Letiţia şi Dinu Pescariu au împreună doi băieţei, iar fosta prezentatoare TV mai are un băiat din prima ei căsnicie. Frumoasa vedetă, care era cândva modelul favorit al lui Cătălin Botezatu, îşi împarte timpul acum între creşterea copiilor, afacerea familiei, dar şi lecţiile de golf şi călătorii în străinătate.
Letiţia este o brunetă superbă, dar din când în când îi place să se mai joace şi cu nuanţele de blond.
Citiţi mai multe şi vedeţi imagini pe www.one.ro
Cei doi intraseră pe lista celor mai bogati britanici, după câştigul din 2012, dar au ales în cele din urmă să divorţeze, după 9 ani de căsnicie.Ei spun că relaţia lor s-a rupt iremediabil din cauza “imensei presiuni psihice” a fabulosului câştig la loterie, care le-a schimbat viaţa şi comportamentul.
Din fosta lor casă, s-au mutat într-o reşedinţă în stil georgian, mare şi frumoasă şi dotat şi cu piscină şi dispunând de o mare suprafaţă de teren, inclusiv de un teren de golf. Soţii şi-au făcut şi o adevărată “flotă” de maşini scumpe, între care Mercedes, Audi şi un Mini Cooper
“Banii ar fi trebuit să-i facă fericiţi pe toţi”, a spus Gilian Bayford
ei s-au mutat acum în case separate, Gillian rămânând la conacul pe care l-au cumpărat cu 6 milioane de lire sterline, iar Adrian mutându-se într-o reşedinţă mai “modestă”, de 500.000 de lire sterline, în Suffolk, la zece minute distanţă de fosta lui sotie.
Gillian are acum cu o relaţie cu un vânzator de maşini, în timp ce Adrian, 45 de ani, este logodit cu o Samatha Burbidge, care este cu 16 ani mai tânără decât el. Cei doi s-au cunoscut într-un pub şi el a cerut-o în căsătorie când se aflau în vacanţă în Maldive.
Au câştigat 148 de milioane de lire sterline la loto, dar asta nu le-a adus fericirea, ci necazuri în familie, scrie Mirror
Ei au câştigat impresionanta sumă în 2012, apoi imediat cei doi au înfiinţat o organizaţie caritabilă unde au donat 5 milioane de lire sterline.
Cei doi intraseră pe lista celor mai bogati britanici, după câştigul din 2012, dar au ales în cele din urmă să divorţeze, după 9 ani de căsnicie.Ei spun că relaţia lor s-a rupt iremediabil din cauza “imensei presiuni psihice” a fabulosului câştig la loterie, care le-a schimbat viaţa şi comportamentul.
Din fosta lor casă, s-au mutat într-o reşedinţă în stil georgian, mare şi frumoasă şi dotat şi cu piscină şi dispunând de o mare suprafaţă de teren, inclusiv de un teren de golf. Soţii şi-au făcut şi o adevărată “flotă” de maşini scumpe, între care Mercedes, Audi şi un Mini Cooper
“Banii ar fi trebuit să-i facă fericiţi pe toţi”, a spus Gilian Bayford
ei s-au mutat acum în case separate, Gillian rămânând la conacul pe care l-au cumpărat cu 6 milioane de lire sterline, iar Adrian mutându-se într-o reşedinţă mai “modestă”, de 500.000 de lire sterline, în Suffolk, la zece minute distanţă de fosta lui sotie.
Gillian are acum cu o relaţie cu un vânzator de maşini, în timp ce Adrian, 45 de ani, este logodit cu o Samatha Burbidge, care este cu 16 ani mai tânără decât el. Cei doi s-au cunoscut într-un pub şi el a cerut-o în căsătorie când se aflau în vacanţă în Maldive.
Deşi recent le-a evidenţiat fanilor de pe platformele de socializare că nu mai este în aceeaşi formă ca atunci când s-a apucat de modelling, adică în anii 80, Crawford nu pare câtuşi de puţin delăsătoare în ceea ce-i priveşte aspectul fizic: arată aproape la fel de bine ca la început.
Mariya Putin a fost născută pe 28 aprilie, 1985, în Leningrad, iar Yekaterina un an mai târziu, pe 31 august, în Dresden, Germania.
În urmă cu patru ani, pe 6 iunie, Putin anunţa că mariajul său cu Lyudmila se terminase, iar un an mai târziu, pe 1 aprilie 2014, Kremlinul a confirmat că divorţul cuplului se finalizase.
