanbul m-a convins ca avem
toate sansele sa-l pierdem daca toate acele viduri vor fi ocupate
de ceea ce nu trebuie.
Primul vid se datoreaza Uniunii Europene. Dupa un deceniu in care
le-a spus turcilor ca daca vor sa devina membri ai UE trebuie sa-si
reformeze legislatia, economia, drepturile minoritatilor si
relatiile dintre armata si civili – ceea ce guvernul Erdogan a
facut cu asiduitate – conducerea UE i-a spus acum Turciei: “Cum,
adica nu v-a zis nimeni? Noi suntem un club crestin aici. Nu primim
musulmani”. Respingerea de catre UE a Turciei, o imensa eroare, e
privita ca un factor-cheie in impingerea Turciei mai aproape de
Iran si de lumea araba.
Dar pe cand a inceput sa priveasca mai spre sud, Turcia a dat de un
nou vid – lumea arab-musulmana nu are un lider. Egiptul e in
deriva. Arabia Saudita motaie. Siria e prea mica. Iar Irakul e prea
fragil. Erdogan a descoperit ca adoptand o linie foarte dura
impotriva blocadei partiale instituite de Israel in Fasia Gaza,
controlata de Hamas – si sprijinind tacit flotila condusa de turci
sa sparga acea blocada, actiune in care opt turci au fost ucisi de
Israel – Turcia si-ar putea creste considerabil influenta pe
strazile si in pietele arabe.
Intr-adevar, Erdogan este astazi cel mai popular lider din lumea
araba. Din pacate nu pentru ca ar promova o sinteza de democratie,
modernitate si islamism, ci pentru ca el critica in gura mare
Israelul pentru ocupatie si lauda Hamasul in locul mai
responsabilei Autoritati Palestiniene din Cisiordania, care chiar
pune bazele unui stat palestinian.
Nu-i nimic rau sa critici abuzurile la adresa drepturilor omului pe
care Israelul le face in teritoriile ocupate. Esecul Israelului de
a-si pune in actiune creativitatea ca sa rezolve problema
palestiniana creeaza un alt vid periculos. Dar e foarte problematic
cand Erdogan ii descrie pe israelieni ca pe niste criminali si, in
acelasi timp, il primeste cu caldura la Ankara pe presedintele
sudanez Omar Hassan al-Bashir, pus sub acuzare de Curtea Penala
Internationala pentru crime de razboi si impotriva umanitatii
pentru rolul jucat in varsarea de sange din Darfur, si il
gazduieste cu politete pe presedintele iranian Mahmud Ahamdinejad,
al carui guvern a ucis si a bagat la inchisoare mii de iranieni
care cereau ca si voturile lor sa fie numarate. Erdogan si-a
justificat receptia oferita in onoarea lui Bashir spunand ca “nu e
posibil pentru un musulman sa comita un genocid”.
Dupa cum mi-a spus un analist de politica externa din Turcia: “Noi
nu mai mediem intre Orient si Occident. Am devenit purtatorii de
cuvant pentru cele mai virulente elemente ale Orientului”.
In fine, mai e un vid in interiorul Turciei. Partidele seculare de
opozitie au fost in deriva mare parte a ultimului deceniu, armata a
fost decimata de scandaluri cu interceptari telefonice, iar presa a
fost tot mai intimidata de autocenzura, ca reactie la presiunile
guvernamentale. In septembrie, guvernul Erdogan a impus o amenda
fiscala de 2,5 miliarde de dolari celui mai influent si mai critic
concern media – Dogan Holdings, ca sa-i mai atenueze criticile. In
acelasi timp, Erdogan si-a intetit vituperarile la adresa
Israelului in discursurile tinute pe plan intern – descriindu-i pe
israelieni drept criminali – ca sa-si consolideze sustinerea din
partea electoratului. In mod frecvent, el ii catalogheaza pe cei
care-l critica drept “contractorii Israelului” sau “avocatii Tel
Avivului”.
Trist. Erdogan e destept, carismatic si poate fi foarte pragmatic.
Nu e dictator. Mi-ar placea sa-l vad drept cel mai popular lider de
pe strazile arabe, dar nu prin a fi mai radical decat radicalii
arabi si tinand trena Hamas, ci prin a fi mai mult un avocat al
democratiei decat nedemocraticii lideri arabi si mediind echilibrat
intre palestinieni si israelieni. Insa Erdogan nu e asa, si asta e
o problema. Poate ca presedintele Barack Obama ar trebui sa-l
invite intr-un weekend la Camp David ca sa lamureasca lucrurile
inainte ca relatiile dintre SUA si Turcia sa ajunga acolo unde se
indreapta acum, spre prapastie.
