Supermarket, biroul de informaţii/reclamaţii. Un domn îmbrăcat în uniforma de vară a bucureşteanului – tricou fără mâneci, dar ridicat pe burtă, pantaloni trei sferturi şi papuci de plastic, urâţi rău, se burzuluieşte la doamnele din spatele ghişeului, fluturând un pachet: „…pă să nu mă…că vă fac o reclamaţie de nu vă vedeţi…”.
Cam fără motiv, dacă e să mă întrebaţi, omul sărise rândul, iar cele două doamne făceau cam trei treburi deodată, liniştite, amabile şi politicoase. Sunt Balanţă şi mă deranjează din start orice semn de nedreptate; mă rog, am gândit, o vrea să impresioneze pe cineva sau poate aşa e firea lui, mai răstită; oricum, era un exces venit, poate, şi din anii lungi în care românul mărunt nu prea a fost şi nu prea s-a simţit client. Sau din noua realitate a clientului, după cum am constatat mai târziu.
Tânărului consultant nu i-am spus povestea din supermarket, dar l-am întrebat despre piaţă, clienţi şi ceva ce poate fi descris drept nişte relaţii alterate – nu am alt mod eufemistic de a descrie situaţia. Fără eufemisme, tânărul mi-a vorbit de un client schimbat, care vrea cât mai mult pentru cât mai puţin, care caută oportunităţi şi care nu mai iartă nimic. Bănuiesc că, într-un fel sau altul, cam orice companie din media, din consultanţă, din servicii de afaceri sau din activităţi conexe, simte această nouă realitate şi încearcă să se adapteze.
Pe de altă parte, mi-ar plăcea ca unii dintre clienţii care citesc acest text, fie ei clienţi de supermarket, de servicii media sau de consultanţă, să gândească afacerile ca un joc de şah, cu câteva mutări înainte. Este normal să fii pretenţios şi să cauţi oportunităţi, dar, pe de altă parte, trebuie să încerci să intuieşti şi consecinţele solicitărilor pe care le ai. Insul din supermarket avea, slavă Domnului, opţiuni destule de alegere a unui supermarket. Dar alte domenii de activitate au fost barbar pieptănate de criză, uneori nedrept, aşa că un serviciu de calitate a devenit din ce în ce mai greu de obţinut, indiferent de cât de pretenţios este cineva în calitate de client. Şi în curând nici nu va mai avea cine să treacă prin dinţii pieptenului aceluia de care vorbeam, iar numărul opţiunilor clientului ar putea scădea dramatic, cu consecinţele de rigoare.
Cred că Andy Warhol poate ilustra cel mai bine relaţia client – furnizor. „Campbell Soup Cans„ este o operă din 1962 formată din 32 de pânze pe care sunt pictate cutii de supă conservată. Warhol, o personalitate a curentului pop, nu este musai unul dintre pictorii mei favoriţi; pe de altă parte, i-am admirat dezinvoltura şi modul bătăios în care s-a impus în lumea artei. Warhol şi-a vândut „cutiile de supă„ în expoziţii organizate asemenea unui supermarket, o avanpremieră a vremurilor consumeriste care au urmat şi a noii realităţi cheltuitoare, hedoniste, lipsită de prejudecăţi şi de repere clasice. Şi creatorul, dar şi clientul au făcut serioase eforturi de adaptare, iar diferenţa dintre cei şase dolari ceruţi pentru o cutie de supă reală, dar iscălită de Warhol şi cei 1.500 de dolari ceruţi (la începutul anilor ‘60 era o sumă) pentru imaginea pictată a unei cutii de supă reprezintă un efort comun de adaptare. Şi lui Warhol nu i-a făcut nimeni reclamaţie.