CITEŞTE CONTINUAREA ARTICOLULUI ŞI VEZI FOTO PE MEDIAFAX
Britanicii nu-şi puseseră în minte să poposească prea mult în România, ci au descoperit-o călătorind prin Balcani timp de şapte luni într-o dubă americană. Nu erau mulţumiţi de viaţa pe care o duceau în Anglia, aşa că au hotărât să călătorească şi să descopere lumea. „Am vrut să ne schimbăm viaţa. Ne-am scos copiii de la şcoală (de 11, 7 şi 6 ani), am cumpărat o dubă americană şi am decis să călătorim şi să cumpărăm proprietăţi în ţări străine”, spune Penelope Ridgley.
Ridgley vorbeşte repede şi din când în când mai strecoară un cuvânt românesc („bine”) sau o expresie („îmi pare rău”) în discursul ei, iar la intervale de timp îmi menţionează numele de parcă ar vrea să se asigure că o ascult.
Călătoria lui Penelope şi Duncan Ridgley şi a copiilor lor a început în Sri Lanka, unde au cumpărat o casă pe plajă, apoi au mers în Egipt, unde au achiziţionat şi acolo teren, pe care au construit o casă, dar şi mai multe grădini cu măslini şi smochini. În toamna anului 2004 au cumpărat prima bucată de pământ în România, în satul Peştera, judeţul Braşov. Tot atunci au investit şi într-o proprietate pe o insulă din Croaţia.
A doua zi de Crăciun, în 2004, un cutremur de 9,1 de grade pe scara Richter a avut loc în Oceanul Indian; s-a produs un tsunami în urma căruia peste 200.000 de oameni au murit, dintre care peste 35.000 în Sri Lanka. Britanicii se aflau în casa lor de pe plajă în ziua aceea, dar au scăpat cu viaţă. „Am plecat din Sri Lanka fără bani, fără acte, doar cu hainele de pe noi şi nu ştiam ce să facem. Am decis să ne întoarcem în Egipt pentru a ne reveni şi am trăit acolo pentru şase luni.” Apoi au mers în Croaţia şi au dat drumul afacerii, după care, în 2007, au vrut să pună pe picioare afacerea din România, dar au înţeles că locuinţa lor din Peştera nu era chiar pe gustul lor: „Locul era foarte retras şi nu am găsit o comunitate primitoare. Oamenii de aici ne-au îndreptat către Maramureş şi am venit la Breb în 2007 să ne uităm. Abia în 2009 am cumpărat pământ în Breb”, explică Ridgley.
Au renovat casa şi au pornit pensiunea. „Prima casă am deschis-o în 2011, apoi în 2012 o altă casă cu o capacitate de cazare de şase persoane. Am cumpărat alte case pentru a le recondiţiona”, spune Penelope Ridgley, care mărturiseşte că lucrează cu o echipă de muncitori care sunt capabili să „demonteze” o casă în două zile şi jumătate şi să o „monteze” înapoi tot în două zile. „Muncim la case cu săteni; poate nu e cea mai bună operă, dar vrem să dăm ceva înapoi, majoritatea oamenilor nu au slujbe şi trăiesc de pe urma roadelor pământului”, spune Ridgley.
În 2014, au încheiat şi achiziţia unui lot de pământ alăturat pe care se află două case, un şopron şi o altă clădire mai mică. De atunci, The Village Hotel are patru case disponibile pentru închiriere cu o capacitate de 20 de persoane. „Am intenţionat să avem o singură casă pentru închiriere, ca în celelalte locuri, dar pentru că ne-am îndrăgostit tot mai tare de oamenii de aici, de locul acesta şi de afacere am decis să vindem proprietatea din Croaţia, pe cea din Sri Lanka şi ce mai deţineam în Anglia. Bani cu care am reuşit să ne extindem businessul aici”, povesteşte Ridgley.
Britanicii aveau trei proprietăţi în Anglia; iniţial le-au închiriat, ca apoi două dintre ele să le vândă pentru 150.000 de euro, potrivit lui Penelope Ridgley, bani necesari pentru a putea călători şi pentru a avea capital de achiziţie de terenuri în Sri Lanka şi Egipt. Conform estimărilor ei, pentru a pune pe picioare The Village Hotel cei doi soţi au cheltuit între 350.000 şi 400.000 de euro din 2007 până acum. „Economisim mulţi bani datorită faptului că noi lucrăm la case şi nu angajăm pe cineva care să facă asta pentru noi. Este o familie din Germania într-un sat din apropiere care ne-a spus că au cheltuit mai mult de 100.000 de euro pe fiecare casă şi au trei. Noi am dat în jur de 30.000 pe casă”, explică Penelope Ridgley strategia pe care a ales-o împreună cu soţul său.
Când vine vorba de venituri, britanica spune că familia câştigă bine şi că au mai multe surse de venit, iar că The Village Hotel le-a adus anul trecut venituri de 80.000 de euro; se aşteaptă ca anul acesta suma să crească, mai ales având în vedere că au scumpit tarifele cu 10% faţă de 2016, în condiţiile în care „iulie, august şi septembrie sunt deja aproape pline. Am rezervări chiar şi pentru vara lui 2018. O să fie un an plin”. O altă sursă de venit a britanicilor o reprezintă o pensiune în Egipt, capabilă să cazeze 10 persoane, dar şi grădinile de măslini şi smochini care le aduc un venit constant.
În ultimii patru ani cuplul s-a ocupat de renovarea acestuia, care datează din timpul domniei regelui Ludovic al XV-lea. În acesta an, cei doi şi-au propus să deschidă locaţia ca hotel pentru vizitatori şi, de asemenea, au în plan să lanseze o carte despre călătoria lor, în 2018. Recunosc, însă, că restaurarea pe deplin a proprietăţii va fi un „angajament pe tot parcursul vieţii“.
„Totul a început când fiica noastră studia în Franţa. Am dat peste un blog cu proprietăţi franceze, care ne-a ademenit cu fotografii de case ţărăneşti din sate rurale pitoreşti. Am găsit Château de Gudanes pe Internet la doar câteva zile înainte de a pleca în Franţa şi am decis să-l includem pe itinerariul nostru de vizionare”, povestesc cei doi. Restul, cum se spune, a fost istorie.
“Când am achiziţionat castelul văzusem doar patru din cele 94 de camere deoarece majoritatea erau inaccesibil deoarece nu aveau tavan, uşa era blocată sau buruieni creşteau în interior”, mărturisesc ei
Château are deja mii de fani – 230.000 de oameni urmăresc acest proiect pe Instagram, în timp ce nenumăraţi se interesează de evenimentele care vor avea loc acolo. „Viaţa nu se mişcă repede aici şi este extraordinar să fii deconectat de la agitaţia din restul lumii. Acesta este un angajament pe tot parcursul vieţii”, mai spune doamna Waters.
Situată în zona orasului vechi, Kanoyetan este cea mai “bătrână” astfel de societate, numărând 115 ani.
Preşedintele clubului, Gabrielle Otegui Polit, şi Txema Garay Iribaren, un membru de bază au fost de acord, în 2016, să dezvăluie unui jurnalist BBC câteva dintre secretele acestui univers.
“Acest club este ca o a doua familie pentru fiecare membru, este refugiul nostru, regatul nostru”, spune Polit.
Cititi tot articolul pe www.gustarte.ro
Calvin Klein s-a născut în toamna lui 1942 în cartierul newyorkez Bronx, într-o familie de evrei cu venituri medii; ei deţineau un magazin alimentar. Din afacerea familiei, Klein a învăţat pentru prima oară că mai scump nu înseamnă mai bun, dar preţurile ridicate sunt o politică funcţională în cazul clienţilor pretenţioşi. „L-am întrebat odată pe tatăl meu care e diferenţa dintre un grapefrut de 29 de cenţi şi unul de 49, iar el mi-a răspuns: unora le place să plătească mai mult”, povestea designerul într‑un interviu. A moştenit pasiunea pentru modă de la mama şi bunica sa, cărora le plăcea să croiască şi să-şi accesorizeze ţinutele, iar mama sa a devenit o muză pentru creaţiile sale. Mulţi ani, colecţiile cK au fost construite în jurul unor culori predominante precum bej, crem, alb şi maro, nuanţele preferate ale acesteia. „De fiecare dată când mi se pare că sunt prea obsedat de haine, îmi amintesc că mama cheltuia toţi banii tatălui meu pe rochii, iar asta se întâmpla în perioada celui de-al doilea război mondial”, spunea acesta.
Calvin Klein şi-a arătat interesul pentru design încă de la vârsta de 10 ani; în timp ce alţi copii se jucau, el îşi realiza propriile schiţe de haine. Susţinut în pasiunea sa de familie, mai târziu a studiat la New York High School of Industrial Arts în Manhattan, a urmat cursuri suplimentare la Art Students League şi a absolvit în 1963 Fashion Institute of Technology. Klein a fost la un pas de a renunţa la cariera visată pentru a-şi asigura veniturile prin continuarea afacerii familiei (magazinul alimentar), mai ales că la acel moment se născuse şi fiica sa. Însă la sfatul tatălui său, a abandonat confortul şi a făcut primul pas în acest domeniu. Împreună cu prietenul său din copilărie Charles Schwartz, care l-a împrumutat cu 10.000 de dolari, a deschis în 1968 Room 613, un spaţiu mic la hotelul York de pe Seventh Avenue, unde erau expuse colecţii ale designerilor începători.
Schwartz a devenit asociatul său până când Klein a ieşit din lumea afacerilor. O întâmplare fericită a făcut ca managerul de produse de la Bonwitt Teller, unul dintre furnizorii newyorkezi ai magazinelor de lux de pe Fifth Avenue, să coboare din întâmplare la un etaj greşit şi să remarce colecţia tânărului designer, aflată la atelierul improvizat din hotel. Teller a fost surprins de stilul avangardist, l-a chemat pe Klein la o întâlnire şi a vrut să vadă mai multe din produsele sale. Designerul şi-a aranjat hainele pe umeraşe şi, în loc să ia taxiul, pentru ca hainele să nu se şifoneze, a împins singur suportul pentru haine pe o distanţă de aproape doi kilometri. Rezultatul? A părăsit biroul preşedintelui cu o comandă pentru haine în valoare de 50.000 de dolari.
Ulterior, partea dificilă a fost realizarea întregii colecţii pe care o comandase Bonwitt Teller, de la crearea fizică a hainelor până la împachetare şi distribuire. Cu ajutorul propriilor familii, care i-au ajutat până şi la coaserea etichetelor Calvin Klein pe piesele vestimentare, cei doi parteneri au reuşit să finalizeze proiectul până la termenul-limită. Din acel moment, brandul cK a crescut şi s-a extins constant, ajungând în 1977 o emblemă a modei şi un business de circa 30 de milioane de dolari. Aproape de anii ’80, designerul a primit propunerea de a lansa o colecţie de jeanşi în colaborare cu alt brand de haine, în perioada când acest obiect vestimentar se afla la începuturi. Negocierea presupunea ca pentru fiecare pereche de jeanşi vândută cu semnătura sa să primească 1 dolar; la scurt timp compania vindea 500.000 de perechi pe săptămână.
În 1992, compania a trecut printr-o perioadă dificilă, cei doi asociaţi se aflau în pragul falimentului, iar pentru prima oară Klein a pus problema vânzării brandului. David Geffen, un miliardar din domeniul entertainmentului, i-a împrumutat cu 62 mil. dolari. La sfârşitul anilor ’90, Klein şi Schwartz au reluat discuţiile pentru vânzarea companiei, iar zvonurile spuneau că preţul pretins ajungea la un miliard de dolari, ceea ce a îndepărtat pretendenţi precum Tommy Hilfiger sau LVMH. În 2003 pasul a fost făcut, iar compania a fost vândută corporaţiei Phillips Van Heusen (PVH) pentru 400 mil. dolari cash, 30 mil. dolari în acţiuni şi alte drepturi în valoare de 300 mil. dolari, iar Klein a rămas şi pe postul de consultant creativ până în 2007.
Şefa cartelului care controla o parte din oraşul La Paz, Mexic, poreclită “La China”, devenise atât de înfiorătoare încât iubitul ei a trebuit să o oprească şi a dat-o pe mâna poliţiei, relatează Daily Mail.
Melissa Calderon, în vârstă de 30 de ani, era recunoscută pentru violenţa şi cruzimea ei şi pentru faptul că îşi răpea victimele apoi lăsa trupurile neînsufleţite la uşa familiei victimilor. “La China” este responsabilă de 180 de crime.
Calderon a fost prinsă după ce iubitul ei a dat-o pe mâna poliţiei, cu promisiunea că i se va reduce pedeapsa dacă va coopera.
Implicarea ei în crima organizată a început în 2005 când a fost cooptată în cartelul Damaso: organizaţie criminală care are legături cu Sinaloa, cartel ale cărei operaţiuni au loc în statul mexican Baja California Sur, cartel care este condus chiar de Joaquin “El Chapo” Guzman.
Melissa Calderon a crescut repede în rangurile organizaţiei şi în 2008 a fost făcută comandant. În această calitate, ea a început să-şi impună autoritatea în La Paz, dar şi în Cabo San Lucas, localitate turistică. De când se afla ea la conducere, crimele în regiunea Baja California Sur s-au triplat.
În iunie a fost demodată deoarece Abelo Quintero, asasin cu ştate vechi, fusese eliberat din închisoare. Furioasă, Melissa Calderon a dezertat din cartelul Damaso şi şi-a format propria organizaţie criminală, iar la scurt timp a declarat război foştilor ei asociaţi.
În noua organizaţie, Sergio El Scar Beltran a devenit şeful asasinilor, Rogelio El Tyson Franco a fost pus să se ocupe de logistică şi Pedro El Peter Cisneros s-a ocupat de reţeaua de vânzări de droguri.
Duminica trecută El Chino a fost arestată şi aşteaptă procesul în care este acuzată de 150 de crime.